Recenzie literară: Templul zorilor (Marea fertilității, #3) de Yukio Mishima (1970)

 Ajuns în Tailanda cu afaceri, Honda, acum un bărbat în vârstă, o întâlnește pe copila-prințesă, despre care se spune că e nebună. Dar, odată ce o cunoaște, Honda e luat prin surprindere de afirmația fetei: că într-o viață anterioară, ea a fost un tânăr ce a trăit în Japonia. Pentru protagonist, asta schimbă multe, pentru că încearcă să vadă în copilă - și reușește - reîncarnarea lui Kiyoaki, apoi a lui Isao. Honda este absolut sigur că povestea prietenului său, care a trăit deja două vieți, și în ambele, Honda nu a reușit să-l salveze, nu a ajuns încă la final. Influențat de credințele hinduse și de religia pe care o descoperă în Tailanda, Honda mai trăiește un eveniment important la vârsta a treia: se îndrăgostește de o tânără de douăzeci de ani.

Templul zorilor de Yukio Mishima este cea de-a treia carte din tetralogia Marea fertilității și narațiunea a înclinat mai mult spre filosofie și mai puțin spre acțiune. Sunt foarte multe momente în care urmărim șirul gândurilor lui Honda, cum analizează ceea ce vede și cum simte că în interiorul lui are loc o renaștere. Pe de o parte, pentru că descoperă o nouă religie și o studiază, simțind cum se formează o conexiune între el și lumea imaterială a spiritelor. Pe de altă parte, pentru că după o viață cumpătată și ternă din punct de vedere amoros, Honda se îndrăgostește iremediabil de o tânără ce ar putea să-i fie fiică, pierzându-și cumpătul și comportându-se irațional în foarte multe momente.

Deși îmi place cum scrie autorul și până acum, am apreciat povestea ce se desfășoară pe parcursul ciclului, Templul zorilor foarte repede a ajuns să mă plictisească pe alocuri, pentru că acțiunea e întreruptă de un șir infinit de informații despre hinduism și cum e văzut acesta de către adepții religiei. Totodată, transformarea bruscă a lui Honda, dintr-un observator calm și matur, într-un bărbat ce-și pierde capul și liniștea din cauza unei fete, care îi este absolut interzisă, m-a făcut să displac personajul. Cu toate acestea, spre finalul cărții au avut loc niște evenimente și personajele au avut niște revelații care au reparat povestea. Și, chiar dacă am rămas cu un gust amar în ceea ce privește evoluția personajului principal, finalul romanului mi s-a părut firesc și mai mult decât potrivit pentru Honda. Mi-a plăcut și de Rie, soția lui Honda, pe care o cunoaștem doar ca pe o umbră fără personalitate în volumele anterioare, iar în Templu zorilor descoperim o femeie ce înflorește la bătrânețe, oferind niște momente tare interesante și chiar tensionate pe parcursul romanului.

Prin intermediul acțiunilor lui Honda și a oamenilor pe care-i cunoaște, observăm și Japonia de după Cel de-al Doilea Război Mondial, în plină etapă de turbulențe politice, incertitudine în cadrul populației de rând și încercarea de a renaște, vechiul încă luptând cu noul, tradiția cu inovația, filosofia de secole fiind dată la o parte în favoarea gândirii vestice.

Chiar dacă acest volum nu m-a impresionat și nu m-a atins la fel de mult ca precedentele, am de gând să termin tetralogia. Dacă vă place stilul lui Yukio Mishima și dacă sunteți curioși de evoluția unui personaj pe parcursul a patruzeci de ani, vă recomand să citiți Marea fertilității.

Bilanț literar: August 2025

 Salutare!

August a fost o lună cu chef de citit, și fără a fi cu intenție, titlurile care m-au atras au fost semnate preponderent de autori români (și basarabeni) contemporani - cu o singură excepție. Am citit majoritar cărți fizice, pentru că nu am avut chef de ebooks sau de cărți audio. Dar să le luăm în ordine cronologică.

Templul zorilor de Yukio Mishima este cea de-a treia carte din tetralogia Marea fertilității și până aproape de final, mi s-a părut foarte slabă, dar sfârșitul parcă a salvat totul. Aici, îl urmărim pe Honda, deja un bărbat în vârstă, cum merge în Tailanda și o cunoaște pe prințesa nebună, o fetiță ce afirmă că în viața precedentă a fost un băiat japonez. Honda e absolut sigur că fetița este reîncarnarea lui Isao, care, la rândul său, a fost reîncarnarea lui Kiyoaki, ambii personaje importante în Cai în galop, respectiv, Zăpada de primăvară. Voi vorbi despre Templul zorilor mai pe-ndelete într-o viitoare recenzie.

Volumul semnat de Emilia Muller s-a simțit ca o împletire între ficțiune, autobiografie și statistici despre piața de carte actuală din România. Pe de o parte, o urmărim pe Laura și cum vorbește despre romanele sau povestirile sale, care zac într-un raft metaforic, care sunt poveștile din spatele textelor. În același timp, personajul își expune gândurile despre teme precum singurătatea, misoginismul, maternitatea, nevoia de a fi acceptat așa cum ești, nu așa cum te vrea societatea să fii. Pe de altă parte, Laura aduce tot felul de informații despre cum e piața de carte din România, de ce e greu să publici, de ce editurile uneori nu dau răspunsuri clare și deseori nu răspund la mail. Mai pune accentul și pe cifre - câți dintre autorii publicați sunt femei și câți bărbați, dar atrage atenția și asupra faptului că, în opinia ei, un editor are mai mare încredere în ce are de zis în povestea sa un bărbat decât are o femeie. Am vorbit despre carte mai multe aici.

Nu se putea fără o abandonată, așa-i? :) De la Alice Feeney am mai citit Piatră, hârtie, foarfecă, și nu mi-a plăcut absolut deloc - am terminat cartea doar pentru că am făcut buddy read cu o prietenă. El & ea este titlul lunii august la bookclubul la care particip, și de aceea i-am dat o șansă, dar nu am putut parcurge mai mult de câteva capitole. Pur și simplu nu rezonez cu scriitura autoarei, și când am căutat spoilere, ca să nu fiu complet din pom la întrunirea bookclubului, m-am bucurat că nu m-am forțat să citesc volumul respectiv. Pe lângă faptul că nu mă dau în vânt după thrillere, pentru că de obicei protagoniștii nu sunt oameni cu toate țiglele pe casă și eu am nevoie să rezonez cu ceva din personalitatea personajului pentru a-mi păsa de povestea sa, Alice Feeney nu e o autoare potrivită pentru mine. Piața de carte thriller e foarte ofertantă și am citit și cărți bune din acest gen, dar El & ea mi-a dat de înțeles de la bun început că nu va fi o lectură care să mă captiveze.

Trecute vieți de doamne și domnițe, volumul I, de Constantin Gane, a fost o adevărată delectare. Istoria, de obicei, e povestită din perspectiva învingătorilor, și de obicei, bărbații sunt cei care stau la cârma schimbărilor. Ei bine, Constantin Gane, printr-un efort de cercetare amănunțit și pe alocuri supraomenesc, reușește să aducă la cunoștință cine au fost femeile care au marcat viețile conducătorilor de pe teritoriul României încă din secolul al XVII-lea, cum au fost soțiile, surorile, fiicele, sau alte femei importante din viața unui conducător sau a altuia. Tare interesant a fost volumul - am aflat despre ilustre doamne, care au vrut binele țării, am aflat și despre femei ce și-au urmărit propriile interese, dar am fost prinsă și într-o complexă lecție de istorie, relatată într-un fel atât de minunat de către autor, încât îmi pare rău că manualele de istorie din școală nu sunt scrise în același stil - Constantin Gane știe cum să capteze atenția prin felul său inedit de povestaș. Nu e un volum doar despre femeile domnitorilor, ci și despre societatea românească de pe vremuri, despre lupta pentru putere și despre eterna perfidie umană. Voi citi al doilea volum cât de curând.

Peștele mălai visează de M.K. Lynn este al treilea volum din seria Arhivele unor vânători de demoni din Micul Paris. De data aceasta, membrii Cabinetului se îndreaptă spre Tomis, unde trebuie 1. să-i cunoască pe colegii lor de la mare și 2. să afle ce s-a întâmplat cu aurul de la Cazinou. Dar mai apare și un punctul 3., și anume, în limbaj liber, ce se întâmplă cu Lisette și domnul Vernescu? Tare mult mi-a plăcut acest volum, alert, amuzant (prin intermediul detectivilor (vai de capul lor, apropo) din Tomis), emoționant chiar, datorită felului în care o anumită dinamică între anumite personaje se schimbă foarte mult. Aștept cu nerăbdare să aflu cu ce se va continua povestea.

Woldemar de Oleg Serebrian a fost ca o rană sângerândă: atâta durere într-un suflet atât de mic, de copil, nu îmi amintesc să mai fi întâlnit într-o altă carte. Poate doar în Singur pe lume de Hector Malot. Woldemar are aproape șapte ani și-i urmărim ultimul an din copilărie, de înainte să înceapă școala. Este un copil născut într-o perioadă dificilă - acțiunea în carte are loc în 1976-1977, într-un loc dificil - Cernăuți - pentru cineva care în acte e trecut ucrainean, dar despre care se zice că e neamț. Pentru un copil atât de mic, Woldemar are un spirit de observație care aduce în prim-plan realitatea unei familii dezbinate, durerea și traumele care nu sunt conștientizate, acceptate sau vindecate, acestea otrăvind viața celor din inima familiei. E o carte în care am regăsit foarte multe lucruri din propria mea copilărie, și poate că ăsta a fost motivul de ce am trăit atât de intens momentele de nedreptate din viața lui Woldemar și am empatizat cu acest băiețel pe tot parcursul volumului. Voi face o recenzie mai amplă, ce pot să spun e că îmi place enorm cum scrie Oleg Serebrian și rezonez tare mult cu scriitura sa.

The Rise and Fall of the Dinosaurs de Steve Brusatte a fost o non-ficțiune de care m-am bucurat mult. Autorul, paleontolog de profesie, sintetizează foarte bine și facil pentru cineva care nu lucrează în domeniu tot ceea ce înseamnă cum au apărut dinozaurii, cum s-au dezvoltat, cum au domnit și cum au dispărut. Am aflat foarte multe informații noi despre tot felul de specii, despre cum putem afla perioada exactă de când datează o fosilă, despre cum dinozaurii s-au dezvoltat în mai multe direcții, am aflat și despre dinozaurii din Hațeg, dar și despre cum au dispărut, aproape în totalitate, aceste animale atât de diferite de ce mișună pe pământ în prezent. Clar e o carte pe care o recomand tututor pasionaților de subiect.

Zen in the Art of Writing de Ray Bradbury este a doua carte semnată de autor pe care o abandonez anul acesta. Nu mai rezonez cu stilul autorului și nu are sens să trag de mine de dragul vremurilor de demult.

Am tras de mine să citesc Lacrimi de chihlimbar de Sofia Segovia, dar nu am reușit să mă conectez cu personajele la fel de bine cum a fost în cazul volumului Zborul albinelor - cartea anului 2022 pentru mine. Introducerea personajelor principale în acțiune nu m-a făcut să fiu curioasă de soarta lor și doar scriitura frumoasă, lirică a Sofiei Segovia nu a fost de ajuns pentru mine ca să continui această poveste.

Premisa acestui volum suna foarte interesant, dar din păcate, nici execuția, nici scriitura nu au fost pe placul meu. Am tras de mine să citesc câte un capitol pe zi, dar cu totate că Luna din apă de Samantha Sotto Yambao promite să fie o carte în stilul animațiilor de la Studio Ghibli, eu nu am simțit decât plictiseală și chiar o ușoară antipatie față de protagonistă. Stilul mi s-a părut alambicat fără motiv, multe cuvinte care nu spun nimic, iar ritmul poveștii a fost ciudat. Am abandonat cu regret această poveste, pentru că avea potențial, dar pe mine nu m-a cucerit.

Un alt volum pe care voiam musai să-l parcurg, dar care m-a plictisit instant, a fost Revrăjită de Lucy Jane Wood. Încă din primul capitol scriitura mi se pare încurcată, iar protagonista se comportă de parcă nu ar fi o femeie în toată regula, ci o fată de 12 ani proaspăt sosită la pension, unde nu cunoaște pe nimeni și e foarte timorată. Deși poveștile cu și despre librării magice se numără printre preferatele mele, volumul de față nu mi s-a potrivit.

Și închei luna cu încă o carte abandonată - de data asta, în format audio. Un apartament la Paris de Guillaume Musso avea o premisă interesantă, dar m-am plictisit tare repede și nu m-am putut conecta cu personajele și cu problemele acestora. Așa că am lăsat-o baltă.

Acestea au fost cărțile lunii august. Cum a fost pentru voi acest sfârșit de vară?

Recenzie literară: Laura Rise - Deținută de Emilia Muller (2025)

Laura Rise e o tânără ce-și dorește din tot sufletul să aibă o carieră scriitoricească - să poată trăi din scris, nu doar să le spună cunoștințelor că „mai și scriu uneori”. Deși bate la toate ușile - își trimite manuscrisele la toate editurile posibile - ori nu primește niciun răspuns, ori i se spune că textele ei nu sunt suficient de bune, sau că publicarea unui volum semnat de un autor necunoscut încă pentru cititorul autohton nu intră în planul editorial pentru anul respectiv. Dar Laura, scrâșnind din dinți, nu se lasă bătută, și pentru că are o suspiciune, decide să facă un experiment. Suspiciunea ei este că manuscrisele ei nu sunt luate în considerare pentru că e femeie, așa că apelează la ajutorul unui cunoscut, George Reza. Îi propune acestuia să trimită textele ei de pe mailul său, și să vadă care vor fi răspunsurile editurilor. George, încântat de un așa experiment neobișnuit, decide să se implice, și în câteva ședințe, discută minuțios despre fiecare text, despre fiecare chichiță. Dar Laura urmează să treacă printr-o mare dramă, atunci când George devine un scriitor de succes, iar ea nu poate demonstra că textele nu îi aparțin bărbatului, ci ei.

Volumul semnat de Emilia Muller s-a simțit ca o împletire între ficțiune, autobiografie și statistici despre piața de carte actuală din România. Pe de o parte, o urmărim pe Laura și cum vorbește despre romanele sau povestirile sale, care zac într-un raft metaforic, care sunt poveștile din spatele textelor. În același timp, personajul își expune gândurile despre teme precum singurătatea, misoginismul, maternitatea, nevoia de a fi acceptat așa cum ești, nu așa cum te vrea societatea să fii. Pe de altă parte, Laura aduce tot felul de informații despre cum e piața de carte din România, de ce e greu să publici, de ce editurile uneori nu dau răspunsuri clare și deseori nu răspund la mail. Mai pune accentul și pe cifre - câți dintre autorii publicați sunt femei și câți bărbați, dar atrage atenția și asupra faptului că, în opinia ei, un editor are mai mare încredere în ce are de zis în povestea sa un bărbat decât are o femeie.

Din acest punct de vedere, Laura Rise - Deținută e un volum informativ, relevant pentru cei care vor să publice, în special în mod tradițional - adică prin intermediul unei edituri, nu în sistem de self-publishing. Partea de ficțiune mi s-a părut cam fragmentată. Mi-a plăcut modul în care evoluează firul narativ ce-l privește pe George și discuțiile pe care le au cele două personaje, mi-au plăcut și gândurile Laurei despre viața ei și evenimentele (separat de scriitură) care o marchează, dar m-a plictisit porțiunea unde Laura interacționează cu Emil, un prieten mai în vârstă, glumeț și oarecum simpatic. Prezența lui în poveste nu a fost necesară, și până la final nu am simțit că personajul a adus ceva relevant poveștii Laurei. Ce m-a bulversat un pic a fost întorsătura de la final, după ce are loc înălțarea lui George la nivel de scriitor consacrat și adâncirea Laurei într-o eternă uitare. Ultimele evenimente au fost bruște, și evoluția personajului principal nu părea să meargă în acea direcție.

Partea mea preferată, la capitolul ficțiune, a fost relația Laurei cu George. Laura e genul de femeie care pare a fi foarte cu picioarele pe pământ, dar dă dovadă de o încredere oarbă în cineva care nu îi este om apropiat. Pentru o scriitoare ce se chinuie ani la rândul să scrie, să trimită manuscrisul la toate editurile posibile, să primească refuzuri peste refuzuri, dar totuși să nu se lase de meserie, decizia de a-i încredința în totalitate textele lui George, fără martori, fără un contract, fără a se asigura că experimentul va rămâne doar  la nivel de experiment, mi s-a părut foarte prostească. Pe de altă parte, deși nu sunt de acord cu motivele pe care le invocă George când devine scriitor, punctul lui de vedere e destul de interesant. Mai exact, înainte de a trimite textele la edituri, George discută cu Laura și face modificări, în ceea ce privește titlul, sau numele personajelor, sau timpul verbal folosit. La final, apare întrebarea: cât de mult un text îi apaține Laurei, dacă George a făcut mici sau mari modificări, aducându-l într-o formă în care să fie acceptat de către o editură ce anterior a respins textul respectiv? Sau Laura a avut dreptate, și textele sunt acceptate doar pentru că scriitorul este un bărbat?

În concluzie, Laura Rise - Deținută de Emilia Muller este un volum ușurel, dar care totuși te pune pe gânduri, despre piața de carte autohtonă și despre eterna nedreptate și fățărnicie umană. Mi-a plăcut și scriitura, și povestea, și personajul principal, chiar dacă nu am rezonat cu Laura de fiecare dată. Recomand cartea dacă sunteți curioși care e procesul prin care trebuie să treacă un autor la noi (și nu numai) pentru a se vedea publicat și care e perspectiva omului căruia i se fură munca.

Recenzie literară: Biblioteca invizibilă (The Invisible Library, #1) de Genevieve Cogman (2014)

Am început lectura fără să știu despre ce e - doar că e în genul fantasy și că implică cărți. La noi, sunt traduse primele trei volume, ceea ce m-a indus în eroare - credeam că e o trilogie și, cum era „terminată”, mă puteam apuca lejer de poveste fără să sufăr până apare următorul volum. Vestea bună? E o serie terminată. Vestea proastă? Nu e trilogie, e o serie formată din opt volume. Deși am înțeles că poveștile pot fi citite ca stand-alones, și cum eu citesc și în engleză, nu e o problemă că nu e tradusă toată seria în română, doar că se va adeveri o serie pe care nu o voi citi foarte repede.

Revenind la subiect, Biblioteca invizibilă de Genevieve Cogman o urmărește pe Irene, care este Bibliotecar. Undeva într-un spațiu nedefinit, există Biblioteca, singurul scop al existenței acesteia fiind acela de a colecționa cărți rare, în general de ficțiune, din toate universurile posibile. Practic, un Bibliotecar de rang mic, cum este Irene, e trimis de superiorii săi în misiuni - să aducă un anumit volum dintr-un univers alternativ, pentru a întregi colecția bibliotecii. Biblioteca nu încearcă să salveze lumea (sau lumile), nu intervine acolo unde sunt conflicte, iar în ceea ce privește universurile infectate cu haos, pe acestea le lasă în grija dragonilor, creaturi ce nu au treabă cu Biblioteca, dar care sunt entitățile din universul cărții ce se ocupă de echilibrul dintre bine și rău, ordine și haos.

Deși Irene este trimisă de obicei în misiuni simple - să fure o carte dintr-o școală particulară sau să cumpere un volum dintr-o băcănie, de data aceasta, superiorii ei o trimit să recupereze un volum rar semnat de frații Grimm dintr-un univers afectat de haos. Pe lângă asta, Irene se trezește pe cap cu Kai - noul ei ucenic, un tânăr atractiv și enigmatic, ce pare uneori extrem de naiv și alteori dă dovadă de o experiență de viață suspicioasă pentru vârsta lui.

Lucrurile decurg prost de la bun început - vampirul la care se afla volumul este găsit mort, cartea e dispărută, e căutată nu doar de către autorități, care vor să-l găsească și pe ucigașul vampirului, ci și de facțiunea Neamului Frumos (aka Fae). Pe lângă asta, un Bibliotecar răzvrătit și foarte periculos, care a devenit un mit printre tinerii Bibliotecari, apare și el în peisaj, făcând misiunea extrem de periculoasă.

Misiunea lui Irene se complică de la o pagină la alta, apar noi detalii legate de carte, dar și de toți cei care o caută, iar tânăra trebuie neapărat să găsească exemplarul înaintea tuturor. Faptul că-l are pe Kai cu ea nu e mereu de ajutor, și sunt multe situații în care Irene trebuie să gândească repede și să iasă din încurcătură fără să își murdărească mâinile.

Mi-a plăcut Biblioteca invizibilă, poate și pentru că am citit-o imediat după o lectură foarte grea și aveam nevoie de ceva ușor, rapid, dar și pentru că nu aveam așteptări de la poveste și aceasta m-a surprins într-un mod plăcut. Personajele sunt variate și suficient conturate cât să îți pese de viața lor, deși nu pot să spun că am rezonat cu modul de a gândi a lui Irene de fiecare dată. E o protagonistă ceva mai rece și calculată, și sper ca autoarea să o dezvăluie mai mult în volumele ce urmează. Nu mi se pare că a avut vreo evoluție - la final, pare să fi rămas același personaj pe care l-am întâlnit la începutul volumului. M-a intrigat Kai, și revelația despre el care vine pe la mijlocul cărții a fost perfectă, abia aștept să descopăr și alte secrete pe care le ascunde Kai în continuarea seriei. Mi-a plăcut mult și de Bradamant - fosta mentoră a lui Irene, actuala ei „inamică”. Am intuit care va fi parcursul acestui personaj și, la fel ca în cazul lui Kai, abia aștept să văd de ce e în stare în cărțile următoare. Alte personaje nu mi s-au părut memorabile, nici antagoniștii, nici un anumit detectiv - care pare să fie relevant pentru protagonistă, cel puțin, își va face apariția și în volumul următor. Mi s-a părut foarte neinteresant și extrem de previzibil. 

Sistemul magic este slab conturat, mai mult ni se spune cum funcționează magia și nu ni se arată, iar faptul că fiecare univers paralel are propriile reguli nu e de mare ajutor. Nu mi-a fost clar de ce puterile lui Irene nu pot fi considerate magie (cel puțin, ea afirmă că nu poate folosi magia), când protagonista e capabilă de niște lucruri imposibile din punct de vedere fizic sau biologic în realitate. Sper ca autoarea să elaboreze aspectul ăsta în următoarele cărți.

Biblioteca invizibilă este, în primul rând, un roman polițist, cu o anchetă ce se tot complică la fiecare pas, iar elementul de fantasy este mai degrabă companionul poveștii, nu forța care ghidează desfășurarea evenimentelor. E primul volum din serie și se întrezărește și o relație romantică, dar tare îmi e că până acum autoarea dă impresia că va fi un triunghi amoros pe undeva, un trope ce mie îmi displace mult de tot. Sper să nu fie cazul și să mă înșel.

Recomand cartea iubitorilor de romane polițiste și a poveștilor cu și despre cărți, dar și iubitorilor de fantasy cu lumi paralele, vârcolaci, vampiri și zâne.

Recenzie literară: Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci (1977)

Unele cărți le descoperim prin intermediul unor recomandări, sau auzim de ele în trecere, sau le vedem pe un raft într-o librărie și ceva ne face să vrem să le luăm acasă. Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci a fost un titlu despre care am citit în cel mai recent roman semnat de Marian Coman, Ultima carte. O mică paranteză - în volumul respectiv, protagonistul primește trei cărți din partea unui necunoscut. Magicianul de John Fowles, De veghe în lanul de secară  de J.D. Salinger și Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci. Cred că a fost pentru prima dată când un titlu menționat într-o carte m-a făcut să-l caut - titlul - și să îl citesc. Dacă Magicianul și De veghe în lanul de secară sunt povești pe care le-am citit în trecut și recunoșteam detaliile legate de acestea în acțiunea din romanul lui Marian Coman, despre volumul obscur de Cătălin Bursaci nu știam ce să zic. Dar m-a intrigat - rău de tot - așa că, după ce am închis cartea, m-am dus să caut pe Vinted (locul preferat în momentul de față pentru a vâna cărți pentru mine) dacă e cineva care vrea să se despartă de cartea semnată de Cătălin.

Lăsând paranteza la o parte, tot ce știam despre carte, înainte de a mă aventura în aceasta, e faptul că e un volum publicat postum. Cătălin Bursaci a fost un adolescent ce abia a împlinit optsprezece ani atunci când totul s-a terminat pentru el. Autorul a fost răpus de cancer și până-n ultima clipă a vrut să își facă auzită vocea, ultimele pagini fiind transcrieri ale discuțiilor pe care le avea cu mama sa și nu numai de pe casete.

Cu toate că știam în ce mă bag, am fost afectată emoțional de ce am găsit în Prima carte, ultima carte. Prima pătrime din volum este o colecție de scrisori de-ale lui Cătălin de când era copil, în principal către părinții săi, câteva poezii, dar și câteva file de jurnal. Următoarea parte este formată din două începuturi de romane, care sunt, evident, puternic marcate de biografia autorului, și ultima parte din volum este parcursul lui Cătălin din clipa în care află că e bolnav, totul de aici fiind un declin continuu.

Deși la început avem parte doar de niște gânduri răzlețe, de copil, despre lucruri aparent banale, acestea conturează bine de tot viața lui Cătălin și mai ales, dinamica din inima familiei. Cătălin a fost fiul actorului Andrei Bursaci și a actriței și poetei Cristina Tacoi, iar din volum reiese că părinții au fost, de-a lungul timpului, mai mult absenți fizic, și mai ales, emoțional, din viața tânărului. Cartea explorează foarte intim relația pe care a avut-o Cătălin cu mama - o relație plină de momente pe care eu una nu le pot înțelege. Lăsând la o parte „așa au fost vremurile”, mama lui Cătălin, pe care o cunoaștem prin intermediul acestui volum, e o femeie absolut îngrozitoare. Nu de puține ori mă întrebam cum poate o mamă să procedeze atât de crud cu propriul copil, și, chiar dacă ieșirile ei erau „normale”, eu am perceput-o ca pe o mamă care-și varsă frustrările pe fiul ei. Dar asta m-a făcut și mai curioasă de ce are de zis Cristina Tacoi despre Cătălin, în volumul pe care l-a scris ca o scrisoare netrimisă (?) pentru el, Plâng, iubite prinț. Sunt decisă să o citesc și revin cu impresii.

Partea cea mai stufoasă a cărții, cele două începuturi de roman, m-a surprins prin vocea narativă. Textul e plin de descrieri amănunțite - ale unor oameni de la țară, puternic inspirați din familia lui Cătălin și vecinii bunicii sale, și ale unor tineri adolescenți, ce-și descoperă tinerețea, visele și sexualitatea - protagonistul acestui roman pare a fi chiar Cătălin, care se vede dintr-o parte, atribuindu-i lui Andi propriile gânduri. Mi-ar fi plăcut enorm să pot afla cu ce se termină cele două romane - Cătălin Bursaci, din punctul meu de vedere, a avut potențial și cu siguranță ar fi devenit o voce puternică în literatura română din anii 80-90.

Ultima parte a volumului m-a distrus. Știam la ce să mă aștept, și totuși, am suferit pe tot parcursul lecturii. De la o vizită de rutină la medic, la niște complicații neașteptate, la plecarea din țară pentru tratament, la ura față de propria neputință, la visele despre cum va fi „după”, la conflictele nerezolvate cu mama, culminând totul cu renunțarea - am rămas marcată. M-am gândit mult timp după ce am terminat cartea la tot ceea ce am citit. La cine a fost Cătălin - un băiat ce a rămas pentru totdeauna la vârsta de optsprezece ani, care a visat să devină regizor, care și-a dorit să fie văzut și auzit de părinții săi, care nu a apucat să trăiască. Prima carte, ultima carte a fost o lectură depresivă, plină de resentimente, vise, dorințe, neîmpliniri, dar și de iubire, speranță, opimism. E o carte pe care, simt, că o voi reciti cândva în viitor - e de o profunzime neașteptată pentru un scriitor atât de tânăr, iar stilul lui Cătălin te acaparează, făcându-te parte din poveste. M-a trecut prin o mulțime de stări și mi-a dat de gândit și, mă repet, e păcat că poveștile autorului nu s-au materializat în romane de-a binelea.

Nu știu cui aș putea să-i recomand acest volum, pentru că nu e nici non-ficțiune, nici ficțiune, ci câte puțin din fiecare. E o viață de om, scurtă și tragică, dar plină de compasiune, visare, dorință de afirmare și de a fi acceptat și o sete nepotolită de a trăi. O viață răpită de o boală necruțătoare, ce a retezat aripile unui adolescent care abia a ales o cale pe care voia să o urmeze.

Bilanț literar: Iulie 2025

Salutare!

Iulie a fost o lună plină de evenimente pe plan personal, la începutul lunii mi-a cam pierit cheful de citit, apoi a venit valul de căldură și nu aveam chef de nimic. Am și abandonat câteva titluri - ei bine, a fost o lună interesantă pe plan literar :)

Prima carte terminată a fost Primăvară în Toscana de Santa Montefiore - urmărește o bătrână, pe fiica și pe nepoata, care vin în vacanță în Toscana. Deși bătrânica pare a fi o persoană foarte ștearsă, nepoata află despre tinerețea acesteia, care a fost oricum, dar plictisitoare nu. Cartea m-a ținut în priză, m-a plimbat prin Italia, și a fost o lectură perfectă pentru vară.

Threads That Bind de Kika Hatzopoulou a fost o surpriză plăcută - un YA Fantasy cu o lume inspirată din mitologia grecească. Protagonista poate vedea și reteza firele vieții, iar din acest considerent, e foarte căutată atât de către conducerea oficială a orașului, cât și de regina mafiei. Pentru mine a fost o lectură antrenantă și m-a convins că încă-mi place acest gen literar (după ce am citit câteva cărți care m-au făcut să mă întreb dacă mai rezonez cu ramura aceasta a literaturii).

30. Antologie aniversară este un volum de proză scurtă, foarte variată ca tematică și abordare a subiectului - împlinirea a 30 de ani de la înființare a editurii Paralela 45. Unii autori au ales să scrie despre rolul editurii în cariera lor, alții au adus un omagiu oamenilor ce au înființat editura. O parte dintre autori au ales să își amintească despre un eveniment marcant pentru ei, legat de editură, iar alții - să își exprime recunoștința prin poezie sau ilustrații. Preferatele mele au fost povestirile - fie de sine-stătătoare sau fragmente din romane în lucru, fie non ficțiune, unde autorii au decis să exploreze ce înseamnă pentru ei numărul 30.

Dar să vorbesc un pic și despre abandonatele lunii - prima fiind Blestemat de Marissa Meyer. Deși mi-a plăcut primul volum din duologie, Aurit, cu acesta nu am putut avansa prea mult. Mi se pare că autoarea bate pasul pe loc, in primele 30 de pagini nu se întâmplă absolut nimic - și volumul unu s-a terminat într-un punct critic - așa că mi-am pierdut interesul și avântul. Ulterior am citit câteva recenzii și am văzut că alți cititori s-au confruntat exact cu aceeași problemă - o poveste mult prea lungită, cu mult prea multe descrieri, care ar fi putut fi lejer spusă în vreo 300 de pagini, nu 500+.

A Crane Among Wolves de June Hur avea o premisă interesantă - perioada Joseon din Coreea, un domnitor tiranic, ce răpește fete și le obligă să-i fie concubine. Sora mai mare a protagonistei este răpită, iar aceasta e decisă să o salveze. Volumul este inspirat din istoria Coreei și începe destul de sângeros, povestea e dinamică, dar stilul de scriere m-a plictisit și nici nu am simțit vreo conexiune cu protagonista.

Aveam The Golem and the Jinni de Helene Wecker pe lista de lecturi de ani buni și am început-o fără să-mi amintesc despre ce e. Premisa e că un tânăr bogat, dar cam ciudat, și care moștenește o afacere, dar e bâtă la așa ceva, simte nevoia să fie iubit. Cum nu se pricepe să flirteze și femeile îl cam evită, inclusiv din cauza situației lui financiare, apelează la un șaman care-i face o femeie din lut, un golem, singurul scop al acesteia fiind să-l slujească pe tânăr. Am citit câteva capitole și am realizat că povestea nu mă atrage și nu mă interesează, așa că am abandonat lectura.

Un abandon - neașteptat - a fost acest volum. Minciunile lui Locke Lamora de Scott Lynch părea a fi foarte pe stilul meu - un proscris hoț, talentat foc la așa ceva, care poate da orice fel de spargere. Dar, am citit 10% din carte și m-am plictisit. Nu știu dacă de vină e stilul, dacă au fost prea multe personaje secundare nu tocmai relevante, sau pentru că nu a fost o perioadă bună pentru cartea asta. Cert e că am mai scos un titlu de pe lista mea.

Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci a fost o lectură dureroasă, dificilă din punct de vedere emoțional, și m-a pus pe gânduri nu de puține ori. E un volum publicat postum, și din perspectiva mea, autorul avea un mare potențial atât ca scriitor de ficțiune, cât și de non-ficțiune. Am vorbit pe-ndelete despre impresiile mele în această recenzie.

După volumul de mai sus, am avut nevoie de ceva mai ușor, mai îndepărtat de realitate, așa că am optat pentru o carte fantasy. Biblioteca invizibilă de Genevieve Cogman a fost ce trebuie - un roman polițist, plin de mistere, comploturi și răsturnări de situație, cu magie, dragoni, vampiri, vârcolaci și un volum rar de tot din poveștile fraților Grimm. Clar voi citi și restul seriei - păcat că la noi sunt traduse doar primele trei cărți.

Acestea au fost lecturile lui iulie. Cum a arătat această lună la voi, în materie de cărți?

Recenzie literară: 30. Antologie aniversară de Editura Paralela 45 (2024)

30. Antologie aniversară este un volum de proză scurtă, foarte variată ca tematică și abordare a subiectului - împlinirea a 30 de ani de la înființare a editurii Paralela 45. Unii autori au ales să scrie despre rolul editurii în cariera lor, alții au adus un omagiu oamenilor ce au înființat editura. O parte dintre autori au ales să își amintească despre un eveniment marcant pentru ei, legat de editură, iar alții - să își exprime recunoștința prin poezie sau ilustrații. Preferatele mele au fost povestirile - fie de sine-stătătoare sau fragmente din romane în lucru, fie non ficțiune, unde autorii au decis să exploreze ce înseamnă pentru ei numărul 30.

Antologia antiversară, coordonată de Diana Iepure, a fost o lectură plină de descoperiri. Am citit povestiri care m-au afectat emoțional, din cauza meticulozității de care dă dovadă autorul în ceea ce privește construcția personajelor, am citit și povestiri ce m-au amuzat sau înduioșat, cert este că o bună parte dintre acestea au rămas cu mine. Ce mi-a plăcut enorm la această antologie este faptul că am reîntâlnit autori pe care i-am citit cu alte ocazii, dar am descoperit și voci noi, care scriu foarte pe sufletul meu, și sigur voi citi și altceva semnat de aceștia.