Grădina uitată de Kate Morton împletește abil trei fire narative, care urmăresc trei femei ce trăiesc în perioade diferite: viața lui Nell, o enigmă de la început până la sfârșit; existența Autoarei și adevărata ei identitate, trecutul și prezentul Cassandrei, o femeie care simte că viața ei s-a terminat demult. Kate Morton știe să țină cititorul ancorat în povestea pe care o deapănă, aducând în scenă tot felul de evenimente învăluite în mister.
Deși am apreciat mult misterul care planează asupra celor trei personaje feminine, care trăiesc în epoci diferite, nu mi-a plăcut un aspect. Autoarea tinde să introducă multe personaje secundare în narațiune, personaje care apar într-un capitol sau două, dar asupra cărora Kate Morton stăruiește, prezentând cititorului trecutul acestor personaje, evenimente importante din viața lor, care nu au legătură cu firul narativ principal.
Prima dată am auzit despre Kate Morton atunci când cărțile ei au început să fie traduse la noi. Mi-au atras atenția atât coperțile - foarte instagramabile - cât și titlurile, dar mereu am avut impresia că nu e literatura care să mă atragă. Casa de la Riverton a fost exact genul de carte de la care nu mă așteptam să fie atât de captivantă.
Protagonista, Grace Bradley, este singura persoană în viață care a fost martoră la un eveniment tragic ce a avut loc la Riverton în anii 20 ai secolului trecut. În anii 90, Grace e bătrână și e contactată de o regizoare care vrea să facă un film despre acea perioadă și în acest moment, trecutul reînvie, iar poveștile demult uitate încep să iasă la suprafață.
Casa de la Riverton este un roman despre familie și oferă o imagine de ansamblu asupra societății englezești a secolului XX, amintindu-mi prin stilul său de Rămășițele zilei a lui Kazuo Ishiguro. Dacă subiectul abordat în roman e ceea ce căutați într-o carte, merită să-i dați o șansă lui Kate Morton. Eu una știu deja că mă voi reîntoarce la această scriitoare.
Februarie a trecut ca un vis - am fost în vacanță jumătate de lună, apoi a urmat facultatea cu orarul ei ciudat. Cu toate acestea, am reușit să citesc destul de mult pentru o lună scurtă, dar și să abandonez un volum. Dacă sunteți curioși de ce am citit în ianuarie, pe blog aveți articolul (voi face câte un bilanț lunar, așa că fiți aproape).
Prima carte despre care vreau să vă vorbesc este Pachinko de Min Jin Lee - o surpriză literară. Habar nu aveam la ce să mă aștept de la această carte, pentru că nu m-am interesat de subiect, dar mi-a plăcut foarte mult, a ajuns în volumele favorite ale lui 2019. Vă las mai jos recenzia.
Am citit și Blue is the warmest color de Julie Maroh, o poveste despre autocunoaștere, aceeptare, adolescență și iubire care nu ține seama de timp. Am tot văzut titlul acesta de ani buni și credeam că e foarte controversată povestea, însă nu a fost așa. Mi-a plăcut, dar nu pot să zic că a fost o lectură excepțională sau care mi-a schimbat viziunea despre anumite lucruri.
Îmi place manga/manhwa/graphic novels, aceasta a fost ok, dar pentru mine, nimic nu se compară cu Watashitachi No Shiawase Na Jikan de Hong Ji-Young. E un volum mai mare, dar e plin de momente intense, povestea este foarte bine realizată și emoționantă.
Fii și îndrăgostiți de D. H. Lawrence cred că a fost genul de carte clasică pe care nu am citit-o la timpul potrivit. Povestea mi-a plăcut la început - viața unei femei, soție de miner, care nu are nici o susținere din partea bărbatului său și care trebuie să-și crească copii cum poate. Mi-a plăcut personajul, o soție puternică și o mamă devotată, însă după moartea unuia dintre fii, toată atenția ei se îndreaptă spre celălalt. Și aici a început să nu-mi mai placă nici personajul și nici povestea: un fiu indecis, care fuge la mama de fiecare dată când trebuie să ia o decizie, indiferent de natura acesteia; o mamă obsedată de a fi prezentă în viața copilului non-stop, chiar și atunci când acesta este un bărbat adult și încearcă să-și construiască o relație.
De Lawrence am mai citit Amantul doamnei Chatterley, un roman care mi-a plăcut datorită subiectului și a execuției. Dar Fii și îndrăgostiți mi-a displăcut datorită direcției în care o ia acțiunea și a relației bolnăvicioase între mamă și fiu.
Profesoara de pian de Janice Y.K. Lee a fost, ca și Pachinko, o surpriză pentru mine. Mă așteptam la o poveste care are loc în intimitatea unui cămin, poate o relație amoroasă lipsită de viitor, dar s-a adeverit a fi povestea unor oameni aflați departe de casă.
În roman, narațiunea are loc din perspectiva a trei personaje - Claire, o femeie proaspăt căsătorită și mutată în Hong Kong cu soțul ei la începutul anilor 50 ai secolului trecut, Trudy - o eurasiană ce-și trăiește viața în Hong Kong în anii 40 și Will, bărbatul care este prezent în viața celor două femei. Cartea aduce în atenția cititorilor perioada celui de-al Doilea Război Mondial și cum a fectat acesta populația băștinașă și nu numai a Hong Kongului. Mi-a plăcut cartea și urmează să-i fac o recenzie (voi adăuga linkul aici când va fi gata).
Gengis-Kan de Vasili Yan - o repovestire a perioadei istorice în care Gengis-Kan cucerea lumea. Stilul de scriere e unul fluent și nu este plictisitor, poveștile inserate în firul narativ principal sunt menite să potențeze misterul care-l învăluie pe marele cuceritor, iar prin intermediul personajelor care apar, cititorul poate să-și facă o idee despre societatea de atunci și cum a fost privit mongolul de popoarele cucerite. Cu siguranță recomand cartea celora care sunt pasionați de subiect.
Casa de la Riverton de Kate Morton a fost o lectură plină de suspans. Povestea unui eveniment tragic ce a avut la Riverton în anii 20 ai secolului trecut este relatată de către Grace, o bătrână care atunci a fost slujnică la familia Hartford, stăpânii casei. Femeia este singura martoră la acel eveniment care mai este în viață, iar unii oameni au întrebări în legătură cu familia Harford, ceea ce o face pe bătrână să reînvie trecutul.
Departe de lumea dezlănțuită de Thomas Hardy este un roman clasic, cu un subiect pe care-l caut în astfel de cărți. O tânără este cerută în căsătorie de către un fermier modest, dar îl refuză. Femeia pleacă, iar ferimerul rămâne singur, ca la scurt timp să aibă loc o nenorocire, bărbatul să piardă totul și să fie nevoit să plece în lume. Ajungând la locul unui incendiu, acesta ajută oamenii să stingă focul și află că proprietara acelor pământuri nu este altcineva decât femeia care l-a refuzat. Fostul fermier ajunge să se angajeze la ea, urmărind din umbră toate evenimentele care au loc în viața tinerei.
Romanul lui Thomas Hardy este unul cu o acțiune relativ previzibilă, dar atmosfera care primează în carte este tipică pentru literatura clasică. Personajele sunt bine reprezentate, chiar dacă unele trăsături sunt destul de clișeice.
Magicienii egipteni și vrăjitoarele tesaliene. Homo Magicus în Antichitate de Ion Acsian a fost volumul abandonat a lui februarie. Mă pasionează subiectul, aveam de ceva timp cartea prin casă, dar o dată ce am început să o citesc, mi-am dat seama că povestea nu mă prinde, modul în care sunt prezentate informațiile e greu de urmărit și stilul de scriere e foarte plictisitor. Nu avea sens să-mi pierd timpul.
Acestea au fost cărțile pe care le-am terminat în februarie. Am început să citesc și altele, dar vă voi povesti despre ele în bilanțul lunii martie - dacă le termin. Voi ce ați citit în cea mai scurtă lună a anului? Ce volum v-a plăcut și ce carte nu v-a impresionat?
Salutare și bine v-am găsit cu bilanțul literar pentru ultima lună de primăvară din acest an!
A fost o lună în care, în continuare, m-am bucurat de cărțile audio și de titlurile minunate pe care ori nu le găseam fizic, ori nu aveam acces la ele pe moment în alt format.
Râde glonț de minte spartă de M.K. Lynn este al doilea volum din seria Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris și se axează preponderent pe viața socială a personajelor. Mai exact, pe felul în care aceasta se schimbă după evenimentele din primul volum, despre care am vorbit aici. Recenzia pentru cartea nr.2 din serie este deja pe blog.
Luna trecută am citit primul volum din această serie și am decis să continui. În Fundația și Imperiul de Isaac Asimov lucrurile devin ceva mai tensionate, dar tot nu am reușit să mă atașez de personaje. Nu mi-a plăcut niciunul, poate doar antagonistul - puțin de tot.
Casa de pe canal de Georges Simenon a fost o lectură care m-a surprins. Nu sunt o cititoare înrăită de thrillere, dar acesta mi-a plăcut - în special datorită aspectului psihologic și a construcției protagonistei, care e genul de persoană absolut dezagreabilă, dar ce te face să fii investit în soarta acesteia.
A doua Fundație de Isaac Asimov a fost volumul meu preferat din trilogie - personajele mult mai bine conturate dar, mai ales, acțiunea mult mai alertă și m-a ținut în priză. Cu toate acestea, nu voi continua seria - a fost o experiență interesantă, strict prin prisma familiarizării cu scriitura autorului.
The Naughty or Nice Clause de Kate Callaghan este un volum potrivit pentru sezonul rece sau pentru cei care iubesc foarte mult sărbătorile de iarnă. Familia Lylei decide să predea afacerea lor unui necunoscut, lui Mason, care ajunge să dețină peste 50% din acțiuni. Între cei doi există o animozitate reciprocă, dar atunci când petrecerea de Crăciun se termină într-un mic dezastru, Mason o ia pe Lyla cu el în orașul lui natal, femeia descoperind o tonă de secrete legate de misteriosul ei partener de afaceri. Lyla este o protagonistă de care te atașezi pe parcurs - face multe greșeli, dar realizează unde greșește. Mason e mai puțin conturat, dar am apreciat modul în care de fiecare dată când zice ceva, e complet serios - inclusiv când o complementează pe Lyla, care are impresia că el e ironic. Povestea se axează pe relația lor, fără însă a ingnora alte personaje și căldura de care se bucură Lyla atunci când ajunge în inima familiei lui Mason.
Spuma zilelor de Boris Vian a fost o lectură deosebită datorită faptului că te simți de parcă ai urmări o piesă absurdă, unde nu există diferențe între oameni, animale sau obiecte, unde tragismul, comicul, muzica și hazardul conturează o poveste de iubire inedită.
Maestrul de go de Yasunari Kawabata nu face parte din genul de lecturi pe care le aleg în mod obișnuit, dar fiind una dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale, am decis să-i dau o șansă. M-a plictisit de foarte multe ori, dar plusul a fost că volumul e scurt și oarecum informativ, iar autorul conturează maestrul într-un mod care te face să vrei să afli ce gândește.
Mașina timpului de H.G. Wells a fost genul de lectură pe care am devorat-o în câteva ore. Povestea, deși e scrisă la finalul anilor 1800, este cât se poate de modernă și am apreciat felul în care protagonistul - călătorul în timp - gândește despre civilizație și vede viitorul.
Victoria de Knut Hamsun m-a întors în vremurile de altă dată, la literatura despre dragostea imposibilă, marcată de diferența de clasă socială, moravuri și timp. Este o lectură rapidă, dar plină de trăiri și emoții.
Picnic la marginea drumului de Arkadi și Boris Strugațki e genul de lectură pe care trebuie să o iei în considerare dacă vrei să citești un fantasy clasic. Cu un limbaj colocvial și sarcastic pe alocuri, romanul urmărește viața oamenilor care intră în contact cu mediul atins de o forță extraterestră și modul în care acest loc - și obiectele ce se găsesc aici - influențează viața omului de rând.
Noi de Evgheni Zamiatin a fost o antiutopie care mi-a plăcut datorită limbajului și a felului în care se schimbă personajul principal, transformându-se dintr-o rotiță oarecare dintr-o mașinărie complexă într-o piesă care începe să gândească de sine stătător.
Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata e o carte cu o premisă controversată: într-o casă care afirmă că nu este bordel, tinere femei sunt adormite, fără a ști că-și petrec nopțile cu niște bătrâni. Deși clienților nu li se permite să facă ceva fizic acestor fete, modul în care protagonistul își tratează frumoasele adormite este unul care te pune pe gânduri.
Prințul spinilor de Mark Lawrence a început pe o notă care m-a făcut să mă simt dezgustată complet de nația umană, iar protagonistul mi-a inspirat doar repulsie. Totuși, autorul reușește să-l portretizeze pe Jorg în așa fel încât ajungi să ții cu el în cele mai dubioase situații.
Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque mi-a reamintit de ce îl iubesc atât de mult pe acest autor: tratează cele mai întunecate subiecte, oferind personajelor o seninătate aproape bolnăvicioasă. În vremuri tulburi, când umanitatea pare să fie cuprinsă de o febră mortală, personajele lui Remarque reușesc să păstreze speranța, omenia și bunătatea.
Ucenicul Vraciului de Joseph Delaney a fost o aventură simpatică - despre un băiat care devine ucenicul unui vraci și cum își începe ucenicia, greșelile pe care le face, dar și prezența de spirit de care dă dovadă atunci când este cazul.
Povestea doctorului Dolittle de Hugh Lofting mi-a reamintit de copilărie - o carte simpatică, unde binele mereu învinge, unde nimeni nu se dă bătut, unde animalele sunt istețe și simpatice, iar protagonistul are o inimă pură.
Un mormânt în cer de Horia Vintilă a fost o lectură lentă, dar pe care am savurat-o pe deplin. Este o povestire-jurnal a pictorului El Greco, care datorită naturii meseriei sale intră în contact cu tot felul de oameni, accentul punându-se pe credință, moravuri și artă. Sufletul omului este întors pe toate părțile și natura ființei umane este dezbătută la fiecare pas, făcând din acest volum o odă adusă filosofiei, introspecției și esenței omului de azi și de altă dată.
Zăpada de primăvară de Yukio Mishima e primul roman din tetralogia Marea fertilității, comparată cu În căutarea timpului pierdut, varianta niponă. A durat un pic până am intrat în atmosfera poveștii, dar a meritat: Yukio Mishima e unul dintre autorii mei preferați din toate timpurile și mi-a fost dor de melancolia din scrierile sale.
Kepler 62 - Cartea întâi: Invitația de Timo Parvela, Pasi Pitkanen și Bjorn Sortland a fost o dezamăgire. Deși ideea e palpitantă, execuția nu a fost pe gustul meu - nu am creat nici o legătură cu personajele și cartea s-a simțit mai degrabă ca un prim capitol decât o poveste propriu-zisă. Cine sunt cei doi copii, Ari și Joni? Cum e construită lumea și de ce guvernul este rău? Care e treaba cu jocul Kepler62 și ultimul nivel? Nu se oferă nici un răspuns, iar asta mi-a tăiat din elan. Ilustrațiile sunt tare simpatice, pe alocuri am avut impresia că acestea spun mai multe decât povestea relatată.
Din păcate, nu s-a lăsat fără abandonate luna asta. Eram foarte încântată să încep Fiul risipitor de Radu Tudoran - mi-a plăcut enorm Toate pânzele sus! - dar după câteva capitole nu am fost convinsă. Nici faptul că un bărbat de 30 de ani îi zice unei fetițe de 13 că va fi o domnișoară frumoasă și când se reîntâlnesc după trei ani acesta o privește ca pe o femeie nu a ajutat.
Miezul inimii de Ioana Nicolaie este a doua mea întâlnire cu autoarea. După ce am citit cu mare interes Pelinul negru, eram curioasă de alte cărți semnate de autoare, dar am fost dezamăgită să găsesc același subiect dezbătut și aici: o fetiță dintr-o familie numeroasă și săracă, ce-și trăiește copilăria în comunism. Am obosit de acest subiect și de tendința literaturii române contemporane de a dezbate și tot dezbate acest subiect - am citit atâtea cărți ce se axează pe această temă, încât toate încep să mi se pară la fel.
Grădina uitată de Kate Morton este a doua mea întâlnire cu autoarea și, deși a mers mai greluț povestea la început, pe parcurs am devenit foarte investită în tot ce se întâmplă. Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost faptul că deseori narațiunea se focusa pe trecutul unor personaje irelevante, care apăreau în scenă pentru câteva capitole și cred că aș fi putut să mă lipsesc de informațiile respective - nu ar fi afectat narațiunea în niciun chip.
Extrem de tare și incredibil de aproape de Jonatan Safran Foer este un titlu pe care l-am văzut de foarte multe ori pe social media acum câțiva ani, dar abia luna asta am ajuns la el și am rămas dezamăgită. Nu am citit prea mult ca să îmi dau seama că nu-mi place nici stilul de scriere, nici vocea personajului-narator, nici însuși povestea. Am abandonat lectura.
Dincolo de iarnă de Isabel Allende e o carte ce a luat o întorsătură bizară încă de la început, dar mi-a plăcut să urmăresc călătoria a trei oameni foarte diferiți, uniți de un țel comun, descoperind biografia lor și istoria care i-a adus în momentul prezentului.
Un alt titlu abandonat este Trei dinți din față de Marin Sorescu - nu m-a prins povestea, așa că nu am insistat cu lectura.
Misterul turnului din Vista Point de Ben Guterson este o carte simpatică, despre cum un copil face față pierderii și cum familia și trecutul reprezintă niște puncte de reper pentru un suflet sensibil.
Mormintele din Atuan de Ursula K. Le Guin, a doua carte din seria Terramare, mi-a plăcut datorită felului în care a evoluat protagonista, dar și pentru că am regăsit un personaj din primul volum.
O carte de la care aveam mari așteptări - Hoțul de praf de stele de Chelsea Abdullah - o premisă superbă, care mi-a amintit de Spice Road, un roman pe care practic l-am devorat, dar nu a fost să fie. Stilul de scriere e foarte sec, iar personajele ziceai că se lasă purtate de val, încotro vrea narațiunea, nu ele. Multe lucruri irelevante povestite în primele capitole, care mai degrabă tergiversau povestea decât să o contureze. Așa că am abandonat lectura.
Un alt volum care pleacă din biblioteca mea neterminat este Forța vitală de Tony Robbins. Într-adevăr, nu sunt o cititoare pasionată de non-ficțiune, dar am ales cartea asta pentru că mi-a plăcut ideea ei - discutarea despre tot felul de cercetări ce implică longivitatea, sănătatea mintală și fizică, evoluția omului în general. Ce nu mi-a plăcut - felul în care „se aude” vocea narativă - zici că e un speaker motivațional extraordinar de arogant unde nu e cazul, plus structura cărții. Se tot spune că se va prezenta informația x sau y, dar se bate apa-n piuă pagini la rând în loc să se prezinte informația propriu-zisă. Recunosc, nu am răbdare să citesc introduceri kilometrice, mi s-a acrit de pe când învățam la facultate, iar ideea de a filtra informația dintr-o carte de 700+ pagini pentru a o găsi pe cea relevantă nu-mi surâde.
La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami a fost o reîntâlnire plăcută cu autorul, chiar dacă până acum am citit preponderent romanele sale mai noi. Se simte o ușoară diferență - poate o implementare timpurie - a temelor pe care le regăsesc în toate cărțile sale - muzică, femei, lucruri extraordinare care i se întâmplă unui tânăr oarecare. Dar nu am regăsit eternele pisici :)
Ca apa pentru ciocolată de Laura Esquivel este o carte pe care am început-o fără să știu despre ce e și m-a surprins plăcut. Are acel ceva specific autorilor sud-americani - doar un pic de realism magic, dar foarte frumos încrustat într-o poveste cât se poate de realistă.
A Botanist`s Guide to Parties and Poisons de Kate Khavari e o altă lectură abandonată - protagonista a fost fadă, iar autoarea introduce o multitudine de personaje noi în primul capitol și nu e deloc clar cine cine-i și ce caută acolo.
Douăzeci și patru de ore din viața unei femei de Stefan Zweig e o carte ce se citește repede și cu o voce narativă atractivă. Premisa pare a fi una simplă și mi-a plăcut mult viziunea naratorului asupra unei situații scandaloase.
Iubim. Început de viață de Octav Dessila este primul volum din trilogia omonimă, relatând despre povestea de dragoste ce se înfiripă între o elevă de liceu și un poet cu mult mai în vârstă decât ea. Deși nu m-a încântat această idee, am apreciat foarte mult scriitura, structura personajelor, discuțiile pe care acestea le poartă și descrierea orașului Iași - cartea m-a făcut nostalgică după anii adolescenței și studenției mele.
Am citit o dată Biblia, a fost suficient pentru mine, iar Ben-Hur de Lew Wallace e efectiv repovestirea acesteia, cu câteva elemente de interpretare proprie - în viziunea autorului, de exemplu, fecioara Maria este nepoata lui Iosif, ceea ce oferă o notă „aparte” poveștii. Autorul folosește un limbaj greoi de dragul de a o face, nu pentru că ar fi nevoie de așa ceva. Descrierile sunt lungi și pe alocuri deplasate.
O serie de povestiri, unele neterminate, dar și scrisori și file din jurnal, Manon ballerina de Antoine de Saint-Exupery a fost o lectură informativă pentru mine. Micul prinț este cartea mea favorită din toate timpurile și volumul a reprezentat un interes aparte pentru mine în ceea ce privește „cunoașterea” autorului dincolo de lucrările sale terminate. Manon ballerina se citește mai degrabă ca un reportaj-biografie, cu ceva fragmente de povestiri sau texte neterminate.
Tormented de Elayna R. Gallea este a doua carte din trilogia The Binding Chronicles, primul volum fiind Tethered și despre care am vorbit pe canal. Eram entuziasmată să citesc continuarea poveștii, dar nu a fost să fie: personajele zici că sunt altele, nu se întâmplă nimic în prima 1/8 din carte, iar autoarea simte nevoia să repete o dată la două-trei paragrafe cât de deșteaptă/savantă este protagonista. Protagonistul zici că-și pierde tot farmecul și toată puterea, devine efectiv un cățel trist care nu e în stare să-i spună iubitei sale adevărul.
Acestea au fost lecturile lunii mai. Voi ce ați mai citit?
Dacă ar fi să vorbim despre cărți, privind în urmă, 2019 a fost un
an cât se poate de frumos. Am citit volume surprinzătoare, am descoperit
autori noi, mi-am permis să abandonez cărți care nu meritau timpul meu,
deși în alți ani mă ambiționam cu înverșunare să termin orice carte
începută.
Și ca să nu lungesc această postare prea mult, vreau să menționez cele mai bune cărți citite în 2019, în ordine cronologică:
De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi:
Pachinko de Min Jin Lee:
Casa de la Riverton de Kate Morton:
Nono de Renata Carageani:
Șoseaua Jellicoe de Melina Marchetta:
The Travelling Cat Chronicles de Hiro Arikawa:
Casa de la marginea nopții de Catherine Banner:
Winternight Trilogy de Katherine Arden (Linkurile pentru recenziile celorlalte două cărți le găsiți în primul comentariu de la videoclipul de mai jos):
The Seven Husbands of Evelyn Hugo de Taylor Jenkins Reid:
Prima iubire de Ivan Turgheniev:
Confesiunile unei măști de Yukio Mishima:
Un erou al timpului nostru de Mihail Lermontov:
Acolo unde cântă racii de Delia Owens:
Scrisorar de Mihail Șișkin:
Jucătoarea de Go de Shan Sa:
Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr:
Orașul fetelor de Elizabeth Gilbert:
Împărăteasa Orhidee de Anchee Min:
Fata de la Savoy de Hazel Gaynor:
Acestea au fost cele mai frumoase lecturi ale anului 2019. Și pentru că ne-am strâns peste 1000 de iubitori de lectură pe canalul meu de Youtube, urmează să organizez un giveaway în viitorul apropiat, așa că fiți cu ochii pe conturile mele de social media (menționate în dreapta sus pe blog).
Care au fost cele mai memorabile cărți citite de voi în 2019?
A fost o lună care a avut un start lent - totul din cauza unei anumite cărți ce m-a făcut să mă întreb de ce pun atâta suflet (uneori) în povești care sunt mult prea populare. Volumul respectiv m-a făcut să pun pe pauză lecturile pe care le aveam începute și simțind că vine un Reading Slump, m-am axat pe alte hobby-uri. Cu toate acestea, am reușit să termin două cărți începute luna trecută și asta mă bucură.
Daughters of the Lake de Wendy Webb începe cu descoperirea unui cadavru pe malul unui lac imens. Cadavrul ascunde un secret: femeia zici că a murit cu câteva clipe înainte să fie găsită, iar în cămașa ei de noapte este ascuns un nou-născut. Kate Granger, o tânără ce tocmai a revenit în casa părintească, ajunge la fața locului și reacționează dubios la vederea cadavrului: este femeia pe care o vede în vise de mai bine de o lună, iar faptul că aceasta apare fizic în viața ei o neliniștește cumplit.
Dacă sunteți fanii stilului pe care-l adoptă și Kate Morton - un mister care leagă mai multe generații, mai multe fire narative în mai multe perioade temporale, o muncă de detectiv atipică - vă recomand să-i dați o șansă lui Wendy Webb.
Tao Te Ching de Lao Tsu este o nonficțiune „clasică”, la care am ajuns între alte lecturi. E mai degrabă o serie de cugetări filosofice despre natura umană, despre liberul arbitru, onestitate, corectitudine, onoare, virtute - trăsături pe care trebuie să le posede un conducător adevărat (care, de altfel, ar trebui să reprezinte omul perfect). Volumul, deși scurt, te pune pe gânduri și oferă o călătorie în trecut, punând accent pe viziunea de acum două mii de ani despre cum ar trebui să fie un om pentru a trăi în armonie nu doar cu natura și cu semenii săi, ci și cu propriul sine.
O magie de neîmblânzit de Allison Saft e o carte care, din punctul meu de vedere, este promovată ușor eronat. Despre acest volum se spune că este o poveste fantasy, unde accentul se pune pe construirea unei relații amoroase între protagoniști, pe fundalul unei vânători fantastice.
Eu am perceput volumul mai degrabă ca pe o poveste de dragoste unde se pune un mare accent pe trăirile personajelor, dezvoltarea lor, dar mai ales, pe religia pe care cei doi o practică. Deși O magie de neîmblânzit este o carte ce are propiul farmec, mi-aș fi dorit să se spună mai multe despre alchimie, vânătoare și lumea fantastică din universul cărții și să se pună mai puțin accent pe religie și pe politică.
Tare simpatică poezioara asta - Bebuț a ascultat cu atenție rimele şi a admirat ilustrațiile Irinei Dobrescu. Cu siguranță DegețeleleGabrielei Tabacu rămân în bibliotecă pentru a fi recitite ( şi poate chiar recitate ) în viitor.
Poveștile bufniței: Elefantul care nu respecta nimic de Eric-Emmanuel Schmitt cred că e volumul meu preferat din seria respectivă. Despre Saxo, elefantul, nu se poate spune că e un individ bun: nu îi pasă de nimeni și de nimic și merge prin viață de parcă lumea i-ar aparține. Singura care mai speră că Saxo mai poate fi salvat este mama lui, care apelează la bufnița Minerva, iar aceasta încropește un plan care să-l facă pe Saxo să vadă unde greșește. Mi-a plăcut felul în care pasărea îl pune față-n față cu „păcatele” sale, iar ilustrațiile au fost foarte pe placul lui Bebuț. Cu siguranță vom reciti împreună cartea când e mai mare :)
Acestea au fost lecturile lui noiembrie. Voi ce ați mai citit?
