Recenzie literară: Uniforme însângerate de Cătălin Dumitrescu (2022)

După douăzeci de ani, Ovidiu Dumbravă încă luptă cu criminalitatea. Este anul 1989 și realitatea devine ambiguă, evenimentele politice mișcă lumea, iar o crimă aparent banală - uciderea unui țigan la marginea unei clădiri abandonate - se adeverește a fi mai mult decât o răfuială între clanuri.

Deși își dorește o viață liniștită, Ovidiu este încă tulburat de trecutul său - de felul în care partizanul Andrei Rogozanu i-a trădat tatăl, de modul în care acesta încă este în viață, dar și de felul în care o veche cunoștință, generalul Cândea, îi spune să renunțe la cazul curent pentru că Dumbravă este depășit.

Uniforme însângerate este un roman plin de detalii istorice, arătând cum tot felul de personalități din acea perioadă au fost implicate în căderea regimului comunist, dar și cum acesta încă era în picioare în România, contrar tuturor schimbărilor din jur. Povestea personajelor se împletește cu istoria, destinele unor oameni simpli sunt umbrite de deciziile conducătorilor, iar Cătălin Dumitrescu știe să țină cititorul atent la tot ce se întâmplă.

Autorul evocă într-un mod atractiv atmosfera, evenimentele vremii, viața de zi cu zi a oamenilor de rând. Mi-a plăcut relația lui Dumbravă cu superiorul său, Cândea, felul în care cei doi încearcă să deslușească ițele cazului și astfel ajung să se reîntâlnească cu oamenii pe care-i credeau pierduți pentru totdeauna - de exemplu, cu o veche cunoștință, care se ascunde sub un alt nume și se întoarce în țară în cele mai periculoase împrejurări.

Uniforme însângerate e un roman despre patrie și naționalism, așa cum este văzut de oamenii de rând, dar și despre manipulare, putere și cenzură. Mi-a plăcut felul în care s-a maturizat Ovidiu Dumbravă și cum încearcă, la câteva decenii după primul lui caz răsunător, să-și facă meseria ca la carte.

Recenzie literară: Sexagenara și tânărul de Nora Iuga (2004)

Față-n față stau doi oameni. O bătrână de 60 de ani și un domn cu ochii verzi. Sexagenara și tânărul, doi elemenți din epoci diferite, dar pe care-i leagă o discuție lungă cât o noapte. Un dialog care se evaporă ca fumul unei țigări, ca o tinerețe demult uitată, ca un gând după care nu mai ai forță să alergi.

Anna își deapănă amintirile despre studenția sa, despre lumea din care a avut ocazia să facă parte cândva, despre soțul ei Nino, despre Terry, cea mai bună prietenă și cea mai mare piatră în calea ei, deopotrivă. Tânărul doar ascultă. Fumează și ascultă, în timp ce în cameră atmosfera devine din ce în ce mai tensionată, mai intimă, iar o senzație de interzis plutește în aer...

Mi-a plăcut mult romanul Norei Iuga. La început pare ceva abstract, dar odată ce evenimentele încep să se lege între ele, să devină o înșiruire de amintiri dintr-o viață plină de culoare, lectura se transformă într-o parcurgere aproape intimă a unui jurnal. 

Între sexagenară și tânăr există o scânteie care se resimte în toate gesturile celor doi, atitudinile și mai ales, privirile aruncate pe furiș. Această tensiune permanentă, la limita dintre curiozitate și indecență, alimentează imaginația cititorului, mânându-l să afle ce se întâmplă mai departe.

Viața literară a Bucureștiului din anii 60-80, eterna competiție cu Terry, inexistența unei linii temporale bine definite, atmosfera confidențială și tensiunea aproape erotică dintre cei doi din cameră fac din Sexagenara și tânărul un roman viu, ușor de urmărit, bogat în imagini și scene pe care nu ai cum să nu le trăiești și tu odată cu cei implicați. Lipsa unui final închis îi conferă o invitație la inventat, imaginat și redefinit limite dintre generații.

Recenzie literară: În iad toate becurile sunt arse de Dan Lungu (2011)

Ce se întâmplă atunci când adolescența este cea mai frumoasă perioadă din viață, iar tot ce urmează dupa aceasta este o eternă suferință? Ce se întâmplă atunci când tot ce îți dorești este să fii acceptat așa cum ești, să observi cum cei din jur nu se schimbă radical, nu devin umbre - sau imitații - ale oamenilor pe care i-ai cunoscut cândva? Cum să faci față unei vieți lipsite de sens, cu zile monotone, departe de minunata perioadă când aveai mulți prieteni și viața ta era plină de aventură?

În iad toate becurile sunt arse de Dan Lungu îl are ca protagonist pe Victor, un bărbat care își petrece zilele în fața televizorului, așteptând ca ceva să se schimbe. Trăiește cu Veronica, consoarta, sau mai bine zis, o clonă foarte bună a femeii pe care a iubit-o cândva, dar care în prezent este o ființă indezirabilă. Pierdut în amintirile sale de pe vremea liceului, Victor relatează cititorului cei mai buni ani pe care i-a trăit. Monotonia vieții lui Victor se schimbă atunci când în viața acestuia apar doi străini, care-i propun să meargă cu ei într-un sat uitat de lume, pentru a duce cadouri unor copii cu dizabilități dintr-un centru de plasament.

Narațiunea se desfășoară pe două planuri: prezentul, unde Victor este un ratat, un bețiv și un om lipsit de perspective și trecut, unde Victor, cunoscut pentru cei apropiați ca Franzelă, își petrece zilele cu Bastârcă, Paganel, Fasolă, Văru și alți prieteni la cataramă. Gașca intră în tot felul de belele, iar modul în care sunt relatate aventurile tinerilor este comic și face lectura savuroasă.

În iad toate becurile sunt arse este un roman care a avut un start lent, dar care m-a cucerit pe parcurs. Numeroasele cuvinte adresate personajelor, poreclele și limbajul folosit între băieții din gașcă denotă vremurile în care aceștia au trăit, societatea și categoria din care făceau parte tinerii. Dialogurile mi s-au părut foarte amuzante, iar poveștile din tinerețea lui Victor, pe care acesta le evocă cu o melancolie nestăpânită și în cele mai mici detalii fac din romaanul lui Dan Lungu o călătorie tragi-comică în trecut.

Totuși, în roman există o permanentă senzație de tristețe și neputință, chiar dacă lucrurile par să meargă bine. Anturajul din care face parte protagonistul, viața pe care o duce și modul în care interacționează cu ceilalți, fie că este vorba despre trecut sau despre prezent, toate aceste lucruri plasează personajul în situația în care acesta este, drumul lui fiind întrezărit încă de la începutul cărții.

Romanul poate fi privit și ca o poveste de Crăciun, datorită faptului că această sărbătoare apare la început și la sfârșit, oferind intensitate acțiunii și evidențiind trăsăturile principale ale protagonistului. 

În iad toate becurile sunt arse de Dan Lungu este o carte în care se regăsește copilăria, inocența, bucuria și viața omului de rând în fostul regim, dar și prezentul, maturitatea și lipsa de perpectivă pentru o anumită categorie de oameni. Mi-a plăcut acest roman și cu siguranță voi mai citi ceva semnat de acest autor.

Recenzie literară: În spatele blocului de Mara Wagner (2017)

Copilăria mea s-a desfășurat, parțial, printre blocurile gri, construite înainte de a mă naște. Acțiunea din roman are loc în anii 80, iar evenimentele se întâmplă undeva în cartier, printre blocuri, locul preferat - și poate singurul - pentru copiii de atunci unde-și petreceau timpul liber. Romanul Marei Wagner a fost lecturat cu cel mai mare drag, lăsându-mi o melancolie în suflet odată cu terminarea ultimei pagini. Ați citit acest roman? Vă tentează subiectul?

Recenzie literară: Vițelul de aur de Ilf și Petrov (1931)

 Una dintre cele mai cunoscute cărți din epoca sovietică este Vițelul de aur, care merge mână-n mână cu 12 scaune, ambele romane fiind scrise de către Ilya Ilf  și Yevgeni Petrov. 

 Am o carte ponosită în casă, care a rămas fără coperți. Acest lucru se datorează mamei mele, care recitește cele două romane, incluse într-un singur volum, aproape anual. Când eram mai mică mă tot mira faptul că citește și recitește o carte pe care sigur o știe cap-coadă și când am întrebat-o ce e atât de fascinant în volumul fără coperți mi-a zis să văd singură. Așa că vreo zece ani mai târziu m-am gândit să citesc și eu cartea misterioasă. 

Vițelul de aur este, într-o oarecare măsură, continuarea a 12 scaune, sau mai bine zis, a aventurilor mărețului escroc Ostap Bender. Romanul este deseori inclus ( dar nu de către criticii literari ruși) în categoria de roman picaresc, un gen literar în care eroul principal ( care face parte din pătura de jos a societății) se aventurează în lume, călătorește din loc în loc și vine în contact cu diferiți oameni, din toate cercurile posibile.

Așa este și Ostap Bender, care se proclamă ”Marele escroc” și afirmă că este cunoscătorul a 400 de metode relativ legale de a face omul de rând să se despartă de banii săi. Un ins care se proclamă sensibil, artist, antreprenor și om cu suflet mare, Bender reușește să adune în jurul său diferite personaje care reprezintă uneltele pentru a-și atinge scopul. De data aceasta, scopul este milionul unui

oarecare Koreiko, un individ ce reușește cu iscusință să ducă o viață dublă. 

Bender își întemeiază o echipă formată din trei inși a căror scop este să-i servească visul și atât. Primii doi, sau ”copiii locotenentului Schmidt”, sunt Shura Balaganov, tâlhar nerealizat și Mikhail Panikovsky, un hoț mărunt, bătrân și smiorcăit. Al treilea membru este Adam Kozlevich, tânăr naiv, șoferul unui autoturism care mai târziu este botezat în ”Antilopa Gnu”. Cei patru, în frunte cu Ostap, pleacă pe urmele lui Koreiko, drumul acestora fiind plin de peripeții și situații comice.

Nu cred că am citit foarte multe cărți care pe tot parcursul lecturii să mă facă să chicotesc. De fapt, cred că aș putea să le număr pe degete. E uimitor faptul cum cei doi scriitori conturează personajele, le fac să ducă un dialog amuzant, plin de vorbe de duh, caracterizare a altor personaje, dar și a situației din țară din perioada respectivă. Momentele comice se țin în lanț, planurile dau greș, dar Ostap Bender, un optimist inventiv, reușește să iasă de fiecare dată din încurcătură. 

Deși romanul este o comedie continuă, undeva pe fundal se observă și partea cealaltă a medaliei, dar este ascunsă astfel încât cititorul să o vadă din când în când, dar nu în detaliu. Destul de multe lucruri din roman sunt plasate în perioada comunistă, atât aspectele bune cât și cele negative ale regimului, dar se găsesc undeva în fundal, astfel încât cititorul nu este lipsit și de o doză de realitate.

Finalul romanului, comic și tragic în același timp, mi s-a părut la fel de neașteptat ca și finalul primei cărți, 12 scaune. Neașteptat, dar nu forțat - îmi place să fiu surprinsă de o carte și mai ales de ultimele pagini ale sale. 

Vițelul de aur este un roman colorat, savuros, plin de umor și răsturnări de situații, pe care-l recomand cu mare drag!