Un adevărat roman de dragoste, marcat de tragic, Trei camarazi aduce în prim plan ființa umană, modul în care individul se poate mula pe situația în care se află, dar și pe felul în care lipsurile de orice natură scot la suprafață adevărata esență al unui om. Personajele sunt realist construite - au calități și vicii, aspirații și dezamăgiri, iar Robert este cel care îi face cunoștință cititorului cu oamenii din viața sa. Mi-a plăcut foarte mult prietenia dintre cei trei tineri, dar și relația pe care o construiește Rob cu Pat. Până la un moment dat, aveam o anumită impresie despre încotro vor merge lucrurile, dar au loc niște evenimente ce schimbă complet cursul poveștii.
Erich Maria Remarque știe să implice emoțional cititorul în poveștea personajelor sale, iar Trei camarazi nu a fost o excepție. Nu am rezonat neapărat cu gândurile sau deciziile personajelor principale, dar am empatizat mult cu trăirile acestora și am apreciat inventivitatea de care dau dovadă în vremurile grele în care trăiesc. Subiectul războiului, deși nu e menționat de protagoniști, plutește în aer, iar acest lucru se simte în toate acțiunile pe care le întreprind personajele și mai ales în pulsul orașului în care acestea locuiesc.
Deși Pământul făgăduinței nu surprinde ororile războiului la fața locului, urmările acestuia se pot vedea în destinele oamenilor pe care-i cunoaște Ludwig Somer. Deși America este o țară vastă, New Yorkul se adevrește a fi un cuib al emigranților, unde toți se cunosc între ei. Astfel, Ludwig are ocazia să se întâlnească cu ruși ce fac parte din faimoasa familia Romanov, evrei, polonezi, cunoscându-le povestea venirii pe pământul făgăduinței, ororile prin care au trecut, dar și existența curentă într-o țară relativ tânără, unde totul pare să fie posibil.
Erich Maria Remarque creionează, în stilul său inconfundabil, personaje realiste, oferindu-le destine care se întrepătrund, protagonistul fiind totodată și observatorul care transmite povestea cititorului prin intermediul interacțiunilor pe care le are cu cei din jur. Deși acțiunea romanului nu are loc pe câmpul de luptă, războiul curge prin venele personajelor, fie și la mii de km de bătrâna Europă. Somer îl cunoaște astfel pe Lachmann, un bărbat afemeiat, care aproape că a fost castrat cu foarfeca de către naziști, iar această experiență l-a lăsat traumatizat. Un alt om calea căruia se intersectează cu cea a lui Ludwig este Rosenthal, un soț devotat, care rămâne lângă soția sa până la ultima suflare, relația aceasta definitivându-l în ochii celorlalți.
Popas la orizont de Erich Maria Remarque este cel de-al doilea volum al autorului, acesta axându-se pe felul în care tineretul din perioada interbelică se grăbește să experimenteze tot ce se poate într-un interval cât mai scurt. Marcați de război și conștienți de efemeritatea timpului, Kai și tinerii din anturajul său trăiesc clipa, se grăbesc să se bucure de iubire, de un pahar de vin, de viteză și de sentimentul de a fi fericit, fie și pentru o singură zi.
Scriitura în roman este accesibilă și, deși nu se întâmplă nimic deosebit, iar cititorul urmărește cursul unor vieți aparent banale, lipsite de evenimente tragice sau definitorii, e foarte ușor să simți emoțiile prin care trec personajele și să observi cum visele lor devin realitate, sau, dimpotrivă, se năruie.
Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque este o carte ce urmărește viețile imigranților ilegali, nevoiți să părăsească viața pe care au cunoscut-o din totdeauna doar pentru că, din senin, conducerea țării îi declară dușmani ai poporului. Prin intermediul lui Kern, cititorul simte toată acea disperare acaparatoare prin care trece un tânăr de douăzeci de ani, care trebuie brusc să înțeleagă cum să supraviețuiască, să trăiască din vânzarea șireturilor sau a parfumurilor, să se strecoare de la o frontieră la alta și să găsească locuințe unde poliția nu ar veni în secunda doi pentru a-l aresta. Pe parcursul călătoriei sale, Kern o cunoaște pe Ruth, o tânără evreică de care, în contradicție cu toată mizeria și disperarea ce domnește în jur, bărbatul se îndrăgostește. Povestea lor de iubire este o adevărată rază de lumină în viața mereu pe fugă, trăită în frică și lipsuri.
Erich Maria Remarque are un mod aparte de a crea personaje și de a le plasa în realitatea anilor în care trăiesc. Deși bătrânul continent nu este încă înghițit de război, peste tot domnește neliniștea, nesiguranța și teroarea, iar personajele din roman transmit cu fidelitate aceste stări prin intermediul evenimentelor la care sunt părtași. În această mare de frică, iese la suprafață adevărata natură umană, cu bune și cu rele. Nu de puține ori mi-a părut rău de Kern, mi-am dorit ca anumite personaje să își termine povestea altfel, iar lumea să dea dovadă de mai multă omenie.
Iunie a început cu două titluri de non ficțiune, care au oferit două experiențe diametral opuse.
Mama și copilul de Elizabeth Fenwick e de ceva timp pe lista mea - mi-am dorit să am așa ceva în casă, pentru că e genul de carte pe care e bine să o parcurgi dacă te pasionează subiectul acesta - familia, medicina, formarea vieții la mamifere. Este bine scrisă, informativă - nu complexă, astfel încât cei care au crescut cu copii mici în familie sau au mai mult de un copil știu cam tot ce scrie în volum - dar e un ghid ușor de parcurs și mai ales, care oferă posibilitatea să găsești repede informația necesară legată de sarcină, îngrijirea bebelușului sau a copilului până în trei ani.
Secretul veacurilor de Robert Collier - prima carte abandonată din iunie. E scrisă în 1926 și nici pe vremea aceea sunt sigură că nu era destinată omului de rând. Este clar că e un volum scris de un om ce face parte din acea categorie a populației care a avut resurse pentru a începe în viață - și vorbește foarte nonșalant despre ideea că oricine poate obține orice, doar să-și pună mintea la contribuție și să nu fie leneș. E clar că autorul habar nu are cum trăiește omul de rând - că jobul de genul 9-17 e totuși obositor, iar timpul rămas din zi trebuie petrecut odihnindu-te, socializând cu familia, somn, mâncare, nu muncit încă un job pentru a deveni „de succes”. Am citit doar 24 de pagini, dar mi-a fost suficient cât să înțeleg că e o carte din aia motivațională care e scrisă de un nene care habar nu are ce e aia să muncești pe salariu minim pe economie și să nu fii sigur că-ți ajung banii pentru toată luna (o groază de oameni sunt în situația asta). M-a deranjat și aerul de superioritate pe care îl afișează atunci când vorbește despre știință și despre lucrurile demonstrate științific, transmițând în mai multe rânduri că dacă vrei să crezi în ce zic oamenii de știință, nu ai decât, dar de fapt o entitate superioară e cea care a făcut viața să existe pe pământ.
Am citit primul volum din trilogia War of the Ancients de Richard A. Knaak, The Well of Eternity. Mi-a plăcut foarte mult - explorează niște evenimente importante și acaparatoare ce au format lumea prezentă din universul WoW, punând accent și pe evoluția a numeroase personaje. Cu siguranță e o carte (și o serie) potrivită pentru cei pasionați de universul WoW și voi continua seria.
Am citit primul volum din seria Shades of Magic de V. E. Schwab, A Darker Shade of Magic. Acum câțiva ani, a fost o serie foarte populară pe booktubeul străin, mai puțin la noi. Adevărul este că nu aveam de gând să citesc acest volum, mai ales după experiența cu Addie LaRue de aceeași autoare, dar a fost aleasă cartea lunii într-un club de lectură și așa am ajuns să-i mai ofer lui Schwab încă o șansă. Ce mi-a plăcut în poveste: lumea creată, intriga, jocurile politice, construcția magiei. Ce nu mi-a plăcut: construcția personajelor. Efectiv, nu mi-a păsat de nici unul, de emoțiile sau trăirile lor. Cred că e felul în care le creionează autoarea, care e strict nepotrivit mie. Nu voi continua seria.
Popas la orizont de Erich Maria Remarque nu este un roman în care autorul să abordeze tema pentru care a devenit celebru - și anume, războiul.
Aici, este vorba despre niște tineri pasionați de viteză, care-și petrec zilele pe pistă, încercând să ajungă la viteza maximă, rivalizând atât în ceea ce privește mașinile pe care le conduc, cât și femeile frumoase ce le ies în cale. Este un roman ce intră în miezul sufletului generației pierdute, a tinerilor care, după ce trăiesc ororile Primului Război Mondial, vor să se bucure de prezent și să trăiască momentul.
Saint de Adrienne Young nu m-a convins de la început, dar pe parcurs m-am atașat de personaje. Ironic, de toate, mai puțin de Saint. În continuare nu știu ce ar trebui să fie - un sfânt, un nebun, un om obsedat de dreptate? În schimb, mi-a plăcut mult de Clove și de Nash, dar, mai ales, de Isolde - a fost o plăcere să o „cunosc” pe mama lui Fable așa cum a fost, nu din amintirile altora.
Deși cartea a fost scrisă, mai mult ca sigur, ca un fan service, e o poveste bună, neforțată, despre lumea navigatorilor, a comerțului cu nestemate și a dorinței oamenilor de a ajunge undeva și, mai ales, de a aparține.
9 povești cu mustăţi despre niște hamsteri cu adevărat adevărați de Voicu Bojan este o cărțulie simpatică ce cuprinde o serie de povestiri despre hamsterii familiei. Cu nume simpatice și cu niște personalități pe măsură, mustăcioșii care au fost prietenii copiilor Bojan învață să scrie, evadează mai ceva ca în Shawshank Redemption, sunt specialiști în mâncăruri sănătoase sau devin cei mai buni prieteni cu bunicii sau vecinii. Cartea mi-a amintit de hamsterii pe care i-am avut în facultate, Pudding și Charlotte, două fetițe afurisite, dar tare dragi mie.
Nu e nicio clipă fără o pisică de David Grossman este o poveste simpatică despre o pisică galbenă cu ochi albaștri, care a apărut în visul tuturor copiilor de la grădiniță și apoi și-a făcut apariția în viața lor. O carte drăgălașă rău, mai ales datorită ilustrațiilor, pentru micul cititor.
Elantris de Brandon Sanderson a fost prima mea întâlnire cu autorul și mi-a plăcut mult: construcția personajelor, politica și religia din universul creat, structura orașului Elantris, dar și felul în care este percepută magia.
Am apreciat că există un personaj feminin puternic, nu doar pentru că e frumoasă, ci pentru că dă dovadă de inteligență și logică.
The Hope of Elantris de Brandon Sanderson e o povestire scurtă, iar acțiunea are loc în paralel cu un eveniment important din volumul Elantris. Accentul se pune pe un Seon și pe acțiunile acestuia și mi-a plăcut să-l reîntâlnesc în această povestire.
Volumul 2 din seria Kepler62, Numărătoarea inversă, de Pasi Pitkanen, Bjorn Sortland și Timo Parvela a fost o surpriză plăcută pentru mine. Primul volum nu mi-a plăcut deloc - mi s-a părut scris stângaci, lucrurile se întâmplă din pod și nu m-am conectat deloc cu personajele. Volumul 2 introduce un personaj nou, pe Marie, fiica unui bogătaș, o copilă singuratică și cu o pasiune nesănătoasă pentru arme. Deși povestea ei se leagă cu povestea lui Ari și Joni, personajele din primul volum, mi s-a părut mult mai interesantă și mai bine scrisă și acum chiar sunt curioasă cu ce se continuă această serie.
Povești despre speranță de Mihai Mănescu e un volum foarte trist, dar totodată bine închegat pentru micul cititor. Prin intermediul celor câteva povestioare scurte, autorul prezintă realitatea copiilor ce suferă de boli incurabile, felul în care aceștia sunt văzuți de cei din jur, dar și modul în care copiii încearcă să vadă viața dincolo de efemeritatea sa. Mi-a plăcut foarte mult povestea ariciului Virgil, care e foarte bolnav și-și pierde țepii, dar un suflet bun îl acceptă așa cum e, fără a ține cont de aparențe.
Cum am devenit vărjitor. Din carnetul unui explorator de Alexandru N. Stermin a fost genul de carte pe care am parcurs-o cu sufletul la gură. Deși multe din informațiile prezentate despre floră și faună îmi erau deja cunoscute (eu fiind medic veterinar), m-am simțit din nou copil, descoperind lumea din jurul meu. Autorul are un stil foarte plăcut de a prezenta lucrurile pentru micul cititor, iar seria de curiozități, cum ar fi istoria unor anumite plante galbene din Transilvania și cum acestea pot „prezice” trecutul, dar și mica lecție despre de ce unele animale au ochii în față și altele în lateral, îndeamnă cititorul să sape mai adânc și să se informeze cât mai mult. Foarte frumos, informativ și acaparator volumul, cu siguranță o carte pe care trebuie să o aibă orice copil ce descoperă fascinanta lume a florei și a faunei.
Ultimii dinozauri. Piticii și uriașii din Insula Hațeg de Cristian Ciobanu este acel gen de carte ce te surprinde prin cât de succint poate prezenta niște informații și cât de frumos se îmbină textul cu ilustrațiile. Adevărul este că habar nu aveam despre Insula Hațeg - ce a existat acum foarte mult timp pe locul României actuale - despre faptul că am avut dinozaurii „noștri” și o bună parte dintre aceștia erau endemici. Insula Hațeg e un fel de Galapagos despre care nu se știe prea multe - de altfel, acesta este volumul care mi-a adus la cunoștință despre existența unui astfel de loc, fie și cu mii de ani în trecut. Cu siguranță voi vizita geoparcul Hațeg și recomand cu cea mai mare căldură volumul atât cititorilor mici, cât și adulților. E pur și simplu uimitor.
Volumului Imposibil de Sarah Lotz i-am dat DNF pag. 170. M-a plictisit acțiunea, deși se întâmplă lucruri. Nu m-am lămurit cu direcția în care se îndreaptă povestea. Nu îmi pasă în mod special de protagoniști și nici nu pot spune că m-au atras cu ceva până acum. Limbajul pe alocuri e vulgar și nu din cauza înjurăturilor. Per total, mi se pare că se trage mult mâța de coadă și povestea e lungită din considerente care nu o fac sub nicio formă alertă.
Pământul făgăduinței de Erich Maria Remarque m-a surprins prin lejeritatea scriiturii. De data aceasta, povestea se desfășoară pe pământ american, unde cititorul urmărește un imigrant de origine germană, persecutat în țara sa pentru faptul că este evreu.
Ajuns în state, acesta, datorită unor cunoștințe pe care le reîntâlnește aici, încearcă să-și construiască o viață în acest loc străin, dar inima, mereu trădătoare, îl îndeamnă să privească spre Europa, să spere că războiul va lua sfârșit și că se va putea întoarce acasă. Remarque introduce tot felul de personaje și oferă complexitate lumii imigranților și e mare păcat că aceasta, fiind una dintre ultimile cărți ale autorului, este neterminată.
Radio Popov și copiii uitați de Anja Portin este o carte ce m-a făcut să trec prin o multitudine de stări. De la supărare și chiar furie, la înduioșare și speranță.
Povestea se axează asupra unui băiat care este efectiv uitat de tatăl său, care pleacă în delegații lungi, lipsește cu săptămânile, timp în care băiatul nu are nici mâncare, nici bani, nici curent sau un adult responsabil care să aibă grijă de el. Totul se schimbă când o femeie misterioasă îi oferă un ziar, iar de aici, băiatul descoperă că nu este singurul copil uitat și că poate face ceva în privința asta.
Daniel Martin de John Fowles e genul de carte unde lălăiala cu povestea are un rost - e vorba de un grup de prieteni care au terminat la Oxford (acțiunea având loc prin anii 60-70) Se pune accent pe Daniel Martin, care a devenit scenarist și pe relația acestuia atât cu fosta soție, cât și cu sora acesteia, dar și cu cel mai bun prieten al său.
E plăcut să reîntâlnești lentoarea aia specifică unor clasici, când se întamplă trei chestii importante, dar între ele alte o mie mai puțin, dar care subliniază foarte bine atmosfera și conturează personajele.
Acestea au fost lecturile primei luni din vară. Voi ce ați mai citit?
Soroc de viață și soroc de moarte este un roman ce urmărește impactul celui de-al doilea război mondial asupra populației germane civile, dar și a soldaților de rând, înrolați în armată pentru a servi patria, treziți în fața realității - a morții, în fața căreia toți sunt egali.
Ernst Graeber este un protagonist care te cucerește imediat prin sinceritatea și naturalețea gesturilor sale. Un soldat care a văzut mult prea multe pe front, este totuși bulversat de realitatea în care se trezește. Fiind sigur că în tranșee luptă pentru pace și pentru o viață liniștită în țara sa, descoperă că și aici, în Germania, oamenii mor zilnic, rămân fără casă, suferă de foame, devin o mulțime gata să rupă în bucăți pe oricine atentează la puținele bunuri pe care le mai au. Ernst descoperă că ideile mari îi servesc doar pe cei care dețin puterea, viața lui nu valorează nimic pentru reich și tot ce i s-a insuflat este o mare minciună.
Dacă vreți să citiți un roman despre cel de-al doilea război mondial din perspectiva unui soldat german și dacă vă plac poveștile de dragoste ce au loc în vremuri întunecate, vă recomand acest volum.
Într-o Germanie abia trecută de Primul Război Mondial, scufundată în
inflație, în prim plan apare un birou de servicii funerare, la intrarea căruia
se înalță un obelisc negru. Micul birou este întunecat, inflația își arată
colții și aici, iar Ludwig, personajul principal, urmează să observe cum patria
sa se transformă într-un haos.
Ludwig este un poet ratat, prea romantic și cinic și orgolios, îndrăgostit
nebunește de frumusețea feminină și profund respectuos față de patria sa, chiar
dacă aceasta îl înșală încontinuu, ca o femeie măritată de mult timp cu un
bărbat trecut de floarea vârstei. Fost soldat în război, printre puținii
scăpați cu viață, tânărul își câștigă existența făcând comerț cu pietre
funerare, observând moartea în fiecare zi, văzând însă și un fir de viață
strecurându-se printre veșmintele negre ale îndoliaților.
Pe parcursul romanului, cititorului i se oferă posibilitatea de a vedea
o țară ce abia a ieșit dintr-un război, gata să intre în altul; o țară distrusă
de inflație, care pe de o parte ia mii de vieți în fiecare zi, și pe de altă
parte, oferă pâine din belșug speculanților; o țară în care nimic nu este
sigur, unde patriotismul devine fanatism, unde iubirea se bazează pe bani, mai
mult ca niciodată, și unde răniții de război sunt uitați într-o mizerie de
nedescris. În toate aceste condiții, cei de seama lui Ludwig încearcă să
supraviețuiască.
Cel mai mult mi-a plăcut, și m-a întristat în același timp,
relația lui Ludwig cu Isabelle, o tânără care uneori era Genevive, alteori,
Jenni – Remarque a creat o iubire unde nebunia și rațiunea au jucat rolul unei
limite abia perceptibile, dar cu urmări ireversibile.
Indubitabil, Remarque este unul dintre scriitorii mei preferați, pe de
o parte, pentru că subiectul major în cărțile sale este războiul, iar pe de
altă parte, datorită modului în care acesta reușește să plaseze un personaj
într-o realitate mai mult paralelă decât inventată. Romanul de față nu m-a
lăsat indiferentă, căci viața lui Ludwig și a oamenilor ce-l înconjoară nu te
lasă nicio clipă să te lași distras de altceva.
Remarque este unul dintre autorii mei favoriți. L-am descoperit prin intermediul romanului Nimic nou pe frontul de vest și m-am îndrăgostit iremediabil. Nu am descoperit încă un alt scriitor care să picteze atât de reușit în cuvinte natura războiului și a umilinței umane în împrejurări atroce.
Am citit mai multe romane scrise de Remarque, nu am terminat încă lista cu lecturi. Romanul de față, Cerul nu iartă pe nimeni, l-am luat în mână între două lecturi. Mi s-a făcut dor de scriitor și nu am așteptat să termin alte cărți ca să-l citesc.
În romanul de față o vedem pe Lillian, o femeie internată într-un sanatoriu din Alpi, imediat după război. Lillian este tânără și frumoasă, dar bolnavă - lucru pe care nu-l poate accepta. În anumite împrejurări, ajunge să-l cunoască pe Clerfayt, un bărbat pasionat de mașini, pilot de curse, care simte că trăiește doar atunci când este la volan. Cei doi decid să plece din sanatoriu, la insistențele tinerei, unde Lillian a petrecut câțiva ani buni.
Pe parcursul romanului cititorul află detalii din viața celor doi oameni, din două surse diferite: viața pe care și-o împărtășesc cei doi și viața pe care o trăiește unul în absența celuilalt. Lillian simte că va muri de tânără, de aceea vrea să trăiască fiecare zi de parcă ar fi ultima, existând într-un fel de atemporalitate plină de rochii frumoase, vin scump și poezie. Clerfayt este un bărbat liber și lipsit de griji, dar care încetul cu încetul se atașează de Lillian și se zbate între dragostea pentru ea și dragostea pentru viteză.
Lectura a fost una plăcută, ușor melancolică, deși m-a mirat faptul că în romanul de față războiul a fost lăsat la o parte, fiind prezente doar câteva rămășițe din el: dispariția unor oameni din viața personajelor, lipsa unor obiecte, eterna melancolie a unui trecut dureros și trist.
În ceea ce privește finalul, a fost unul liniștit, plin de aceeași melancolie care se resimte pe tot parcursul cărții. Nu pot să spun că a fost neașteptat, însă la un moment dat nu știam spre ce direcție o va lua acțiunea. După un anumit punct, totul a fost clar.
Cerul nu iartă pe nimeni este un roman despre iubire, viteză, atemporalitate și veșnicie, totul presărat cu multă melancolie. Dacă vă doriți o lectură liniștită, care te face să te gândești la personaje și care te absoarbe fără a fi tumultoasă, romanul lui Erich Maria Remarque este cel potrivit.
