Nu mă cunoști încă, așa că permite-mi să mă prezint: eu sunt Sara. Am
paisprezece ani abia împliniți și un păr lung, negru, pe care oricât de mult nu
l-aș ondula sau împleti, tot drept rămâne. Mama mereu mi-a zis că îmi stă bine
așa, cu breton ce-mi acoperă ochii mari, de un albastru închis. A zis că e un
contrast frumos... mama a murit acum zece ani, iar tot ce-mi amintesc despre ea
nu este chipul, ci faptul că îmi stă bine cu breton. Astăzi port părul la fel, umbrindu-mi
fruntea.
Cei din anturajul lui tata nu mă plac. În afară de Ramirez, toată lumea mă
evită. Ramirez e mai mare decât mine cu vreo zece ani. Mulți spun că noi doi
semănăm - și el are părul negru, doar că a lui e foarte cârlionțat și îi stă în
toate părțile, dacă nu se ambiționează să-l prindă. Ramirez are ochi mici și
căprui, aproape negri, foarte șireți și tăcuți – nu prea îți dai seama la ce se
gândește atunci când vorbește cu tine și te privește în față. Ramirez e fiul
lui Aldo, unul dintre cei mai vechi prieteni de-ai tatei; îi vezi aproape tot
timpul împreună, pentru că tata are încredere în Aldo.
În nopțile lungi și reci de pe mare îmi dă pătura lui și îmi spune povești
până când adorm. Asta se întâmplă atunci când Aldo nu e prin preajmă, desigur,
pentru că uneori îl prinde pe Ramirez la mine și vine ca o furie în camera mea,
știind că-l va găsi aici. Se lasă cu ceartă, amenințări – la adresa lui Ramirez
pentru că, oricât de antipatică nu-i sunt lui Aldo, evita să se pună rău cu
tatăl meu.
Dar nu am spus nimic despre tata. Tata este căpitan pe vas. Spre rușinea
mea, nu știu cum îl cheamă. Toți îi spun Calamarul Negru, același nume pe
care-l poartă corabia. Mi se pare ciudat, pentru că tata nu are nimic în comun
cu un calamar, în schimb are părul la fel de negru ca al meu. Tot negri sunt și
ochii lui – mari, limpezi, ce te privesc drept în față, provocatori. Mi-e frică
să-l privesc pe tata, chiar dacă el tot insistă să mă uit la el; cred că ochii
mei îi amintesc de mama, deși nu vorbim niciodată despre ea.
Știu că o femeie pe mare este un semn rău; dar Calamarului Negru nu-i pasă.
Și nici mateloților ce navighează alături de tata. Și mama a fost cândva pe
această corabie, împreună cu mine, dar după ce a murit, am rămas singură aici.
Tata nu a adus niciodată o altă femeie pe vas, chiar dacă l-am văzut în
compania unor dame frumoase, bine îmbrăcate, ce surâdeau în timp ce trăgeau
dintr-o pipă subțire și lungă. Dar niciuna nu a ajuns să calce pe puntea
corabiei.
De ceva timp, tata și Aldo nu mai coboară prea des în oraș. Asta se
întâmplă de câteva săptămâni, după ce a fost adusă ultima pradă pe Țărm. E ceva
diferit față de ce aduce de obicei Calamarul Negru pe corabie.
Nu am văzut-o prea bine, dar era o cutie imensă, din lemn, bătută în cuie,
înaltă cam cât două persoane și lată cât tot atâtea. A fost ridicată pe corabie
de pe o insulă situată pe un alt traseu față de cel obișnuit. Ca să o aducă,
tata a plecat singur, nici măcar pe Aldo nu l-a luat cu el. A lipsit câteva
zile, timp în care echipa a băut și a făcut ravagii pe corabie, căci nu aveau
ce face pe acea insulă care, aparent, nu era locuită de nimeni. În ziua în care
a apărut, l-am văzut toți trăgând, de unul singur, cutia aceea. O legase cu niște
sfori și, ajutat de nisip, a târâit prada cine știe de unde. I-a ordonat lui
Aldo să urce cutia la bord, dar nu a mai spus nimic.
Ceva s-a întâmplat de atunci... Am observat și faptul că cei din jur mă
privesc nu cu dezgust, ca de obicei, dar cu un fel de frică. Nu știu ce a
declanșat acest eveniment. Poate cutia misterioasă, pe care tata, odată ajuns
pe Țărm, a cărat-o în oraș (de data aceasta, fiind ajutat de Aldo, cocoțând
cutia pe un fel de targă). E posibil să fi discutat ceva, sau să fi pățit ceva
în oraș, pentru că atunci când s-au întors, tata era mai taciturn ca niciodată,
iar Aldo nu a venit să urle la Ramirez în seara aceea, când era la mine.
Printre marinari circulă zvonuri, toată situația asta este acoperită de un
val de mister, dar nimeni nu-i zice nimic Calamarului și, evident, nu-mi zic
nici mie. E dimineață acum, mult prea devreme pentru oamenii din oraș să fie
treji, dar e destul de târziu pentru marinarii tatei – îl aud cum strigă la ei
că nu au făcut nu știu ce.
*
Ora cinci dimineața era preferata căpitanului. La
orizont, începea să se întrevadă lumina, iar răcoarea nopții încă dăinuia pe
mare. Era ora la care toată echipa trebuia deja să fie în picioare, indiferent
de rang, de rol, de la cât de târziu s-au culcat noaptea trecută. Pe la un
cinci și jumătate, toată prora miroasea a cafea și ulei prăjit în mai multe
rânduri, din bucătărie se auzea vocea răsunătoare a șefului bucătar, care se
răstea la vreun ajutor sau cerea vreo oală mai mare sau coșul cu ouă și șuncă.
De undeva de sus, se auzea cum Aldo, nostromul, dădea ordine celor câtorva
băieți ai săi să spele cu mai multă râvnă velele sau să lustruiască mai bine
prora.
Pe la un șase, toată treaba era făcută, iar echipajul se
aduna în sala de mese – care era și sală de consiliu, dormitor comun în nopțile
mai reci, infirmerie și loc de depozit atunci când prada era mai mare, după
caz. Bucătarul, Jill, se mișca repede, în ciuda greutății și a rotunjimii sale,
ca să-i servească pe cei din echipă. Mai întâi era servit căpitanul, apoi Aldo
– care era și medicul Calamarului -
după care farfuriile aterizau în fața tunarilor, a tâmplarilor, ca la urmă să
ajungă la marinarii de rând – printre care se număra și Ramirez. Ultima
persoană în fața căreia era pusă farfuria era progenitura Calamarului – Sara, pe
care cei din jur o evitau de când ochii ei au văzut lumina pentru prima dată.
