Recenzie literară: În iad toate becurile sunt arse de Dan Lungu (2011)

Ce se întâmplă atunci când adolescența este cea mai frumoasă perioadă din viață, iar tot ce urmează dupa aceasta este o eternă suferință? Ce se întâmplă atunci când tot ce îți dorești este să fii acceptat așa cum ești, să observi cum cei din jur nu se schimbă radical, nu devin umbre - sau imitații - ale oamenilor pe care i-ai cunoscut cândva? Cum să faci față unei vieți lipsite de sens, cu zile monotone, departe de minunata perioadă când aveai mulți prieteni și viața ta era plină de aventură?

În iad toate becurile sunt arse de Dan Lungu îl are ca protagonist pe Victor, un bărbat care își petrece zilele în fața televizorului, așteptând ca ceva să se schimbe. Trăiește cu Veronica, consoarta, sau mai bine zis, o clonă foarte bună a femeii pe care a iubit-o cândva, dar care în prezent este o ființă indezirabilă. Pierdut în amintirile sale de pe vremea liceului, Victor relatează cititorului cei mai buni ani pe care i-a trăit. Monotonia vieții lui Victor se schimbă atunci când în viața acestuia apar doi străini, care-i propun să meargă cu ei într-un sat uitat de lume, pentru a duce cadouri unor copii cu dizabilități dintr-un centru de plasament.

Narațiunea se desfășoară pe două planuri: prezentul, unde Victor este un ratat, un bețiv și un om lipsit de perspective și trecut, unde Victor, cunoscut pentru cei apropiați ca Franzelă, își petrece zilele cu Bastârcă, Paganel, Fasolă, Văru și alți prieteni la cataramă. Gașca intră în tot felul de belele, iar modul în care sunt relatate aventurile tinerilor este comic și face lectura savuroasă.

În iad toate becurile sunt arse este un roman care a avut un start lent, dar care m-a cucerit pe parcurs. Numeroasele cuvinte adresate personajelor, poreclele și limbajul folosit între băieții din gașcă denotă vremurile în care aceștia au trăit, societatea și categoria din care făceau parte tinerii. Dialogurile mi s-au părut foarte amuzante, iar poveștile din tinerețea lui Victor, pe care acesta le evocă cu o melancolie nestăpânită și în cele mai mici detalii fac din romaanul lui Dan Lungu o călătorie tragi-comică în trecut.

Totuși, în roman există o permanentă senzație de tristețe și neputință, chiar dacă lucrurile par să meargă bine. Anturajul din care face parte protagonistul, viața pe care o duce și modul în care interacționează cu ceilalți, fie că este vorba despre trecut sau despre prezent, toate aceste lucruri plasează personajul în situația în care acesta este, drumul lui fiind întrezărit încă de la începutul cărții.

Romanul poate fi privit și ca o poveste de Crăciun, datorită faptului că această sărbătoare apare la început și la sfârșit, oferind intensitate acțiunii și evidențiind trăsăturile principale ale protagonistului. 

În iad toate becurile sunt arse de Dan Lungu este o carte în care se regăsește copilăria, inocența, bucuria și viața omului de rând în fostul regim, dar și prezentul, maturitatea și lipsa de perpectivă pentru o anumită categorie de oameni. Mi-a plăcut acest roman și cu siguranță voi mai citi ceva semnat de acest autor.

Recenzie literară: Rugul de György Dragomán (2014)

Rugul de György Dragomán este un roman pe care l-am citit în cadrul unui book club, fiind nominalizat drept cartea lunii noiembrie. Nu am reușit să o termin până la finele lunii, din mai multe motive, dar îmi pare nespus de bine că am ajuns să lecturez această carte. Interesul mi-a fost stârnit și de numele autorului, György Dragomán, care a fost anul acesta unul dintre invitații de onoare în cadrul festivalului FILIT, la care am fost blogger acreditat. Oarecum, îmi pare rău că nu l-am descoperit pe Dragomán atunci, pentru că o dată ce am terminat Rugul, aș fi vrut să discut cu autorul, să-l întreb despre mai multe lucruri și să-mi exprim recunoștința pentru faptul că datorită lui am avut parte de o lectură nespus de interesantă. 

Emma, o fetiță de 13 ani, devenită orfană în urma unor evenimente nefaste, se află la un orfelinat. Într-o zi, este chemată în cabinetul directoarei, unde descoperă că este așteptată de o bătrână necunoscută, care afirmă că este bunica ei pe linie maternă și că a venit să o ia de aici. Emma pare nehotărâtă la început, dar acceptă invitația străinei și pleacă cu aceasta. Odată ce ajung în casa bătrânei, fetița începe să descopere lucruri mistice ce se petrec în casă și în jurul ei. În același timp, încearcă să se acomodeze cu noul oraș și în special, cu noua sa școală, unde este evitată sau chiar marginalizată datorită reputației pe care o are bunica și familia acesteia în oraș. 

Prima treime din carte mi-a plăcut foarte mult, dar lectura a cam stagnat pe la pagina 100. Apoi, m-am ambiționat să termin cartea, cu gândul că a avut un start bun și poate-poate continuarea e la fel de bună, doar că m-am cam plictisit eu. Adevărul este altul - odată ce am trecut peste hopul cu pagina 100, acțiunea a căpătat o aură aparte și Rugul s-a citit foarte repede, intens. 

Peripețiile fetiței sunt pline de evenimente, oameni și lucruri ce țin de realismul magic. Deși aparent tot ceea ce se întâmplă este natural, obișnuit, normal, în spatele a multe lucruri se ascund niște puteri mistice. György Dragomán are o capacitate aparte de a transforma cuvintele în imagini - pe tot parcursul lecturii m-am simțit ca într-o piesă de teatru sau un film, pentru că am văzut tot ceea ce o înconjoară pe Emma, emoțiile stârnite de anumite evenimente sau obiectele pe care le admiră fata. 

Mi-a plăcut mult și stilul în care este scris Rugul - lipsa unui dialog, dar totodată evidențierea cuvintelor și a gândurilor personajelor printre rânduri. Imaginile pe care le creează naratorul au avut un impact major asupra imaginației mele. De exemplu, într-un pasaj unde Emma află că părinții ei nu mai sunt, se duce la baie și începe să se pieptăne cu peria mamei sale, din care cade un fir de păr negru. Emma, involuntar, dă drumul la apă în chiuvetă și încearcă din răsputeri să pescuiască firul de păr căzut, ca o ultimă încercare de a se agăța de imaginea unui părinte care nu mai este. Apoi, într-un alt pasaj, ea descoperă că nu are voie să intre în magazia de lemne, iar pentru a-i limita accesul la aceasta, bunica răspândește pietre mici și albe, care seamănă cu niște dinți, peste care fata nu poate să treacă - simte că este mușcată de picior. 

Mi-a plăcut mult și cum este construit personajul Emma cea mică - o orfană care nu se victimizează, nici nu încearcă să stârnească milă sau să profite cumva de faptul că nu are părinți. Totodată, nu este atotputernică sau foarte bună la toate. Emma cea mare, sau bunica, e un personaj foarte interesant, prin faptul că nu prea îți dai seama ce gândește sau de ce procedează într-un anumit fel. Are în mânecă o groază de ritualuri ce țin mult de domeniul magiei, iar nepoata ei ajunge să fie inițiată în majoritatea acestora. 

Mai sunt două personaje interesante - Bunicul și Peter. Bunicul este mai mult o idee, pe care fetița o vede doar uneori, dar pe care bunica o cunoaște și o venerează. Nu este o stafie, dar nici o prezență materială - e undeva între. Mi-a plăcut mult de acest personaj și mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre el. Peter, în schimb, este un băiat ceva mai mare decât Emma, care se îndrăgostește de fată. Este un băiat de treabă, care o protejează și care pare a fi cu adevărat interesat de ea, nu neapărat de aspectul fizic, ci de personalitatea ei. Astfel, Rugul tratează și tema iubirii adolescentine, fără însă a o transforma în ceva banal sau zaharisit.

Un alt aspect din Rugul care mi-a plăcut a fost povestirea bunicii, pe care Emma o ascultă fără prea mult interes - la început, dar apoi este din ce în ce mai marcată de trecutul bunicii sale și de evenimentele ce au loc în acea magazie de lemne și totodată, în toată țara. Bertuka, cea mai bună prietenă din copilărie a bunicii, este un personaj care deși nu spune prea multe, are un impact major asupra soartei bunicii și a întregii familii. Am făcut oarecum o paralelă cu Krizstina, colega de clasă a Emmei, care-și pierde sora geamănă și o învinuiește pe Emma pentru cele întâmplate.

Din punctul meu de vedere, dacă aș fi trăit în perioada Revoluției, cred că această carte mi-ar fi plăcut și mai mult. Au fost anumite aspecte în narațiune, ce țineau de evenimentele din acea perioadă, pe care eu nu le-am înțeles foarte bine, datorită faptului că habar nu am de anumite nuanțe ce țineau, de exemplu, de sistemul de învățământ din anii 90 sau atitudinea față de alte naționalități în aceeași perioadă.  Sunt și destule nuanțe ce țin de tradițiile ungurești și de mentalitatea românilor din Transilvania, o zonă care mie nu îmi este cunoscută prea mult și din acest motiv, sunt sigură că îmi scapă multe lucruri în cadrul lecturii.

Dar per total, Rugul este o carte strălucită, pe care am îndrăgit-o foarte mult. Stilul de a relata evenimentele, elementele de magie ce se împletesc cu viața cotidiană, fetița, imaginile simbolice, relațiile interumane și soarta care pare să-i urmărească pe toți cei implicați în acțiune m-au cucerit. Rugul este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit anul acesta și a ajuns, fără nicio discuție, în lista mea cu romane preferate. Sunt curioasă de celelalte cărți semnate de Dragomán, Cartea desfacerii și Regele alb care, alături de Rugul, au apărut în română la editura Polirom. 

Finalul, care pentru unii a fost forțat, mie mi s-a părut  potrivit. Deși acțiunea capătă amploare și punctul culminant se află undeva printre ultimele file, sfârșitul volumului  pare a fi plasat undeva în atemporalitate, departe de evenimentele din jur. Mi-a plăcut cum s-a terminat cartea - cumva abrupt, dar din punctul meu de vedere, potrivit cu acțiunea și tot ceea ce s-a construit în jurul acesteia pe tot parcursul romanului.