Recenzie literară: Nimic nou pe frontul de vest de Erich Maria Remarque (1929)

Salut!

Astăzi vă vorbesc despre una dintre cărțile mele preferate, Nimic nou pe frontul de vest de Erich Maria Remarque. Ați citit-o?

Lecturile preferate din 2016

Această postare vine târziu, știu, dar mi-a luat ceva timp să-mi aleg lecturile preferate din 2016 - chiar dacă suntem aproape de finele anului și articolul (sau filmulețul) cu preferatele lui 2017 este pe drum. În anul ce a trecut am citit destule cărți, dar nu mă pot lăuda cu faptul că le-am citit cu mult drag pe toate. Lăsând la o parte dezamăgirile, în articolul de azi vreau să vă vorbesc despre ce cărți am descoperit și pe care le-am îndrăgit:

 Ao Haru Ride de Sakisaka Io/ Orange de Takano Ichigo

Manga citesc ocazional, de obicei lucrări cu puține volume și preferabil terminate. În anul ce a trecut am savurat două lucrări total diferite, dar care mi-au rămas în minte.

Ao Haru Ride este o manga despre adolescență, drame sentimentale de liceeni, iubiri nedestăinuite. Povestea este una destul de banală - Yoshioka Futaba intră la liceu și vrea să-și schimbe radical viața. Are o singură părere de rău: băiatul pe care-l plăcea în școala generală, Tanaka Kou dispare fără ca ea să-i spună ce simte. Mare îi este surpriza când îl întâlnește pe Kou pe holul liceului, dar acesta nu mai este băiatul pe care-l cunoștea: este tăcut, ursuz, nu foarte prietenos și în plus, poartă alt nume. Ca în orice manga, de aici eroina încearcă să-l redescopere pe alesul inimii, intervin alte fete, drame, mistere și finalul fericit. Povestea în sine nu este cine știe ce, dar mi-a lăcut mult modul în care este desenată manga. 

Orange, pe de altă parte, a fost una din acele povești depresive, care mi-a adus aminte de o altă manga citită prin liceu (deși poveștile seamănă-nu seamănă). Într-o zi, Takamiya Naho, o adolescentă ca oricare alta, primește o scrisoare de la... Takamiya Naho, o tânără cu 10 ani mai în vârstă. În scrisoare sunt descrise cu exactitate evenimentele din acea zi, dar și faptul că Naho din viitor regretă multe lucruri și în special îi pare rău de faptul că nu a putut salva de la sinucidere un băiat, Naruse Kakeru, care urma să se transfere în clasa lui Naho în ziua în care a primit scrisoarea. Femeia din viitor o roagă pe adolescentă să fie mai atentă cu Naruse și să nu desconsidere conținutul scrisorii.

Evident, Naho din prezent consideră că acea scrisoare e o glumă și nu ia în serios ce e scris în ea. Dar evenimentele din ziua aceea se petrec exact ca în scrisoare, iar în următoarele zile în chip misterios apar alte scrisori, cu un mesaj asemănător. Într-un sfârșit Naho realizează că acele scrisori nu sunt o glumă și descoperă că nu este singura care le primește. Colegii de școală și prietenii ei - Hiroto, Takako, Saku și Azusa destăinuie, rând pe rând, că și ei primesc scrisori din viitor, toate cerând aceleași lucruri aodlescenților: să nu aibă regrete și să fie foarte atenți cu Kakeru. Cei cinci, în frunte cu Naho, decid să se împrietenească cu noul venit și să evite anumite evenimente ce duc la nefericirea autorilor scrisorilor din viitor.

Orange este, cu siguranță, o lectură depresivă, dar frumoasă în același timp; cred că titlul nu este pus la nimereală, căci povestea este unde dulce, precum portocalele, unde amară, precum coaja acestor citrice. Cu un final deschis, manga de față te face să te gândești la cât de important e să iei decizii pe care nu le vei regreta.

Flori pentru Algernon de Daniel Keyes

Despre această carte am vorbit detaliat în acest filmuleț, vă invit să-l vizionați:

Poveștile colorate cu zâne ale lui Andrew Llang

Din când în când, simt nevoia să citesc povești. Dacă sunt și puțin macabre, și mai bine. Fairy books, sau cărțile colorate cu zâne ale lui Andrew Llang au fost citite pe parcursul a doi ani și m-au ajutat mult în sesiuni - așa, ca să-mi mai eliberez memoria. Fiecare volum este compus din povești adunate de prin toată lumea, cu happy end-uri sau nu, misterioase, vesele, simple sau complexe, pentru toate gusturile. Am văzut de curând câteva volume prin librării, fapt ce m-a bucurat - sunt cărți frumoase și e bine că, în sfârșit, au apărut și pe la noi. Am scris mai detaliat despre această serie în acest articol.

Bruta de Guy de Cars

Romanul de față mi-a inspirat un fel de Parfumul de Patrick Suskind, dar nu la fel de macabru. Are loc o crimă și Victor Deliot, un avocat ce aproape și-a încheiat cariera, este desemnat acuzatului Jaques Vauthier. Nimic ieșit din comun, doar că domnul Vauthier, sau bruta, este un triplu infim: este orb, surd și mut din naștere. Cum a reușit să omoare un om, de ce a făcut-o și cum, cu tripla lui infirmitate, urmează să discute cu avocatul. Cert este că domnul Deliot trebuie să o scoată cumva la capăt.

Mi-a plăcut acest roman (oarecum polițist) datorită unui fir narativ construit inteligent, cu personaje conturate (în special ”bruta”), dar și personalitatea avocatului, decis să descopere adevărul, toate ingredientele formând o mâncare (de carte) pe care am înfulecat-o repede și am digerat-o câteva zile. Mi-a plăcut mult modul în care a fost construit Vauthier, mi se pare dificil să conferi o formă unui personaj care nu vede, nu vorbește și nu aude. Cartea m-a ținut cu sufletul la gură și o recomand cu drag.

Pânza de păianjen de Cella Serghi

Dacă vă este dor de mare și sunteți melancolici după vremurile de demult, cartea de față este leacul. Adolescența, tinerețea, iubirea, dezamăgirea, copilăria și viața de adult se îmbină armonios în filele acestei cărți, totul desfășurându-se într-un trecut recent, pe malul mării. Am scris o recenzie mai detaliată despre această lectură.

1Q84 de Haruki Murakami

Aomame urcă pe o scară de incendiu pentru a ajunge cât mai repede la hotelul unde urmează să omoare un om. Tengo este rugat să corecteze un roman ciudat, scris de o adolescentă nu mai puțin ciudată. Ce legătură au cei doi oameni și care este misterul ce le unește soarta?

Deși se numără printre ultimele lecturi ale anului, 1Q84 e o favorită. Murakami știe cum să mă facă dependentă de rândurile pe care le scrie, dar cartea aceasta m-a impresionat mult și de fiecare dată când mă gândesc la acțiune îmi trece un fior pe spate. Am scris o recenzie separată pentru acest roman.

Cerul nu iartă pe nimeni de Erich Maria Remarque

Într-un sanatoriu din Alpi pilotul de curse Clerfayt face cunoștință cu Lillian, femeie frumoasă dar bolnavă. Incapabilă de a-și accepta situația, dar dornică de viață, după un război recent, Lillian decide să plece cu Clerfayt.

Remarque este unul din autorii mei preferați și îmi este greu să nu mă îndrăgostesc de cărțile lui. Cerul nu iartă pe nimeni a fost din start o carte ce nu promitea fericire, dar a fost plină de clipe fericite. O părere detaliată găsiți aici.

Capul profesorului Dowell de Aleksandr Beleaev

Profesorul Dowell s-a stins din viață în perioada în care lucra la un proiect ce viza jocul cu moartea. Asociatul acestuia, doctorul Kern, o angajează pe Marie Laurent ca laborantă, însă odată ajunsă în laborator, femeia descoperă că pe masă, sub un clopot de sticlă, se află capul profesorului Dowell, viu și lucid.  Mi-a plăcut această carte pentru felul în care naratorul combină elementele macabre și vesele, dar și interacțiunea personajelor între ele și în special, cu profesorul.... erm, capul acestuia. Recenzia detaliată o găsiți aici.

Serile în cătunul de lângă Dikanka și Mirgorod de Nikolai Gogol

Cunoscut de publicul larg datorită romanului-poem Suflete Moarte, Nikolai Gogol a scris și proză scurtă, dar în același stil zeflemitor, ce aduce zâmbetul pe buzele cititorului. Povestire în ramă, Serile în cătunul... sunt, de fapt, povești relatate de către diaconul Foma Grigorievici. Povești fantastice, dar nu prea, povești ce s-au întâmplat cu oameni pe care acesta-i cunoaște, dar nu prea. Povești ce au schimbat felul de a gândi a concetățenilor, dar nu prea. A fost o plăcere să citesc acest volum; plin de umor, situații penibile, spirite, duhuri și îngeri. Am scris pe blog despre.

 Hendrik de Mol și Planeta de Aur de K.J. Mecklenfeld

Cărțile pentru copii nu fac parte, de obicei, din lista mea de lecturi, dar titlul acesta m-a atras și am procurat cartea. Ce-i drept, a stat necitită vreo jumătate de an, poate mai mult, după care am decis să o iau cu mine la mare, să am ocupație în timp ce-mi prăjeam umerii la soare.

Hendrik este un băiat de 8 ani care suferă de agorafobie. Pentru a-i face viața din casă mai frumoasă, bunicul Martinus i-a dăruit un ursuleț verde de pluș ca să-i țină de urât. În urma unor evenimente, un vrăjitor îl transformă pe Hendrik într-o cârtiță și-l răpește pe bunicul. Colac peste pupăză, Bernard, ursulețul, este, de fapt, un erou internațional și a fost trimis pe Pământ pentru a avea grijă de ceva important... astfel, cei doi pornesc într-o călătorie pentru a-l găsi pe bunicul Martinus și a salva universul. Această carte a fost o lectură ușoară, plăcută și mai mult ca sigur o voi citit cândva copiilor mei. Abia aștept să citesc volumul II... până atunci, vă invit să citiți recenzia completă pe blog.

Cartea nunții de George Călinescu

Jim fură un sărut în tren. Sigur că nu va mai întâlni tânăra timidă, se trezește cu Vera în pragul casei cu molii. Romanul a fost citit în urma unei lupte interioare între a-i mai da o șansă lui Călinescu sau nu. Citisem Enigma Otiliei și deși mi-a plăcut stilul în care a fost scrisă, nu mi-a plăcut povestea și personajul principal. Așa că romanul de față l-am luat nehotărâtă, l-am citit și până la urmă, am decis că îmi place Călinescu. 

Aripi frânte de Kahlil Gibran

Pe Gibran l-am descoperit în liceu și cartea de față, odată ajunsă la mine, s-a trezit direct pe noptieră. Povestea, aparent, este una banală: Selma Karamy este o tânără frumoasă, plină de spirit, inteligentă și bogată. Soarta îi este decisă de către episcop, o figură puternică,  care o logodește cu nepotului său.

 Deși personajul principal, naratorul, știe acest lucru, se îndrăgostește de femeia altuia, sentiment reciproc. Ceea ce este diferit în cartea lui Kahlil Gibran este forma în care acesta prezintă trăirile personajelor. Mi-a plăcut ideea de dialog prin scrisori, prin intermediu cărora cititorul poate descoperi chipurile adevărate ale protagoniștilor.

Groapa cu fete de Aleksandr Kuprin

Cunoscută și ca Yama, cartea de față aduce în prim plan viața dintr-un bordel și elementele acesteia: prostituatele, ajunse aici din disperare, prin înșelăciune sau de bună voie; patroana și ”mușchii” acesteia; clienții, care mai de care, elevi de liceu, funcționari publici, criminali sau soți-model.

Romanul lui Kuprin, deși pare frivol la primele capitole, devine o lectură depresivă pe parcurs, ca la sfârșit să împingă cititorul să vadă situația fetelor și rolul prostituției în societate în sine într-o altă lumină. 

Acestea au fost lecturile preferate din 2016, fără a fi aranjate într-o ordine anume. Dacă ar fi să aleg cartea anului, aceasta ar fi 1Q84, dar având în vedere că am citit atâtea delicii literare, nu le pot ignora și trimite în obscuritate.

Voi ce ați citit în 2016? Se regăsește vreun titlu în lista mea? Să aveți parte numai de cărți frumoase și lecturi ce creează dependență :)

Recenzie literară: Obeliscul negru (1956) de Erich Maria Remarque

Galben. Poză din arhiva personală.

Într-o Germanie abia trecută de Primul Război Mondial, scufundată în inflație, în prim plan apare un birou de servicii funerare, la intrarea căruia se înalță un obelisc negru. Micul birou este întunecat, inflația își arată colții și aici, iar Ludwig, personajul principal, urmează să observe cum patria sa se transformă într-un haos.

Ludwig este un poet ratat, prea romantic și cinic și orgolios, îndrăgostit nebunește de frumusețea feminină și profund respectuos față de patria sa, chiar dacă aceasta îl înșală încontinuu, ca o femeie măritată de mult timp cu un bărbat trecut de floarea vârstei. Fost soldat în război, printre puținii scăpați cu viață, tânărul își câștigă existența făcând comerț cu pietre funerare, observând moartea în fiecare zi, văzând însă și un fir de viață strecurându-se printre veșmintele negre ale îndoliaților.

Pe parcursul romanului, cititorului i se oferă posibilitatea de a vedea o țară ce abia a ieșit dintr-un război, gata să intre în altul; o țară distrusă de inflație, care pe de o parte ia mii de vieți în fiecare zi, și pe de altă parte, oferă pâine din belșug speculanților; o țară în care nimic nu este sigur, unde patriotismul devine fanatism, unde iubirea se bazează pe bani, mai mult ca niciodată, și unde răniții de război sunt uitați într-o mizerie de nedescris. În toate aceste condiții, cei de seama lui Ludwig încearcă să supraviețuiască. 

Cel mai mult mi-a plăcut, și m-a întristat în același timp, relația lui Ludwig cu Isabelle, o tânără care uneori era Genevive, alteori, Jenni – Remarque a creat o iubire unde nebunia și rațiunea au jucat rolul unei limite abia perceptibile, dar cu urmări ireversibile.

Indubitabil, Remarque este unul dintre scriitorii mei preferați, pe de o parte, pentru că subiectul major în cărțile sale este războiul, iar pe de altă parte, datorită modului în care acesta reușește să plaseze un personaj într-o realitate mai mult paralelă decât inventată. Romanul de față nu m-a lăsat indiferentă, căci viața lui Ludwig și a oamenilor ce-l înconjoară nu te lasă nicio clipă să te lași distras de altceva.

Recenzie literară: Cerul nu iartă pe nimeni (1961) de Erich Maria Remarque

Drum în primăvară. Imagine din arhiva personală.

Remarque este unul dintre autorii mei favoriți. L-am descoperit prin intermediul romanului Nimic nou pe frontul de vest și m-am îndrăgostit iremediabil. Nu am descoperit încă un alt scriitor care să picteze atât de reușit în cuvinte natura războiului și a umilinței umane în împrejurări atroce.

 Am citit mai multe romane scrise de Remarque, nu am terminat încă lista cu lecturi. Romanul de față, Cerul nu iartă pe nimeni, l-am luat în mână între două lecturi. Mi s-a făcut dor de scriitor și nu am așteptat să termin alte cărți ca să-l citesc.

În romanul de față o vedem pe Lillian, o femeie internată într-un sanatoriu din Alpi, imediat după război. Lillian este tânără și frumoasă, dar bolnavă - lucru pe care nu-l poate accepta. În anumite împrejurări, ajunge să-l cunoască pe Clerfayt, un bărbat pasionat de mașini, pilot de curse, care simte că trăiește doar atunci când este la volan. Cei doi decid să plece din sanatoriu, la insistențele tinerei,  unde Lillian a petrecut câțiva ani buni.

Pe parcursul romanului cititorul află detalii din viața celor doi oameni, din două surse diferite: viața pe care și-o împărtășesc cei doi și viața pe care o trăiește unul în absența celuilalt. Lillian simte că va muri de tânără, de aceea vrea să trăiască fiecare zi de parcă ar fi ultima, existând într-un fel de atemporalitate plină de rochii frumoase, vin scump și poezie. Clerfayt este un bărbat liber și lipsit de griji, dar care încetul cu încetul se atașează de Lillian și se zbate între dragostea pentru ea și dragostea pentru viteză.

Lectura a fost una plăcută, ușor melancolică, deși m-a mirat faptul că în romanul de față războiul a fost lăsat la o parte, fiind prezente doar câteva rămășițe din el: dispariția unor oameni din viața personajelor, lipsa unor obiecte, eterna melancolie a unui trecut dureros și trist. 

În ceea ce privește finalul, a fost unul liniștit, plin de aceeași melancolie care se resimte pe tot parcursul cărții. Nu pot să spun că a fost neașteptat, însă la un moment dat nu știam spre ce direcție o va lua acțiunea. După un anumit punct, totul a fost clar.

Cerul nu iartă pe nimeni este un roman despre iubire, viteză, atemporalitate și veșnicie, totul presărat cu multă melancolie. Dacă vă doriți o lectură liniștită, care te face să te gândești la personaje și care te absoarbe fără a fi tumultoasă, romanul lui Erich Maria Remarque este cel potrivit.