Când căutarea unui răspuns duce spre sine

Nu am mai scris ceva personal pe acest blog de foarte mult timp, deși acest aspect m-a atras cel mai mult într-un blog atunci când abia mi-am făcut eu unul. A trecut timpul și cumva, m-am reprofilat pe recenzii literare/evenimente, iar acel element al meu, scrisul liber, cum îmi place mie să-l numesc, a ajuns să-și petreacă timpul mai mult prin sertare și foldere. 

Îmi lipsește mult această latură a bloggingului, deși deseori îmi vine să scriu și să scriu și să povestesc despre stările pe care le am și gândurile ce mă macină. Dar pentru că asta se întâmplă, de obicei, la miezul nopții, drumul până la laptop e lung, lenea-i mare, dorința de a crea ceva e acolo, dar pitită în spatele minții.

Așa că mi-am zis să ies din această comoditate pe care mi-am creat-o și să scriu din nou, așa cum o făceam înainte. Sigur, timpul a trecut pe lângă mine, experiențele avute în ultimii ani m-au modelat într-un fel sau altul, dar îmi place să cred că în esență, am rămas aceeași. Sunt foarte subiectivă în momentul de față, nu neg, dar așa îmi place să cred. Că eu sunt încă eu și că trăsăturile bune pe care le-am avut în trecut încă sunt cu mine.

Observ deseori cum răutatea acaprează gândurile mele. Cum acest sentiment sapă în sufletul meu și acest lucru se oglindește în afară. Și mă deranjează mult pe termen lung, pentru că ajung să pierd bucăți din mine și din ceea ce aș vrea să fiu.

Mai nou, mi-am propus să încerc lucruri noi. Să zic mai des „da” unor provocări. Să încerc să ies din bula mea și din zona de comfort, pentru că de prea mult timp stau acolo și nu fac nimic. Să mă mobilizez și să termin proiecte la care lucrez de ceva timp. Să învăț să zic „nu” atunci când nu mă simt bine făcând un lucru anume. 

Sunt perioade în viață când chiar dacă nimic nu se întâmplă și totul merge în ritmul obișnuit, simți nevoia să schimbi ceva, să faci ceva. O fi primăvara de vină, sau poate vârsta, dar eu vreau o schimbare. Am început cu Drumul spre minimalism, despre care, apropo, nu v-am mai zis mai nimic ultimile săptămâni, dar recuperez și mă revanșez. Voi continua cu anumite aspecte pe care vreau să le schimb pentru că mă deranjează în mine și voi continua prin a-mi arăta mai des aprecierea față de cei din jur. Să fie cu noroc!

Recenzie literară: The Glimpses of the Moon de Edith Wharton (1922)

Unele romane se vor citite în liniște, cu o ceașcă de ceai lângă. Romanul de azi, The Glimpses of the Moon de Edith Wharton, se încadrează în această categorie - o lectură molcomă, personaje ce nu se grăbesc (dar totuși își trăiesc viața) și o atmosferă ce te duce cu gândul la universul eminescian. Vizionare plăcută!

Recenzie literară: Dans dans dans (1988) de Haruki Murakami

Flori. Poză din arhiva personală.

Am citit mai multe cărți semnate de Murakami, iar impresia generală este că acesta scrie de parcă ar picta cu niște culori inexistente  o lume pe care o vedem de la fereastra din tramvai. Nici nu știu cum aș putea exprima acea senzație pe care ți-o creează cufundarea în lecturarea cărții de față... este o senzație de parcă ai nimeri într-un cub de sticlă și ai observa acțiunile personajelor dintr-un alt unghi, tu fiind totuși prezent acolo, total invizibil.

Deși Dans dans dans este a patra carte din ciclul Șobolanul, am citit-o fără să mă interesez de acest lucru. Totuși, nu cred că e chiar necesară lectura în ordine cronologică; în Dans dans dans este menționat un personaj care apare în cărțile precedente, dar nu influențează acțiunea și nici nu reprezintă o verigă pierdută pentru cei care nu au citit primele trei volume; deci saltul la a patra carte nu este o problemă.

În Dans dans dans cititorul îl întâlnește pe personajul principal care narează acțiunea, interacționând cu  alte personaje foarte diferite: o recepționistă de la hotel, cu un nume ciudat - Yumiyoshi; o copilă de 13 ani, fiică de oameni celebri, rebelă și complet neglijată; tatăl acesteia, pentru care banii cumpără totul; mama ei, un fotograf cu capul în nori, de care are grijă un poet cu o singură mână; un fost coleg de școală, actor chipeș, dar blestemat să joace mereu doctori și profesori de liceu.

Acțiunea se desfășoară în jurul personajului fără nume, care revine în Sapporo pentru a căuta hotelul Dolphin, unde petrecuse o perioadă frumoasă alături de o femeie a cărui nume adevărat nu îl cunoaște. Ajuns la hotel, descoperă că acesta nu mai este o clădire veche și dărăpănată, ci un hotel de lux. Totuși, între pereții acestuia, la etajul 16, uneori se întâmplă lucruri cunoscute doar câtorva; de aici, începe căutarea.

Romanul tratează mai multe subiecte: căutarea iubirii pierdute, participarea în creșterea și dezvoltarea unui individ, evoluția unui caracter, dar și visul în care spiritul încearcă să se regăsească în ochii altora... Lectura a fost, cum am menționat mai sus, o plonjare lentă într-un univers care se întretaie cu realitatea, dar în același timp se întâmplă undeva departe. Personajul principal m-a făcut să-l urmăresc peste tot, să-i citesc gândurile și să trec prin aceleași stări de spirit, lucru ce se întâmplă mai rar.

 Prin atmosfera ei mistică, vârtejul de evenimente într-un timp indefinit, Dans dans dans rămâne să fie una dintre cărțile  ce m-a impresionat și s-a clasat pe raftul operelor preferate. Nu am reușit încă să parcurg toate titlurile din biografia lui Murakami, dar până acum, Dans dans dans este romanul meu favorit.