Șarpele și aripile nopții de Carissa Broadbent este un romantasy unde se pune accent în egală măsură și pe acțiune, și pe dezvoltarea relației romantice. Autoarea conturează în detaliu universul în care are loc acțiunea, astfel încât e clar de la bun început cine împotriva cui luptă și de ce, care este sursa magiei și de ce există atâta ură și vărsare de sânge între cele trei mari Case. Vampirii se împart în cei născuți din noapte, cei născuți din umbră și cei născuți din sânge, iar Carissa Broadbent îi construiește cu lux de amănunte, așadar e foarte clar cine cine-i și ce urmărește, în general.
Atât protagoniștii, cât și personajele secundare sunt construite treptat, autoarea punând accent pe ce îi face să lupte, ce idealuri au, dar și care sunt slăbiciunile ce le pun existența în pericol. Oraya e un personaj puternic prin încăpățânarea de care dă dovadă, dar și prin combinația de prudență și inventivitate. Este un om crescut printre vampiri, a trăit cu frica toată viața sa, iar turneul este șansa ei de a deveni mai mult decât o sursă de hrană pentru cei din jur. Rhain este aparent un vampir neînfricat și chiar nesăbuit pe alocuri, dar odată cu avansarea narațiunii cititorul începe să descopere foarte multe lucruri despre acest participant din turneu.
Cine se numără printre iubitorii verii? De câțiva ani încoace, nu eu. Căldura asta e prea mult pentru mine și abia așteptam să se termine și luna august, chiar dacă în orașul meu vara mai persistă încă cel puțin o lună după ce pleacă oficial. Dar să revenim la subiectul principal al acestei postări - ce am citit în august, lunarul meu bilanț literar.
Un volum pe care l-am început în iulie dar, din cauza lipsei de ocazie de a citi cărți fizice (cei/cele care aveți copii mici înțelegeți :D) l-am parcurs destul de lent și l-am terminat în august. Șarpele și aripile nopții de Carissa Broadbent este primul volum din seria Coroanele Nyaxiei, care e împărțită în trei duologii, iar primele două volume concentrându-se pe Oraya și Raihn. Universul autoarei este cu și despre vampiri, despre Casele din care aceștia se trag, intrigi politice și, având în vedere că seria este un Romantasy, intrigi amoroase.
Recunosc, nu sunt admiratoarea genului romantasy - principala mea „problemă” cu acesta fiind faptul că se pune accent de obicei doar pe amor și mult prea puțin pe partea fantasy - asta am observat din cărțile din acest gen care sunt acum pe val. Dar Șarpele și aripile nopții m-a surprins plăcut - avem jocuri politice, avem o conturare complexă a personajelor, avem drame fizice și emoționale cu impact, avem și o relație romantică - dar absolut minunat construită, aceasta nefiind singurul motiv de ce apar protagoniștii în scenă. Mi-a plăcut enorm cartea asta și evident că nu m-am putut abține - am continuat imediat seria.
Six Scorched Roses este o nuvelă unde acțiunea are loc între cele două volume „principale” din prima duologie din seria Coroanele Nyaxiei de Carissa Broadbent și urmărește niște personaje noi. Fiind un romantasy și acesta, acțiunea urmărește formarea unui cuplu - o femeie muritoare, care știe că viața îi este scurtă și marele ei regret este că nu va putea afla multe lucruri despre lumea în care trăiește și un vampir ursuz, izolat, care locuiește pe pământurile oamenilor și nimeni nu știe de ce. Există o boală mortală care bântuie orașul, aceasta afectând-o și pe sora protagonistei, iar cea din urmă, fiind om de știință, crede că știe cum poate găsi leacul, așa că decide să încheie cu vampirul ursul un târg: șase trandafiri în schimbul a ceva de preț.
Deși este o nuvelă și evenimentele se întâmplă într-un ritm rapid, autoarea conturează bine personajele și lumea în care acestea sunt, explică ce și de ce are loc în acest oraș uitat de lume, pune accent și pe existența unui zeu care nu apare în primul volum. Protagoniștii au trăsături de caracter bine definite, iar modul în care interacționează a fost pe placul meu, pentru că este realist, lăsând la o parte lumea fantastică în care are loc acțiunea.
Cartea neliniștirii de Fernando Pessoa este un volum-experiment și trebuie tratat ca atare. E un buchet de idei și trăiri, situații ce ascund ceva mai mult decât un eveniment aparent banal, dar pe alocuri volumul a avut și niște pasaje care pentru mine nu au avut niciun sens. Pe de o parte, am empatizat cu anumite fragmente și trăiri ale vocilor narative, pe de altă parte, nu am înțeles rostul altor fragmente, pe care le-am perceput ca pe niște elucubrații. Cert este că nu e o carte ușoară, pe care să o citești într-un weekend, trebuie savurată în doze mici.
The God Delusion de Richard Dawkins e un alt volum la care am vrut să ajung de ceva timp. Clar nu e o lectură comodă, dar e al naibii de bine structurată, cu o multitudine de informații relevante și puncte de vedere valide și analizate din toate perspectivele despre ceea ce înseamnă ființa umană și nevoia - sau, mai degrabă, nevoia indusă - de a crede în ceva ce e mai presus decât viața reală. Volumul abordează multe situații ce țin de credință și religie în general, care „trebuie luate ca atare”, și aduce o mulțime de argumente care să îndemne omul, individul, să gândească cu propriul creier și să supună unei analize riguroase tot ce aude și vede, să-și creeze propriile impresii.
Aveam seria asta - Time Quintet de Madeleine L`Engle - de foarte mult timp pe TBR. O buclă în timp urmărește o familie atipică, unde tatăl este dispărut, mama este adâncită în tot felul de cercetări, fata cea mare e o ciudată iar băiatul cel mic e considerat a fi un nerod de către comunitate. Dispariția tatălui este privită de cei din jur drept un semn rău, dar copiii refuză să creadă că bărbatul i-a părăsit, certitudine alimentată și de mamă, care afirmă că tatăl lor e doar plecat într-o misiune. Ideea în sine nu e rea, dar m-am plictisit îngrozitor citind povestea, evenimentele care au loc sunt ciudate, în sensul că par mai degrabă aruncate într-o oală decât gândite, iar personajele, absolut toate, mi-au fost antipatice și nu am reușit să mă conectez cu acestea. Nu m-a fascinat deloc direcția în care se îndrepta povestea, așa că am abandonat volumul fără pic de regrete.
Un alt volum abandonat - de data aceasta, cu regret - este Enciclopedia spiridușilor de Heather Fawcett. Deși premisa suna foarte bine, m-au plictisit enorm și acțiunea, și protagonista, care în primele 10% din carte, cât am citit eu, e o împiedicată și nu mi s-a părut deloc credibil că o astfel de persoană ar fi profesor universitar și că ar fi capabilă să-și poarte de grijă. Romanul e scris într-un stil greoi și parcă intenționat pretențios, deși nu e cazul (am citit în engleză), și e absolut neclar dacă povestea se vrea a fi un fantasy sau o fictiune cu tentă istorică și cu elemente de fantasy. Nu m-a fascinat nici protagonistul, care, din descrierile protagonistei, mi-a inspirat numai antipatie, nicidecum interes.
Dacă tot am ținut-o cu DNF-uri, mi-am zis să încep un romance, de obicei acest gen mă mai scoate din impas, dar nu a fost cazul. Moonlit Thorns de P. Rayne (pseudonimul a două autoare) este un dark romance care se vrea a fi o reinterpretare contemporană a poveștii Frumoasa și Bestia. Am tras de mine, sperând că textul va deveni mai pe placul meu, dar după un sfert din roman m-am dat bătută. Protagonista ia niște decizii atât de imature și e atât de oarbă la în ce pericol se bagă, încât e ridicol. Protagonistul tot ce face e să mârâie și să arate bine, iar momentele când își arată vulnerabilitatea vin de nicăieri, ceea ce a fost disonant pentru poveste. Se simte și că există două voci narative, și nu aparțin personajelor, iar pentru mine acest lucru nu a fost un plus.
O coardă prea întinsă de Henry James a fost o lectură scurtă și rapidă. Este vorba despre o guvernantă care ajunge la țară și trebuie să aibă grijă de doi copii, descoperind că ceva întunecat îi vânează. Dornică să-i apere, încearcă să îi protejeze și să afle ce se întâmplă, dar cu cât mai adânc sapă în trecutul conacului, cu atât mai evident e faptul că însăși copiii au secrete sumbre de ascuns. Mi-a plăcut povestea și m-am bucurat să regăsesc limbajul din cărți de pe la 1800 toamna, dar am rămas cu destule întrebări legate de acțiune și pe alocuri nu am putut să mă conectez cu trăirile protagonistei.
Am terminat și al doilea volum din seria Coroanele Nyaxiei, Cenușa și regele blestemat de stele de Carissa Broadbent. Acțiunea în roman e ceva mai lentă decât în primul volum, pe porțiuni, astfel încât am citit destul de încet pe alocuri, dar mi-a plăcut foarte mult cum autoarea apus accent pe durere și pe felul în care personajele se luptă cu aceasta, o acceptă și trec peste ea. Relația Orayei cu Rhain și relația ei cu Vincent au fost explorate cu minuțiozitate și am fost nespus de încântată de cât de în detaliu le abordează autoarea.
Deși am rămas cu multe întrebări legate de ce s-a întâmplat spre final, sunt sigură că aceste două cărți din serie au avut menirea să pregătească cititorul pentru o expansiune și mai amplă a universului Coroanelor Nyaxiei. Abia aștept povestea lui Mische.
Mi-am făcut curaj să încep seria asta și nu regret nimic. În partea dinspre Swann, primul volum din ciclul În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust explorează vastitatea sufletului uman și construcția complexă a societății nobile franceze de la finalul secolului al XIX-lea - începutul secolului XX. Prima parte urmărește copilăria protagonistului, iar cea de-a doua - o porțiune din viața lui Swann, un personaj enigmatic, ce este, pentru narator, un obiect de studiu. Romanul este scris sub formă de monolog și vocea narativă se lasă ghidată de fluxul memoriei, așadar cititorul având parte de niște descrieri complexe, care abundă în detalii, atât a oamenilor din anturajul protagonistului, cât și a Parisului și a provinciei franceze din acea perioadă. E genul de carte pe care să o savurezi și să te lași purtat de cuvintele naratorului, vizualizând sentimentele acestuia și trăind odată cu el amalgamul de emoții pe care le simte.
Anul ăsta am decis să termin de citit toate titlurile rămase din proiectul meu 100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă - e vorba despre colecția cărților cu copertă verde de la Adevărul. Și dacă În partea dinspre Swann mi-a plăcut mult, Ultimul mohican de James Fenimore Cooper nu a fost pe placul meu. Nu știu dacă e limbajul, sau povestea în sine, dar nu am reușit să mă conectez la trăirile personajelor, nu mi-a păsat de suferințele lor sau de ce soartă îi așteaptă, iar tensiunea pe care ar fi trebuit să o simt pe parcursul romanului, când se întâmplă o groază de lucruri, a lipsit. Singurul motiv de ce am dus cartea până la capăt este pentru că a fost scurtă și am trecut la un moment dat pe varianta audio.
Carte de magie de Sergiu Someșan este a doua mea întâlnire cu autorul, prima fiind reprezentată de volumul Numărul fiarei. Este un volum de povestiri cu tentă fantastică, și ca orice volum de proză scurtă, a avut povești care mi-au plăcut și povești care m-au lăsat rece. La unele mi-ar fi plăcut ca autorul să fi dezvoltat mai mult ideea principală, iar altele au avut potențial de a fi explorate sub forma unui roman. Cert este că voi mai citi și alte titluri de la acest autor, îmi place cum scrie.
Ultimul volum al acestei veri a fost The Demon Soul de Richard A. Knaak, volumul doi din trilogia War of the Ancients. Este explorată o parte din istoria Worl od Warcraft - războiul de la care au pornit foarte multe lucruri. Volumul e un high fantasy foarte bine pus la punct, dar cred totuși că cineva care joacă WoW l-ar aprecia mult mai mult decât un cititor de fantasy care nu știe despre universul acestui mmorpg. Are de toate - război, politică, frumusețe și corupere, povești despre soartă și despre datorie, despre dragoste sau despre trădare, magia fiind un element foarte important în universul romanului.
Acestea au fost cărțile din ultima lună de vară. Voi ce ați mai citit?
