 |
| Intrare în parc. Poză din arhiva personală. |
Elvira se plimba prin parcul părăsit de
oameni. De ceva timp, nu a mai trecut nimeni pe aici, poate pentru că povestea
cu omorul de săptămâna trecută a înspăimântat o comunitate întreagă. A ridicat
o frunză abia căzută; a zâmbit gândului că arată ca o ciudată ce este, ridicând
frunze și uitându-se la ele minute în șir. Parcă nimic fascinant, și totuși
continua să numere venele mici, subțiri ce se culcau ca o pânză de păianjen pe
textura galbenă, încă vie.
Urma să împlinească 23 de ani. La anul. Acum,
continua să se plimbe printre copacii rari din parc, gândindu-se că nu îi place
deloc cum decurge viața ei. Acum câteva săptămâni s-a despărțit de Matei,
iubirea vieții ei, găsită întâmplător în liceu – sau cel puțin, așa considera
ea, până recent. Nu a fost nimic special, țipete, lacrimi, implorări; și-a dat
seama că ceva nu merge acum vreo două luni, când Matei tot găsea scuze să nu
iasă împreună undeva. Niște colegi i-au zis că nici pe la câmin nu mai trecea
prea des; Elvira l-a surprins cu o tipă – o necunoscută, când a ieșit la
cumpărături. Ce supărată era când l-a văzut așa, relaxat, ținându-se de mână cu
alta, deși pe facebook era ”logodit cu Elvira Mincu”. Nu i-a spus nimic, dar
i-a dat o palmă frumușică. Acum era mândră de ea, mai ales că ieșise la
cumpărături cu niște colege de la facultate; cel puțin, viața căminului a mai
căpătat un subiect de discuție.
A călcat pe un melc rătăcit. Ridicând
piciorul, și-a dat seama că nu mai are ce să-i facă. Se întristă. Pe asfalt, o
masă gelatinoasă, maro-închisă, se scălda într-un morman de cioburi calcaroase.
Sfârșitul unei vieți fără sens... ca și a ei, de fapt. De când era singură,
parcă se schimbase prea multe. Avea prea mult timp liber, căci ieșirile cu
Matei nu mai aveau loc; la facultate, avea impresia că oamenii o privesc
altfel, mai ales că avea mulți prieteni comuni cu fostul, care evident, nu
puteau să fie și de partea ei, și de partea lui, mai ales că știau foarte bine
de domnișoara ce a intervenit în ”logodna” lor. Dar, în fine, nu mai conta.
Îi plăcea că, în sfârșit, poate să facă ce
vrea, fără să se gândească la o altă persoană. A fost prea drăguță, prea puțin
egoistă, prea îndrăgostită. Să iubești un om, să îți faci programul după
programul lui, să-l aștepți serile, pregătind o cină în bucătăria din cămin,
plină de certuri cu alte colege pentru un ochi de aragaz, să accepți că
întârzie, sau nu mai vine deloc, să îi găsești o scuză pentru orice gest
grosolan, egoist... a fost prea dedicată, iar acum se simțea liberă, liberă să
fie ea așa cum se simțea bine, fără predici de cum să te maturizezi, să scapi
de acele ”vicii” și ”defecte”...
Îi sună telefonul. Era mama. O suna, din când
în când, fiind prea ocupată cu Simina, sora ei mai mică. Mai ales acum, în
ultimul an de liceu, când a realizat că Simina este complet paralelă cu școala,
că singura ei preocupare este de a-și face unghiile, de a citi reviste mediocre
și de a bârfi colegele mai sărace din clasă. De unde atâta diferență între ea
și sora ei, Elvira nu știa; și nici nu era vorba de gene, căci ambii ei părinți
erau intelectuali. Tata, profesor de universitate, mereu preocupat de noile
descoperiri arheologice, și mama, casnică, cu o diplomă de profesor de istorie
pusă în ramă în sufragerie. Se gândea totuși că răspunsul ar fi în nașterea
Siminei, care, comparativ cu ea, a fost un copil dorit, alintat, crescut într-o
perioadă în care tatăl Elvirei obținuse un post bine plătit.
Mama a întrebat-o despre facultate, despre ce
mai face Matei, despre cât de mult își dorește să o vadă pe Simina studentă la
București, la farmacie... ce farmacie, mamă dragă, dacă fiică-ta este ultima
proastă? Și București, pe bune? Nu e destul că vă mănâncă banii aici, în
provincie, dar dacă ajunge în acel oraș al tuturor posibilităților,
nesupravegheată, vă puteți lua adio de la ea. Și mai vreți să îi închiriați un
apartament... într-un an fetița aia dispare, fie fuge în cine știe ce țară cu
vreun boșorog de 50 de ani, fie ia seringa în mână, fie cine știe în ce subsul
o găsește poliția, după 3 luni de la dispariție...
Nu voia să fie rea, și în felul său, ținea la
Simina; dar aceasta era realitatea, iar părinții ei parcă refuzau să accepte
faptul că mezina lor este un copil alintat, care abia așteaptă să scape de sub
supravegherea lor, să își ”trăiască viața”. Cel mai mult o amuza totuși că
părinții o vedeau pe Simi farmacistă, deși sora ei nu știa nici formula chimică
a apei. Dar ce să-i faci, părinți orbiți de dragoste pentru fiica lor cea mică,
indiferenți față de Elvira. Tânăra realiza că părerea ei despre sora mai mică e
foarte subiectivă, iar în sufletul ei există un sâmbure, sau chiar un copac
întreg, de invidie. Încerca să nu mai analizeze situația.
Și Elvira nu era genul de persoană
plângăcioasă, căreia îi plăcea să o facă pe victima. Ba din contra, era foarte
realistă. Compara felul în care era tratată ea și cum era tratată Simi. Ea,
Elvira, nu avea nici dreptul să viseze la o facultate în București, căci na, e
scump; cel mult, a putut să plece într-un oraș învecinat, evident la o universitate ce are cămin, pentru care
trebuia să învețe să fie mereu bursieră, căci tata i-a spus clar că dacă va
trece la taxă, va fi treaba ei ce face și cum se descurcă. Adevărul era că nu o
țineau din scurt, că îi trimiteau bani, pachetul cu caserole; dar aceste
gesturi erau reci, calculate, datoria fiecărui părinte, dar fără ca pachetele
primite să conțină vreo urmă de afecțiune, de dor, iar telefoanele primite nu o
chemau niciodată acasă.
Dar era mai bine așa, căci Elvirei îi
displăcea orașul natal. Mai nou, evident, căci îi amintea de anii ei de liceu,
când împreună cu Matei colindau străzile mici, pline de frunze. Câteodată, mai
mergeau la o cafenea, la un film, la o expoziție, dar în mare, învățau
denumirile străzilor la pas. Ce vremuri frumoase, când planurile de viitor erau
foarte abstracte, și conta doar prezentul. Acum însă, îi plăcea că este aici,
în orașul ce de câțiva ani îi este atât de drag. Și ciudat lucru, nu îi
amintește de Matei, deși a mers pe aici cu el, deși a colindat străzi pe aici,
deși au mers împreună la film, la cafenea, la expoziții... parcă toamna a măturat
totul, a șters orice urmă de prezență a acestui om...
În primul an de facultate, ca semn de
rebeliune întârziată, și-a tatuat un păianjen pe umăr. O tarantulă banală, dar
care a înspăimântat-o pe mama ei. Și cred că l-a cam dezgustat pe Matei, dacă
ar fi să gândească în retrospecție. Dar ce importanță mai are acum? Păianjenul
a început să facă parte din corpul și viața ei. Părinții, orașul natal și Matei
– not anymore.
Și era mai bine așa. Singură, într-o toamnă
care-i deschidea noi perspective. Dar Elvira nu știa încă. Pentru că norocul
păianjenului apare din cel mai întunecat colț, noaptea, tulburând liniștea unui
univers demult lipsit de importanță.
