Recenzie literară: Jucătoarea de Go de Shan Sa (2001)

Educat într-un univers al onoarei, necunoscând nici crime, nici abjecția, nici trădarea, gust pentru prima oară ura: un sentiment sublim, sete de dreptate și de răzbunare.

Fiecare om trebuie să moară. A alege neantul e singurul mod de a-l învinge.

Sunt mișcat de faptul că aparțin unei generații dezinteresate, ce aspiră la o cauză sublimă. Spiritul samurailor, ucis de modernitate, renaște în noi și prin noi. Traversăm o perioadă de incertitudine. Măreția zilei de mâine ne face nerăbdători.

De ce oare îmbătrânesc părinții? Viața e un castel de minciuni năruit de timp. Îmi pare rău că nu m-am uitat mai mult și mai atent la ai mei.

Recenzie literară: Floarea-soarelui oarbă de Alberto Méndez (2004)

Romanul de față relatează povestea unui oraș prins în mijlocul unui război, unde civilii și militarii încearcă să supraviețuiască, fiecare în modul său. Floarea-soarelui oarbă de Alberto Méndez este o colecție de povestiri ce prezintă perspectiva a mai multor personaje, poveștile acestora intersectându-se în cele mai neașteptate circumstanțe. Părerea mea despre acest roman o găsiți în filmulețul de mai jos:

Recenzie literară: Splendida cetate a celor o mie de sori de Khaled Hosseini (2007)

Atunci când am început să citesc Splendida cetate a celor o mie de sori, nu mi-aș fi imaginat că-mi va plăcea atât de mult. Am terminat cartea și încă mă gândesc la cele citite, la cât de multă emoție conține fiecare capitol și cât de dragi mi-au devenit personajele. Nu am mai citit alte cărți semnate de autor, dar mi-am propus să o fac anul acesta, pentru că tot am auzit despre Khaled Hosseini. Deși prima pe listă era Vânătorul de zmeie, am decis să încep cu această carte (o mai văzusem la o prietenă și la câteva fete dintr-un book club).

Romanul începe cu povestea lui Mariam, o fetiță ce locuiește în apropierea orașului Herat. Este un copil ilegitim, iar tatăl său, Jalil, un om de afaceri foarte bogat, o vizitează o dată pe săptămână. Când împlinește 15 ani, fata decide să-și viziteze tatăl în oraș, dar este ignorată de către acesta. Când se întoarce acasă, o găsește moartă pe mama sa, care se sinucide crezând că fiica a abandonat-o pentru totdeauna. Drept urmare, fata este luată de către Jalil în casa lui și în scurt timp este măritată cu forța cu Rasheed, un pantofar cu vreo treizeci de ani mai în vârstă decât ea, care o duce în Kabul.

Partea a doua o are în miezul acțiunii pe Laila, o fetiță ce și-a petrecut toată viața în Kabul, în același cartier cu Rasheed, alături de părinți intelectuali și un prieten drag, Tariq, un tânăr din vecini. Deși viața ei pare să fie roz, unde are prietene iubitoare, se pregătește să devină o persoană educată și începe să se gândească la un posibil viitor cu Tariq, Laila este prinsă în războaiele timpului, plecare sovieticilor din țară, venirea la putere a mujahaideen-ilor și începutul unei ere negre pentru femeile din Afganistan, unde acestea sunt asuprite, li se interzice absolut orice libertate de care au avut parte în vremea sovieticilor și, evident, sunt forțate să își ascundă chipul sub burka.

În urma unei explozii, familia ei este ucisă, iar Laila ajunge în casa lui Rasheed și a lui Mariam, unde își dă seama că a rămas însărcinată cu copilul lui Tariq și pentru a-i asigura acestui copil un viitor, acceptă să se căsătorească cu Rasheed. Desigur, această nouă soție a lui Rasheed nu-i pică bine lui Mariam, care la cei aproape patruzeci de ani ai săi nu a reușit să-i dăruiască un copil.

Povestea celor două femei nu are cum să nu te sensibilizeze. Viața sub același acoperiș a două persoane ce provin din medii diferite, alături de un soț patriarhal și abuziv, situația politică din anii 90 ai secolului trecut, mizeria și foametea, dar și iubirea, care este diferită pentru fiecare în parte, transformă Splendida cetate a celor o mie de sori într-un roman frumos prin durerea pe care o portretizează. 

Mariam și Laila sunt foarte diferite, dar te atașezi de ele aproape imediat. Rasheed, deși este un tiran violent, nu este lipsit de umanitate. Tariq mi-a amintit mult de Inman din Cold Mountain, deși nu este la fel de prezent în acțiune precum alte personaje. Aziza, copilul dorit, reprezintă speranța într-un viitor unde există și bine, iar Zalmai, fiul lui Rasheed și al Lailei, este un element ce umanizează fața severă a tatălui său.

Splendida cetate a celor o mie de sori e un roman ce mi-a arătat cât de importantă este, de fapt, educația oferită unui popor și cât de mult este asuprită femeia (încă!) în unele părți ale lumii și cât de privelegiată sunt eu și femeile din  jurul meu în ceea ce privește libertatea de mișcare, de gândire și drepturile de care ne bucurăm.

Am aflat și puțină istorie a Afganistanului și evenimentele ce au marcat această țară din anii 60 ai secolului trecut (când s-a născut Mariam) până în anii 2000, războaiele duse din interese ce nu aveau de-a face cu populația pașnică, durerea și pierderile aduse mamelor și soțiilor în timpul războaielor.

Senzația pe care o lasă lectura este de o melancolie apăsătoare, o stare depresivă și un discomfort continuu și o dorință arzătoare de a schimba lucrurile din trecut, de a îndemna personajele să ia alte decizii și să nu regrete viața pe care au trăit-o. Finalul, deși are o notă optimistă, nu m-a consolat. Nu am putut trece peste anumite lucruri și am mari regrete în ceea ce privește soarta unuia dintre personaje. Cu toate acestea, Splendida cetate a celor o mie de sori este o lectură superbă, care mă face să mă gândesc doar la cum ar fi fost lucrurile dacă anumite evenimente nu ar fi avut loc; dacă anumite personaje ar fi spus altceva; dacă, dacă, dacă...

PS: Tomata cu scufiță, la care am văzut această carte, a scris pe blogul ei despre aceasta, vă invit să citiți recenzia ei aici.

Recenzie literară: Nimic nou pe frontul de vest de Erich Maria Remarque (1929)

Salut!

Astăzi vă vorbesc despre una dintre cărțile mele preferate, Nimic nou pe frontul de vest de Erich Maria Remarque. Ați citit-o?

Recenzie literară: Rugul de György Dragomán (2014)

Rugul de György Dragomán este un roman pe care l-am citit în cadrul unui book club, fiind nominalizat drept cartea lunii noiembrie. Nu am reușit să o termin până la finele lunii, din mai multe motive, dar îmi pare nespus de bine că am ajuns să lecturez această carte. Interesul mi-a fost stârnit și de numele autorului, György Dragomán, care a fost anul acesta unul dintre invitații de onoare în cadrul festivalului FILIT, la care am fost blogger acreditat. Oarecum, îmi pare rău că nu l-am descoperit pe Dragomán atunci, pentru că o dată ce am terminat Rugul, aș fi vrut să discut cu autorul, să-l întreb despre mai multe lucruri și să-mi exprim recunoștința pentru faptul că datorită lui am avut parte de o lectură nespus de interesantă. 

Emma, o fetiță de 13 ani, devenită orfană în urma unor evenimente nefaste, se află la un orfelinat. Într-o zi, este chemată în cabinetul directoarei, unde descoperă că este așteptată de o bătrână necunoscută, care afirmă că este bunica ei pe linie maternă și că a venit să o ia de aici. Emma pare nehotărâtă la început, dar acceptă invitația străinei și pleacă cu aceasta. Odată ce ajung în casa bătrânei, fetița începe să descopere lucruri mistice ce se petrec în casă și în jurul ei. În același timp, încearcă să se acomodeze cu noul oraș și în special, cu noua sa școală, unde este evitată sau chiar marginalizată datorită reputației pe care o are bunica și familia acesteia în oraș. 

Prima treime din carte mi-a plăcut foarte mult, dar lectura a cam stagnat pe la pagina 100. Apoi, m-am ambiționat să termin cartea, cu gândul că a avut un start bun și poate-poate continuarea e la fel de bună, doar că m-am cam plictisit eu. Adevărul este altul - odată ce am trecut peste hopul cu pagina 100, acțiunea a căpătat o aură aparte și Rugul s-a citit foarte repede, intens. 

Peripețiile fetiței sunt pline de evenimente, oameni și lucruri ce țin de realismul magic. Deși aparent tot ceea ce se întâmplă este natural, obișnuit, normal, în spatele a multe lucruri se ascund niște puteri mistice. György Dragomán are o capacitate aparte de a transforma cuvintele în imagini - pe tot parcursul lecturii m-am simțit ca într-o piesă de teatru sau un film, pentru că am văzut tot ceea ce o înconjoară pe Emma, emoțiile stârnite de anumite evenimente sau obiectele pe care le admiră fata. 

Mi-a plăcut mult și stilul în care este scris Rugul - lipsa unui dialog, dar totodată evidențierea cuvintelor și a gândurilor personajelor printre rânduri. Imaginile pe care le creează naratorul au avut un impact major asupra imaginației mele. De exemplu, într-un pasaj unde Emma află că părinții ei nu mai sunt, se duce la baie și începe să se pieptăne cu peria mamei sale, din care cade un fir de păr negru. Emma, involuntar, dă drumul la apă în chiuvetă și încearcă din răsputeri să pescuiască firul de păr căzut, ca o ultimă încercare de a se agăța de imaginea unui părinte care nu mai este. Apoi, într-un alt pasaj, ea descoperă că nu are voie să intre în magazia de lemne, iar pentru a-i limita accesul la aceasta, bunica răspândește pietre mici și albe, care seamănă cu niște dinți, peste care fata nu poate să treacă - simte că este mușcată de picior. 

Mi-a plăcut mult și cum este construit personajul Emma cea mică - o orfană care nu se victimizează, nici nu încearcă să stârnească milă sau să profite cumva de faptul că nu are părinți. Totodată, nu este atotputernică sau foarte bună la toate. Emma cea mare, sau bunica, e un personaj foarte interesant, prin faptul că nu prea îți dai seama ce gândește sau de ce procedează într-un anumit fel. Are în mânecă o groază de ritualuri ce țin mult de domeniul magiei, iar nepoata ei ajunge să fie inițiată în majoritatea acestora. 

Mai sunt două personaje interesante - Bunicul și Peter. Bunicul este mai mult o idee, pe care fetița o vede doar uneori, dar pe care bunica o cunoaște și o venerează. Nu este o stafie, dar nici o prezență materială - e undeva între. Mi-a plăcut mult de acest personaj și mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre el. Peter, în schimb, este un băiat ceva mai mare decât Emma, care se îndrăgostește de fată. Este un băiat de treabă, care o protejează și care pare a fi cu adevărat interesat de ea, nu neapărat de aspectul fizic, ci de personalitatea ei. Astfel, Rugul tratează și tema iubirii adolescentine, fără însă a o transforma în ceva banal sau zaharisit.

Un alt aspect din Rugul care mi-a plăcut a fost povestirea bunicii, pe care Emma o ascultă fără prea mult interes - la început, dar apoi este din ce în ce mai marcată de trecutul bunicii sale și de evenimentele ce au loc în acea magazie de lemne și totodată, în toată țara. Bertuka, cea mai bună prietenă din copilărie a bunicii, este un personaj care deși nu spune prea multe, are un impact major asupra soartei bunicii și a întregii familii. Am făcut oarecum o paralelă cu Krizstina, colega de clasă a Emmei, care-și pierde sora geamănă și o învinuiește pe Emma pentru cele întâmplate.

Din punctul meu de vedere, dacă aș fi trăit în perioada Revoluției, cred că această carte mi-ar fi plăcut și mai mult. Au fost anumite aspecte în narațiune, ce țineau de evenimentele din acea perioadă, pe care eu nu le-am înțeles foarte bine, datorită faptului că habar nu am de anumite nuanțe ce țineau, de exemplu, de sistemul de învățământ din anii 90 sau atitudinea față de alte naționalități în aceeași perioadă.  Sunt și destule nuanțe ce țin de tradițiile ungurești și de mentalitatea românilor din Transilvania, o zonă care mie nu îmi este cunoscută prea mult și din acest motiv, sunt sigură că îmi scapă multe lucruri în cadrul lecturii.

Dar per total, Rugul este o carte strălucită, pe care am îndrăgit-o foarte mult. Stilul de a relata evenimentele, elementele de magie ce se împletesc cu viața cotidiană, fetița, imaginile simbolice, relațiile interumane și soarta care pare să-i urmărească pe toți cei implicați în acțiune m-au cucerit. Rugul este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit anul acesta și a ajuns, fără nicio discuție, în lista mea cu romane preferate. Sunt curioasă de celelalte cărți semnate de Dragomán, Cartea desfacerii și Regele alb care, alături de Rugul, au apărut în română la editura Polirom. 

Finalul, care pentru unii a fost forțat, mie mi s-a părut  potrivit. Deși acțiunea capătă amploare și punctul culminant se află undeva printre ultimele file, sfârșitul volumului  pare a fi plasat undeva în atemporalitate, departe de evenimentele din jur. Mi-a plăcut cum s-a terminat cartea - cumva abrupt, dar din punctul meu de vedere, potrivit cu acțiunea și tot ceea ce s-a construit în jurul acesteia pe tot parcursul romanului.

Recenzie literară: Cerul nu iartă pe nimeni (1961) de Erich Maria Remarque

Drum în primăvară. Imagine din arhiva personală.

Remarque este unul dintre autorii mei favoriți. L-am descoperit prin intermediul romanului Nimic nou pe frontul de vest și m-am îndrăgostit iremediabil. Nu am descoperit încă un alt scriitor care să picteze atât de reușit în cuvinte natura războiului și a umilinței umane în împrejurări atroce.

 Am citit mai multe romane scrise de Remarque, nu am terminat încă lista cu lecturi. Romanul de față, Cerul nu iartă pe nimeni, l-am luat în mână între două lecturi. Mi s-a făcut dor de scriitor și nu am așteptat să termin alte cărți ca să-l citesc.

În romanul de față o vedem pe Lillian, o femeie internată într-un sanatoriu din Alpi, imediat după război. Lillian este tânără și frumoasă, dar bolnavă - lucru pe care nu-l poate accepta. În anumite împrejurări, ajunge să-l cunoască pe Clerfayt, un bărbat pasionat de mașini, pilot de curse, care simte că trăiește doar atunci când este la volan. Cei doi decid să plece din sanatoriu, la insistențele tinerei,  unde Lillian a petrecut câțiva ani buni.

Pe parcursul romanului cititorul află detalii din viața celor doi oameni, din două surse diferite: viața pe care și-o împărtășesc cei doi și viața pe care o trăiește unul în absența celuilalt. Lillian simte că va muri de tânără, de aceea vrea să trăiască fiecare zi de parcă ar fi ultima, existând într-un fel de atemporalitate plină de rochii frumoase, vin scump și poezie. Clerfayt este un bărbat liber și lipsit de griji, dar care încetul cu încetul se atașează de Lillian și se zbate între dragostea pentru ea și dragostea pentru viteză.

Lectura a fost una plăcută, ușor melancolică, deși m-a mirat faptul că în romanul de față războiul a fost lăsat la o parte, fiind prezente doar câteva rămășițe din el: dispariția unor oameni din viața personajelor, lipsa unor obiecte, eterna melancolie a unui trecut dureros și trist. 

În ceea ce privește finalul, a fost unul liniștit, plin de aceeași melancolie care se resimte pe tot parcursul cărții. Nu pot să spun că a fost neașteptat, însă la un moment dat nu știam spre ce direcție o va lua acțiunea. După un anumit punct, totul a fost clar.

Cerul nu iartă pe nimeni este un roman despre iubire, viteză, atemporalitate și veșnicie, totul presărat cu multă melancolie. Dacă vă doriți o lectură liniștită, care te face să te gândești la personaje și care te absoarbe fără a fi tumultoasă, romanul lui Erich Maria Remarque este cel potrivit.