Haos total

Această postare ar trebui să fie ceva gen pagină din jurnalul intim, dar pentru că mi-e mult prea lene să scriu în agenda fizică... ei bine, îmi torn paharul cu gânduri alandala aici și după (sper) să merg mai departe.

Sunt într-o stare de spirit ciudățică, o stare pe care o retrăiesc de fiecare dată în ajun de sesiune. În pragul primului examen mă prinde câte o idee, două și nu mă lasă în pace. Astăzi mi-am propus să învăț și în câteva ore abia de am citit zece pagini, mintea îmi tot zboară la alte lucruri, cum ar fi să îmi organizez un blog de beauty (lucru prea puțin necesar, dar piticii din capul meu îmi tot suflă în ureche ”fă-o, fă-o!”), să mă apuc de articolul dedicat Bookfest-ului din anul acesta, unde mi-am lansat cartea (un articol care, cel mai probabil, nu va vedea lumina blogului niciodată), să îmi organizez nenumăratele documente Word din folderul cu ”Texte de-ale mele și nu numai”.
Ați prins voi ideea - aș face orice doar ca să nu învăț. Pentru că afară e vară, mi-a venit pofta scrisului, Muza mă tot trage de mânecă, responsabilitățile mă cheamă și eu mă prefac surdă, etc., etc.
Dar, ca în fiecare an, mă ambiționez să-mi fac un planner în ceea ce privește examenele, timpul alocat învățatului, dorința de a face o materie captivantă pentru creierul meu (nu e un lucru chiar necesar semestrul acesta, pentru că materiile mi s-au părut destul de interesante), mă mut lângă ceașca cu ceai amar și îmi aleg pixurile colorate (pe care în mod normal nu le utilizez în activitățile zilnice).
Pentru motivație, mă uit peste un articol mai vechi, Cum să supraviețuiești în sesiune, scris acum aproape un an (fără o zi). Din câte văd, sesiunile din iarnă parcă trec mai repede, în schimb alea din vară parcă îmi plac mai mult, oricât de contradictoriu cu textul de mai sus nu ar suna.
Așa că vă doresc o sesiune ușoară și cât mai multă motivație în a cumula informația într-un mod interactiv!

Îmi lansez cartea! Fiind Imagine prinde viață la Bookfest 2017 :)

Probabil că v-ați dat seama din titlu că sunt super-mega-foarte încântată/emoționată/fericită pentru că scriitoarea din mine jubilează!

Dacă mă urmăriți de mai mult timp, e posibil să mă cunoașteți de pe Fiind Imagine, primul meu blog pe care l-am început prin 2009. Pe atunci eram o adolescentă care voia să vorbească, dar nu cu oricine și nu oricând, așa că mi-am ales un colțișor unde să pot vorbi atunci când simt nevoia. Cu alte cuvinte, blogul mi-a marcat adolescența și odată ce am terminat liceul, mi-a încolțit în minte dorința de a vedea cuvintele tipărite, o dorință ce s-a materializat anul trecut, dar nu în forma în care mi-aș fi dorit, așa că am mers mai departe.

Și pentru că dorințele, dacă lucrezi pentru a le îndeplini, au tendința să devină realitate, în 2017 Fiind imagine. Eseuri din adolescență apare în lumea fascinantă a cărților publicate.

Lansarea va avea loc în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest 2017, ce se va ține în București în intervalul 24-28 mai. Fiind imagine. Eseuri din adolescență o găsiți la standul editurii Datagroup, iar lansarea oficială a acesteia va avea loc sâmbătă, 27 mai, orele 18:00. Ne vedem sâmbătă la Romexpo (eu voi fi acolo cam toată ziua), dacă vreți să ne salutăm, să ne cunoaștem personal și de ce nu, să faceți rost de cartea mea :)

Am creat un event pe Facebook și mi-ar face o deosebită plăcere să ne vedem acolo. Puteți da like și la pagina cărții sau să o adăugați în lista to-read pe Goodreads!

PS: îi puteți da și share, nu mă supăr! :D

Recenzie literară: Copilăria de Maksim Gorki (1913)

Îmi amintesc vag de numele lui Gorki. Am în cap o amintire îndepărtată, de pe vremea când eram la grădiniță și educatoarea mea, Elena Grigorievna (cred?) ne lua de mână, pe mine și pe fratele meu și ne plimbam pe terenul de joacă, unde ceilalți copii se jucau între ei, iar noi eram fascinați de tot ceea ce ne povestea doamna. Odată ne-a povestit despre biblioteca ei, despre cum îi plăcea să citească în copilărie. Printre alți autori, necunoscuți nouă pe atunci, ne-a povestit despre Maksim Gorki, cred că era unul dintre preferații ei. Îmi amintesc foarte clar cum ne-a zis că scriitorul a avut o viață amară, de aceea și-a luat numele de Gorki, ceea ce înseamnă amar în limba rusă. A trecut foarte mult timp de când am avut această conversație cu educatoarea, iar eu abia anul acesta am reușit să pun mâna pe un roman semnat de scriitorul rus.
Cu numele adevărat de Maksim Peshkov, Maksim Gorki a fost o personalitate interesantă, atât în postura de scriitor, cât și în postura de om politic. Este considerat fondatorul realismului socialist în literatură, fiind și un înflăcărat susținător al comunismului, criticând dur regimul țarist. Fiind de cinci ori nominalizat, cu diferite romane, pentru premiul Nobel pentru literatură, Maksim Gorki a petrecut mulți ani în exil, datorită situației din țară și a viziunilor sale politice.

Copilăria este un un roman autobiografic, primul volum dintr-o trilogie, fiind urmat de În lume (1914) și Universitățile mele (1923). Amintirile scriitorului datează din momentul în care moare tatăl său și el, copil fiind, este martor la înmormântarea unui om drag. După ce rămâne orfan, ajunge să locuiască la bunicii săi, iar copilăria îi este marcată de către figura bunicului, chipul mamei, dar și anturajul și familia extinsă alături de care băiatul trebuie să crească, cumva.

Copilăria nu este un roman vesel sau idealizat. Nu este despre frumusețe, dreptate, idealuri; este un portret al societății rusești, al familiei tradiționale, unde bărbatul este șeful, unde să bați nevasta e un lucru normal, unde să pedepsești copiii biciuindu-i e o misiune sacră, unde să tratezi omul de lângă tine ca pe un gunoi e la ordinea zilei. Maksim Gorki nu și-a amintit ce e mai frumos; a construit cartea pe schelele experienței sale, a amintirilor de demult, prin prisma unui adult. Într-un interviu, scriitorul afirma că pentru el, imaginea familiei tipice rusești nu este idilică, unde toți membrii familiei stau la o masă și beau ceai; o familie tipică e plină de violență nefondată, tradiții bizare, undeva grotești, iubire împărtășită pe fugă și multă mizerie. Adept al realismului, Maksim Gorki nu a omis nicio întâmplare  importantă din povestirea sa, pentru că misiunea cărții a fost să arate societatea rusească și familia, în principal, așa cum este ea de fapt.

Am ”citit” cartea aceasta în format audio pe tren; pe geam se perindau sate, câmpii, gări minuscule, iar în urechi se auzea o voce plăcută ce citea de la persoana I. Ceea ce îmi place la cărțile audio în rusă e că sunt făcute profesionist; nu prea vei auzi o voce monotonă sau dezinteresată. La cartea aceasta, actrița care o citea (nu i-am reținut numele) o făcea pe voci, cu intonație, transmițând foarte bine atmosfera din carte. Adăugând și ideea de timp oprit în loc când ești în tren, și peisajul... a fost o lectură/piesă de teatru oarecum radiofonică de excepție.

Copilăria nu a fost o lectură plăcută; ba mai mult, m-a întristat nespus, o emoție ce m-a urmărit câteva zile. Probabil de aceea nu mă voi apuca să citesc și celelalte două cărți; de altfel, nici nu cred că e nevoie, căci romanul de față are un final cât de cât stabilit. Am observat evoluția personajelor, fiind mult mai interesată de cele de pe planul doi, căci știam că orice s-ar întâmpla, naratorul/personajul principal nu va dispărea.

Și totuși, Copilăria este o carte nespus de tristă, dură, dar adevărată, o bună parte din mentalitatea personajelor și a societății de pe atunci, în general, se poate regăsi cu ușurință și în ziua de azi în casele aparent tăcute din orice orășel sau sat...

Recenzie literară: Plânsul lui Nietzsche de Irvin D. Yalom (1992)

Am decis să citesc această carte câțiva ani în urmă, dar tot nu ajungeam la ea - ba intervenea o altă carte, care pe moment mi se părea mia interesantă, ba începeau examenele, ba nu aveam chef de psihanaliză sau filosofie.

Dar a venit și ziua în care am deschis cartea și m-am lăsat prinsă în Viena anului 1882, unde renumitul și mult-talentatul doctor Josef Breuer, în urma unei întâlniri misterioase cu o rusoaică, Lou Salome, decide să îl trateze pe pacientul Friedrich Nietzsche de disperare. Ce-i drept, doctorul Breuer a tratat o singură dată disperarea, un tratament care nu a dat rezultate pe termen lung și, în plus, a afectat foarte mult imaginea sa în societate, dar și relația cu soția. Dar pentru că domnișoara Salome este atât de enigmatică și convingătoare... de ce nu ar încerca?

Problema apare atunci când există medicul și mediul, dar nu și pacientul; Nietzsche e un om foarte încăpățânat, principial în multe privințe și nu în ultimul rând, mândru și neînduplecat, orice încercare de a fi ajutat fiind văzută ca o insultă la adresa sa.

Dar până la urmă, domnișoara Lou trage câteva ațe, contactează câteva persoane și Nietzsche apare în pragul clinicii, pentru a ajunge pacientul acesteia în urma unor conversații personale cu Breuer. Două firi puternice, foarte diferite și excepționale în domeniul pe care-l practică, doctorul și filozoful ajung la o înțelegere: Nietzche se lasă tratat doar dacă Breuer îi permite să îl trateze de disperarea pe care o simulează (sau nu?).

Plânsul lui Nietzche este un roman savuros datorită dialogurilor, dar și a personajelor bine construite, fiecare având câte o trăsătură ieșită din comun. Pe lângă doctor și filozof, în peisaj apare familia lui Breuer, soția pe care doctorul o cam neglijează, fratele acesteia, un evreu pe care Breuer nu prea îl agrează; sora lui Nietzsche, despre care cititorul află mai multe lucruri neplăcute prin prisma scrisorilor acesteia, dar și a cuvintelor lui Lou. Un alt personaj interesant este Sigmund Freud (da, acel Freud), discipolul și prietenul lui Breuer. Și nu în ultimul rând, Anna O., pacienta misterioasă a doctorului care aduce, odată cu plecarea sa, o mulțime de probleme.

În Plânsul lui Nietzsche cititorul (mai ales dacă-i place psihologia și filosofia) are ocazia să fie spectator la o înșiruire de evenimente mai mult sau mai puțin tragice, dar pline de dialoguri animate, având astfel ocazia să descopere personalitățile unor oameni faimoși. Astfel, e interesant să vezi dintr-o altă perspectivă (chiar dacă aceasta este romantizată) oamenii celebri, cum au fost Nietzsche sau Freud, dar și Anna O. sau însuși doctorul Breuer. Desigur, un roman nu poate reda în totalitate imaginea unui om real, dar poate crea o schiță pentru cititor. Pentru mine a fost destul de interesant să ”văd” oamenii de dincolo de Așa grăit-a Zarathustra (autorul fiind Nietzsche) sau Studiile asupra isteriei (semnate de către Freud și Breuer), romanul de față conferind un contur și intensitate unor nume cunoscute, dar fără un portret bine definit. Dacă vă pasionează oamenii celebri în literatură, recomand Agonie și extaz a lui Irving Stone, un roman despre viața și activitatea lui Michelangelo.

Mi-a plăcut mult finalul datorită unei tente mistice și a unui deznodământ la care eu, ca cititor, nu mă așteptam. De altfel, tot romanul a fost o serie de evenimente pe care eu nu le-am intuit, așa că am avut parte de o călătorie plăcută, plină de imagini realiste sau nu, dar negreșit, memorabile.

Ce vin îți place?

De când mă țin minte, vinul a fost o băutură mereu prezentă în casa mea, dar nu tot timpul îndrăgită. În copilărie nu lipsea de pe mesele festive, dar reprezenta un element tabu pentru cei mici și o sursă inepuizabilă de pete pentru fețele de masă albe, imaculate, care de fiecare dată pentreceau câteva ore în înălbitor după fiecare sindrofie.

În adolescență, vinul mai apărea uneori prin grupul meu de prieteni, când era cool să mergi cu gașca să bei pe ascuns ceva, undeva. Evident, nu era un vin extraordinar, așa că nu m-am simțit atrasă de această băutură. Pe la sfârșitul liceului însă, am avut ocazia să gust un rose (de-aș ști ce rose era!) și de atunci vinul s-a mutat din lista cu băuturi neplăcute în aia cu băuturi suportabile, unele chiar savurabile (desigur, depinde mult de vin).

Relativ recent am descoperit încă un mod în care-mi place vinul: în friptură. Un vin roșu, demisec, merge de minune ca ingredient la fripturile făcute la cuptor sau la ceaun, căci această licoare a lui Bacchus face carnea fragedă, suculentă și foarte aromată - o plăcere să o consumi!

Ca preferințe, vinul pentru mine de obicei se împarte în două categorii: ori îmi place, ori nu, deși recunosc că vinul alb îmi place cel mai puțin, iar pe cel roșu îl prefer dulce. De obicei când cumpăr un vin nu sunt foarte atentă la detalii precum anul recoltei sau denumirea soiurilor; nu am cunoștințe în acest domeniu și sincer, nici nu mă tentează să mă informez de ce un vin e mai bun decât altul. Pentru mine e destul să știu că e tipul care-mi place și locul de proveniență - tind să cumpăr un vin autohton, pentru că îmi amintesc copilăria plină de peisaje de viță-de-vie ce se întinde pe dealurile natale. Dacă am ocazia să gust un vin de import nu zic nu, dar parcă tot cel al nostru mă atrage...

Încă un lucru legat de vinuri ce nu mă interesează în mod special este denumirea, deși tare aș vrea să aflu cum îl chema pe rose-ul ăla imposibil de uitat din perioada liceului. Și totuși, când merg să iau un vin observ mai ușor (duh!) cele cu nume cunoscute, dar îmi place să mă mai uit pe raft, ce mai este interesant. Despre vinul Beciul Domnesc de la Vincon am auzit, ba l-am și văzut în meniul cu vinuri din mai multe restaurante, dar nu îmi amintesc să-l fi gustat sau cumpărat vreodată. Aș fi curioasă însă dacă găsesc un sortiment pe placul meu.

În concluzie, la întrebarea ”Elena, ce vin îți place?” nu aș putea răspunde pe loc și cu siguranță nu aș putea da vreun nume, dar dacă întrebarea ar fi urmată de un pahar pentru degustare... lucrurile ar sta altfel :)

Recenzie literară: Cântecul stepei, cântecul munților de Chinghiz Aitmatov (1973)

De ce am luat în mână această carte? Pentru că Elenei îi plac titlurile frumoase. Ce a ieșit din această întâlnire? Multă melancolie.

Cântecul stepei, cântecul munților cuprinde patru nuvele: Geamilia, Plopșorul meu cu băsmăluță roșie, Vaporul alb și Cocorii timpurii, patru povești diferite dar conectate între ele prin sentimentul de melancolie interminabilă ce m-a ținut în mrejile sale pe tot parcursul lecturii.

În cele patru lucrări, deși poveștile sunt diferite, atmosfera e aceeași: cititorul este înghițit de peisajul rural, munții și stepele, satele kirghize, dar și oamenii și obiceiurile acestora, oameni ce încearcă să ducă o viață normală în anii grei ai războiului. Geamilia este o nevastă tânără care nu și-a mai văzut soțul demult, dar îl așteaptă; întemeierea unei familii, bazată pe înșelăciune, nu aduce bucurie în Plopșorul meu...; visele unui copil nedorit sunt împletite cu elemente mitologice în Vaporul alb; Cocorii timpurii sunt un semn bun...

Ca un mare spoiler, nimic în cartea aceasta nu este vesel; nici momentele fericite, care ar trebui să umbrească tristețea, nu au cum să alunge din mintea cititorului incomensurabila singurătate și melancolie ce se resimte în fiecare pasaj, în fiecare poveste.

După mine, Cântecul stepei, cântecul munților este o odă adusă poporului său de către autor. Cred că multe evenimente au fost inspirate din realitate, iar satele, oamenii și poveștile pe care le descrie Aitmatov în nuvelele sale sunt fărâme din trecut, amintiri foarte dragi care sunt purtate cu sfințenie în suflet. Cel puțin, mie asta mi-a inspirat volumul.

Într-un fel, mi-a dat impresia că ascult un om în vârstă ce-mi povestește evenimente ce au avut loc în trecut, la care acesta a fost martor. Iar la sfârșitul lecturi închide ochii, adoarme în jilț și mă lasă pe mine, interlocutorul, să frământ în minte gânduri și cuvinte nespuse și să mă las copleșită de o melancolie repetitivă...

Annarasumanara de Il-Kwon Ha: Do you belive in magic?

Zilele trecute am scris despre Magicianul lui Fowles și printr-o coincidență, ieri am terminat o manhwa cu (aproape) același titlu. Am perioade în care îmi vine pofta de citit manga/manhwa și las totul la o parte, mă lipesc de telefon și acolo rămân.

Annarasumanara (Abracadabra, varianta coreeană), apărută în 2010, relatează povestea lui Ah-ee Yoon, o elevă de liceu care locuiește cu sora mai mică. Ah-ee e nevoită să-și câștige existența singură, căci a fost abandonată de părinți. Ceea ce nu-i place cel mai mult în viață sunt oamenii iresponsabili, care nu sunt ”adulți”. De aceea, Ah-ee nu este deloc tentată să viziteze parcul de distracții abandonat, unde stă Magicianul - un adult misterios, îmbrăcat la patru ace, care pune o singură întrebare: crezi în magie? 

În urma unor evenimente, tânăra ajunge să-l cunoască pe acest adult iresponsabil, care insistă să o învețe magie... lucru ce nu prea-i place lui Il-Deung Na, colegul de clasă al fetei, un tânăr ce provine din clasa de sus, este primul la învățătură și amorezat de Ah-ee.

Annarasumanara este un cuvânt magic ce distorsionează realitatea. Pe parcursul celor 27 de capitole lectura a avut loc într-o atmosferă misterioasă, plină de tristețe și culoare. Mi-a plăcut foarte mult artwork-ul, felul în care au fost desenate personajele - fiecare este unic și o adevărată personalitate. Mi-a plăcut mult și decorul, mai ales diferitele tehnici utilizate în conturarea manhwăi, cum ar fi fundalul alb-negru și un element pată de culoare sau combinarea dintre desen și fotografie.

Deși inițial nu cunoșteam autorul acestei lucrări, am dat un search și mi-am dat seama că mai întâlnisem stilul acesta ciudat, cândva în trecut. Il-Kwon Ha, un webcomic artist sud-coreean a început prin 2006 o manhwa (din păcate neterminată), Sambong Barber Shop, unde ideea de ”frumusețe” este privită dintr-o perspectivă interesantă - cam de la această manhwa au început să mă intereseze și lucrările artiștilor din Coreea de Sud.

Revenind la Annarasumanara, la personajele bine conturate și la decorul interesant, povestea în sine mi-a plăcut foarte mult: misterioasă, plină de întrebări și monologuri ce ajută la conectarea cititorului cu Ah-ee, Il-Deung sau L (Magicianul). Ultimele capitole au fost foarte dinamice, pline de emoții și de dezvăluiri, dezmăgiri și regăsiri, dar spre final lucrurile s-au mai domolit, manhwa terminându-se într-un mod care permite cititorului să tragă singur concluzii și să decidă unde se pune punctul.

Cu siguranță voi urmări acest webcomic artist, deoarece stilul său de a desena, dar și de a contrui o poveste m-a cucerit. Dacă vreți o lectură relativ scurtă, dar magică, vă invit să încercați Annarasumanara (asta dacă mai credeți în magie, desigur)...