Bilanț literar: Ianuarie 2026

 Salutare!

Luna literară a fost... intensă, a început în forță și a continuat tot așa :) A început în forță prin prisma cărților pe care le-am abandonat - pentru că da, am început anul cu lecturi ce nu mi s-au potrivit.

Forever Never de Lucy Score este un romance cu trope-urile small town + second chances și e cartea lunii ianuarie la bookclubul la care particip. Recunosc, am fost sceptică în momentul în care am început cartea - nu m-a atras premisa, dar am zis să-i dau o șansă, și nu a fost să fie. Am abandonat-o după două capitole pentru că nu mi-a plăcut stilul de scriere, interacțiunea între personaje a fost ciudățică și nu mi-a trezit deloc interesul marele mister care a avut loc și i-a făcut pe cei doi să se despartă în trecut.

Sezonul spinilor de Kiera Azar este primul volum dintr-o trilogie YA și cred că relația mea cu genul acesta s-a schimbat considerabil față de anul trecut. Îmi e din ce în ce mai greu să empatizez cu o protagonistă care e puternică (fizic sau cu ajutorul magiei) la șaptesprezece ani, cu o „experiență” de douăzeci și. Primul capitol nu m-a convins deloc, trăirile personajului principal m-au lăsat rece, așa că am decis să nu continui lectura.

Nuntașii de Alison Espach e un roman care mi-a atras atenția încă de pe vremea când a apărut, dar am evitat să-l lecturez imediat, am vrut să văd dacă interesul meu pentru carte va persista și după ce trece valul de hype. Urmărim o femeie, un profesor universitar, care vrea să se sinucidă și care ajunge la un hotel de lux, descoperind că hotelul este aproape în totalitate rezervat pentru invitații unei nunți. Protagonista ajunge cu mireasa în lift și-i spune nonșalant că vrea să se sinucidă. Cam aici m-am oprit, pentru că, deși știam care e premisa cărții și în teorie e ceva ce m-ar captiva, în practică nu m-am înțeles cu stilul autoarei. Gândurile protagonistei despre soțul ei sunt lungite, amintiri din trecut apar cam la nimereală, și scriitura mi s-a părut haotică. Drept urmare, nu am mai continuat.

Povestiri cu rost. Antologie de texte basarabene este un volum de povestiri pentru copii, semnate de autori basarabeni, povestiri ce apar pentru prima dată în grafia latină, acestea fiind publicate, de-a lungul secolului trecut, în grafie chirilică. Am regăsit câteva povestiri ce-mi erau deja cunoscute (cum ar fi Păpușa cu inimă de piatră), probabil că le-am citit copil fiind sau chiar le-am avut în programa școlară. Mi-a plăcut faptul că am redescoperit expresii, cuvinte sau exprimări ce se folosesc în Moldova și nu (mai) sunt actuale în limba română vorbită de această parte a Prutului, a fost ca o călătorie în locurile copilăriei mele, dar cu ajutorul poveștilor. Per total e un volum care în sine spune o poveste - despre cum era viața pe vremuri și care erau lucrurile considerate normale și firești pentru un copil în societatea din a doua jumătate a secolului XX.

Fata de la nord de ziuă de Alexandru Voicescu a fost o lectură... interesantă. Gerard, un profesor universitar ce și-a pierdut soția într-un accident și e în plin proces de doliu, se refugiază în nordul Norvegiei, unde cade de pe stânci și e salvat de o Fată, care-l aduce într-un loc ciudat, denumit Colegiu. Aici nu există ferestre, lumina albă e peste tot și aprinsă că e zi, că e noapte, profesorii - toți bărbați - conduc o școală de prestigiu, unde învață doar fete, adolescente, toate fiind cu un aspect fizic perfect și instruite aici pentru a ajunge să defileze pe cele mai cunoscute podiumuri de prezentare a modei. Gerard începe să se obișnuiască cu acest loc ciudat, dar la un moment dat încearcă să plece și... nu poate. Și aici realizează că trebuie să o găsească pe Fată pentru a putea înțelege ce, mai exact, se petrece.

Volumul are o premisă promițătoare și mi-a plăcut mult scriitura, mai ales în prima jumătate a cărții. Totuși, romanul pare a fi o contopire a două povești cu aceleași personaje, dar care se petrec în două perioade diferite, tranziția între acestea fiind una cam stângace în opinia mea. Mi-ar fi plăcut să se fi explicat mai multe lucruri despre Colegiu și despre de ce funcționează așa cum îl descoperă Gerard și aș fi apreciat mai mult dacă antagoniștii din volum ar fi avut mai multe trăsături de caracter definitorii, pentru că mi s-au părut unidimensionali. Mai e un aspect ce nu mi-a plăcut, și anume diferența de vârstă între protagoniști. Dacă în contextul începutului anilor 1900 e ceva normal ca tânăra să fie o adolescentă de 15-16 ani și tânărul să aibă peste 20, în contextul prezentului această diferență e în cel mai bun caz suspectă. Plus că atașamentul se întâmplă brusc, relația celor doi sare de la doi străini care abia se cunosc la un cuplu în toată regula doar pentru că ceva se întâmplă în trecut - nicidecum în prezent.

Cum să le vorbim copiilor când nu vor să asculte de Joanna Faber și Julie King e o carte de parenting pe care am început-o cu rețineri, pentru că în general nu mă înțeleg cu astfel de cărți, însă am fost plăcut surprinsă. Abordarea autoarelor e una destul de simplă - și logică - și cu siguranță voi încerca să aplic anumite „tactici” cu al meu copil. Puncte-cheie: recunoaște sentimentele copilului, oferă-i prin fantezie ce nu-i poți oferi în realitate, fii blând dar ferm, oferă-i opțiuni, pedeapsa nu este eficientă pe termen lung, nu ironiza sau bagateliza problemele copilului, nu îi spune că ceea ce simte e irelevant. Sunt multe situații cotidiene, unde părinții apelează la autoare cu o problemă și încearcă să implementeze tacticile propuse și apoi revin cu rezultatele obținute. E o carte ce mi se pare ceva mai potrivită pentru părinții cu copii mai mărișori, nu tocmai bebeluși, dar e o lectură ce consider că oferă niște resurse ce merg implementate pe termen lung.

Cu Sera vrăjită de la Sarah Beth Durst nu m-am înțeles, deși a început promițător și, în teorie, ar fi trebuit să-mi placă. Cozy fantasy, o seră vrăjită, o pisică zburătoare, o plantă vorbitoare, o bibliotecară transformată în statuie pentru o vrajă interzisă și care e trezită de cel ce are grijă de seră - elemente care, în mod normal, sunt foarte pe gustul meu. Dar am tras de mine un sfert de carte și nu am simțit deloc magia, ci mai degrabă, aceeași poveste din Prăvălia cu vrăji, doar că personajele au alte nume. Nu am fost în starea de spirit necesară să recitesc aceeași carte, dar cu câteva elemente modificate.

Anul trecut am citit Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci și a fost o carte intensă, plină de emoție, o viață de om pe care am trăit-o prin intermediul paginilor. Plîng, iubite prinț de Cristina Tacoi e un volum scris după moartea fiului autoarei, și e prezentat ca un fel de saga de familie, un omagiu adus lui Cătălin, dar eu nu am reușit să citesc mai mult de 50 de pagini. E o serie de scrisori, prin care mai greu refaci firul evenimentelor, și cel mai important, e neclar despre cine se vorbește, cine și în ce relație de rudenie se află cu cine, dar mai ales, ce legături au avut persoanele respective cu Cătălin. Am impresia că această carte a fost publicată doar pentru că atât autoarea, cât și soțul acestuia, erau persoane publice cu notorietate în lumea teatrului la acea vreme. Scriitura lui Cătălin Bursaci a fost mult mai pe sufletul meu, mai profundă, mai matură, mai cu sens.

Nightshade de Autumn Woods e un volum ce m-a ținut captivă pe tot parcursul lecturii. O întâlnim pe Ophelia, părinții căreia au murit într-un accident aviatic, dar urma acestui eveniment este ștearsă de peste tot de către cel care deține compania, miliardarul Corbeau-Green. Opheliei i se oferă ocazia să devină studentă la misterioasa universitate Sorrowsong, acolo unde părinții ei lucrau. Dornică să afle ce s-a întâmplat - și să-l defăimeze pe cel care e responsabil de moartea părinților ei, Ophelia acceptă să se înscrie la facultate. Aici, însă, din prima zi dă de Alex Corbeau-Green, fiul miliardarului și cel mai mare dușman al ei, Ophelia fiind sigură că acesta nu e cu nimic mai bun decât tatăl lui. Dar pe parcurs, când o serie de evenimente sinistre încep să se întâmple la Sorrowsong, Ophelia are de ales între a lupta singură - și a pierde - și a colabora cu Alex, care se adeverește a fi un om diferit de ce și-a imaginat ea.

Volumul este un romance dark academia, cu accent pe partea de dark - se întâmplă multe lucruri făcute cu sânge rece, dispariții, familii bogate ce nu ezită să facă sau să acopere fărădelegi. Totodată, elementul de dark e oferit și de lumea interioară a personajelor - mi-a plăcut mult de tot cum a construit autoarea suferința Opheliei, doliul și modul în care acesta a remodelat-o ca persoană, dar și pe Alex - care aparent e un tip hot, musculos, cu tatuaje, pus pe glume și cam atât. 

Deși pe alocuri cartea mi s-a părut haotică și unele elemente au fost cam din topor (niște aspecte de-a dreptul puerile sau evenimente care nu erau credibile), Nightshade m-a ținut în priză prin prisma zbuciumului interior pe care-l trăiesc cele două personaje principale, iar partea de romance, cu câteva mici excepții, a fost foarte antrenantă și credibilă. Abia aștept să citesc continuarea.

În teorie, Zile nefaste de Genoveva Dimova ar fi trebuit să fie exact pe gustul meu. O protagonistă care e vrăjitoare, ce e nevoită să-și dea la schimb umbra, cea mai importantă posesie a sa, pentru a se salva și, implicit, pentru a salva orașul iubit. Magie cât cuprinde, monștri inspirați din mitologia slavă, o protagonistă ce nu e nici panseluță, nici cea mai tare din parcare. În practică, Kosara mi-a fost antipatică încă de la început și nu am putut să o urmăresc cu interes, așa că după două capitole am abandonat lectura. Kosara e o vrăjitoare slabă, care ia o decizie importantă fără să o gândească prea bine, iar motivul de ce trebuie să renunțe la umbra ei mi s-a părut insuficient pentru a lua o astfel de decizie. Mi-ar fi plăcut să fie o lectură pe gustul meu, dar n-a fost să fie.

Naufragii de Akira Yoshimura este o carte scurtă, dar dură, în care este portretizată cu lux de amănunte lupta omului împotriva naturii. Vedem cum funcționează un sat japonez izolat prin ochii lui Isaku, un băiat ce trebuie să se maturizeze mult prea repede. Viața în sat e extrem de grea, iar fiecare zi e o luptă pentru supraviețuire - pământul e sterp, iar pentru a putea trăi, oamenii se ocupă cu pescuitul și cu făcutul sării, pentru a face apoi troc cu satul vecin. Atunci când fac sare, aprind focuri mari pe plajă, în speranța de a atrage o-fune-sama - vapoare comerciale. Sătenii speră că focul îi va induce în eroare pe cei aflați la bord, nava va eșua, iar tot ce e la bord - orez, sake, haine, obiecte de valoare - va putea fi capturat și va hrăni satul pentru o vreme. 

Îl urmărim pe Isaku fascinat de ideea de o-fune-sama, dorința lui de a prinde măcar unul, să vadă cum e viața când nu e doar o luptă continuî, și tot prin intermediul personajelor vedem mai bine care e pulsul comunității din care face parte. Acțiunea se întinde pe mai mulți ani, și avem ocazia să-l vedem pe Isaku maturizându-se, să observăm dramele ce au loc în sat și să înțelegem mai bine cât de fragilă este existența din inima unei comunități izolate.

Mi-a plăcut mult scriitura, ritmul poveștii, intensitatea crescândă a evenimentelor ce modelează comunitatea, realismul crunt. Vă recomand volumul dacă subiectul luptei omului versus naturii vă e de interes.

Societatea londoneză de spiritism este a doua carte pe care o citesc de la Sarah Penner, și pot să spun că mi-a plăcut chiar mai mult decât Apotecara pierdută. Aici, o urmărim pe Lenna, o tânără din epoca victoriană ce e foarte rațională și nu crede în stafii sau puteri supranaturale, cum o face sora ei mai mică. Dar atunci când sora ei este găsită moartă, iar poliția nu vrea să ancheteze mai amănunțit, Lenna pleacă din Anglia și ajunge să o cunoască pe Vaudeline. Aceasta este o spiritistă foarte cunoscută, ce, din motive neclare, a părăsit Londra, dar la scurt timp după ce Lenna ajunge să lucreze cu aceasta, vice-președintele societății londoneze de spiritism o roagă să revină în țară și să țină o ședință de spiritism pentru a-l invoca pe șeful societății, care a murit în aceeași noapte în care a murit sora Lennei. Protagonista simte că există o legătură între societate și moartea surorii ei, așa că o urmează pe Vaudeline în capitala Angliei.
Romanul m-a surprins din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, mă așteptam la o altfel de poveste, unde se explorează mult mai mult partea de lumea spiritelor, în schimb am primit un roman polițist, cu foarte multe elemente ce conturează societatea victoriană și construcția acesteia. Apoi, romanul explorează subiectul de sexualitate, cum e văzută și percepută aceasta de către englezii vremii, iar elementele de LGBT+ ancorate în roman nu întârzie să apară. Asta i-a oferit o notă aparte și chiar mi-a plăcut modul în care autoarea a introdus acest subiect, fără a „fura” din poveste, ci potențând-o. Societatea londoneză de spiritism e un roman ce se parcurge rapid, te ține în priză, are multe elemente de mister, iar subiectele precum politica, conduita în societate și sexualitatea în epoca victoriană sunt explorate într-un mod armonios prin intermediul experiențelor personajelor. 

The Emotional Lives of Animals de Mark Bekoff a fost o lectură informativă, unde autorul prezintă studii ce demonstrează că animalele simt tot felul de emoții și trec prin nenumărate stări. Totodată, dezbate subiecte precum dacă omul (biologic vorbind, un animal și el) este singura specie care poate simți ură, furie, bucurie, frustrare, etc., dacă tindem să umanizăm doar anumite animale (câini și pisici, în principal) și să ignorăm trăirile altora, și cum tratăm, în general, animalele din jurul nostru. Autorul pune mare accent și pe faptul că ar trebui să îmbunătățim tot ceea ce înseamnă condițiile în care trăiesc animalele în captivitate (că e vorba de grădini zoologice, ferme sau laboratoare) și să tratăm animalele cu mai mult respect. Sunt multe aspecte din volum ce nu mai sunt actuale (de exemplu, condițiile în care sunt crescute animalele de fermă în Uniunea Europeană vs. în SUA) și o parte dintre informațiile prezentate sunt infirmate la momentul actual (volumul a fost publicat în 2007), dar per total, modul de abordare a subiectelor de bunăstare și de atitudine a omului față de animale a fost unul cu care eu, una, rezonez în multe privințe.

Cireșul trist și toate lucrurile invizibile de Teodora Gheorghe este un volum pe care Loredana (@bookinista08) l-a menționat acum ceva timp în vlogurile ei și mi-a trezit interesul - sunt mereu în căutare de cărți semnate de autori români contemporani, așa că l-am pus pe listă. Am primit cartea de Crăciun și nu am amânat prea mult lectura, care a fost o adevărată aventură.
Îl urmărim pe Egor, un bărbat oarecare, ce se trezește dintr-o dată cu un cireș ce-i crește din umăr. Când acest lucru se întâmplă, oamenii din jur își schimbă radical atitudinea față de el, și Egor se simte nefericit și marginalizat. Dar atunci când apare Eva Nor, o tânără ce vrea să publice o carte la editura la care lucrează Egor, bărbatul se îndrăgostește de ea nebunește, și din una în alta, ajunge să cunoască un bătrân misterios, Amos, care-i propune să facă niște călătorii ciudate în alte lumi.
Așa cum se menționează și în descrierea cărții, universul din Cireșul trist și toate lucrurile invizibile este construit în stilul lui Boris Vian (de la care am citit Spuma zilelor și mi-a plăcut), dar Teodora Gheorghe îi oferă un farmec aparte, și mi-a plăcut enorm să descopăr viziunea autoarei. Stilul de scriere a Teodorei e foarte pe gustul meu, un limbaj colorat și încărcat de emoție, fără a deveni clișeic sau prea dulceag.

Povestea e un carusel de evenimente, de lumi pe care autoarea le clădește complex în cuvinte puține, dar care au greutate și imersează cititorul în atmosferă. Mi-ar plăcea să văd o animație făcută după acest micro-roman și cu siguranță voi mai căuta să citesc texte semnate de autoare.

Amurgul marinarului de Yukio Mishima este un volum scurt, dar foarte dur, și cât se poate de actual, deși cartea e scrisă în 1963. Îl urmărim pe Noboru, un tânăr de 13 ani, care locuiește cu mama sa, ce se ocupă de un magazin de obiecte de lux. Tatăl lui Noboru a murit cu câțiva ani în urmă, iar băiatul crește cumva de capul lui, la capitolul educație masculină, până când în viața familiei nu apare Ryuji, un ofițer de marină. Noboru e fascinat de tot ceea ce înseamnă marea, corăbiile, viața departe de uscat, și la început, îl idolatrizează pe Ryuji, dar lucrul acesta se schimbă atunci când despre marinar află prietenii lui Noboru. Sunt un grup de băieți de 12-14 ani, din familii bune, cu note stelare la școală, „tocilarii”, dar care atunci când se întâlnesc, vorbesc despre cât de deșartă este viața, cât de ipocriți și buni de nimic sunt adulții, cât de murdare le sunt sufletele, și cât de sentimentali și buni de nimic sunt bărbații, în general. Așa că atunci când Ryuji decide să lase marea de dragul mamei lui Noboru, băiatul, împreună cu gașca de prieteni, decide că viața ofițerului de marină și-a pierdut sensul și rostul.

Amurgul marinarului e un roman foarte scurt, dar care explorează ce se întâmplă în sufletul unui băiat ce se află la granița între copilărie și adolescență și care, în absența unei figuri paterne, își poate forma niște idei absolut ireale despre lumea din jur. Cruzimea de care dă dovadă Noboru este una ce te face să reflectezi cât de important este să-i oferi casă, masă, o educație bună și o viață fără lipsuri copilului tău, dar cât de puțin înseamnă acestea dacă nu petreci timp cu copilul tău, nu discuți cu el, nu-i cunoști anturajul, nu știi ce valori are, de fapt.

Acestea au fost cărțile din prima lună a lui 2026. Voi ce ați mai citit?

Bilanț literar: Decembrie 2025

Salutare și bine v-am regăsit în noul an! Să aveți un 2026 așa cum vă doriți, cu sănătate, împliniri și multe cărți minunate!

A fost o lună plină - și mi s-a pus pata, din nou, pe formatul audio. Mi-am făcut abonament la Voxa - aparent aveam cont făcut în 2022, dar nu îmi aminteam acest eveniment :) Cert este că mi s-a reaprins dorul de cărți audio și a fost și cel mai prietenos format pentru mine în decembrie. Dar să le iau pe rând.

Glasul pădurii de Liz Moore este un roman pe care l-am citit jumătate fizic, jumătate l-am ascultat. A început bine, și chiar dinamic, dar dacă nu aș fi avut la dispoziție varianta audio, nu știu dacă l-aș fi dus până la capăt. E vorba despre o tabără de vară din America anului 1975, de unde dispare fiica familiei fondatoare a taberei și a rezervației unde se află tabăra. E un lucru și mai sinistru, având în vedere că Barbara Van Laar nu este singura din familia ei care dispare. Primul copil al familiei, Bear, a dispărut din rezervație înainte de nașterea Barbarei, și deși a fost găsit vinovat un criminal, corpul băiatului nu a fost găsit niciodată. Volumul este mai mult o saga de familie, unde totul se învârte în jurul dispariției celor doi copii, planul narativ urmărind atât dispariția Barbarei din prezent, cât și evenimentele ce au dus la dispariția lui Bear. Sunt foarte multe voci și perspective, iar acțiunea se mișcă extrem de lent de la un punct încolo. Glasul pădurii e o carte atmosferică, dar am simțit că unele evenimente au fost lălăite exagerat și fără noimă, iar perspectiva unor personaje secundare, ba chiar terțiare, ar fi putut fi sărită complet. Per total, deși e un volum în care am empatizat mult cu anumite personaje, și în care se pune accent pe secrete de familie, pe inegalitate socială, pe felul în care era văzută femeia, indiferent de statut social, în America din anii 50-80, mi s-a părut prea lungit, iar asta a diminuat destul de mult din plăcerea lecturii.

Rusalka. Femeia din adâncuri de Natașa Alina Culea a fost o lectură plină de mister. Îl urmărim pe Alexandru, un jurnalist căruia îi cam place să bea, ce decide să-și ia concediu și să meargă la mătușa lui, Tudosia, în inima Deltei. Aici, printre ape, legendele locale și miturile ce scaldă malurile așezărilor izolate încep să iasă la suprafață, iar Alexandru o vede pe Rusalka, o creatură temută și despre care localnicii nu au cuvinte de bine. Volumul este mai mult atmosferă și mai puțin poveste, și pe alocuri mi-a creat impresia că citesc mai multe povești în paralel - o evocare a liniștii și a naturii din Deltă, povestea Tudosiei și a lumii ei interioare, și povestea lui Alexandru, lupta lui nu tocmai crâncenă cu vinul. Per total, mi-a plăcut stilul de scriere, miturile și legendele românești împletite abil în firul narativ, dar nu am rezonat cu finalul - din punctul meu de vedere, epilogul mai mult a încurcat ițele decât a adus un plus la povestea Rusalkăi.

Exposed este a patra carte din seria VIP de Kristen Callihan, iar aici îl urmărim pe basistul trupei, pe Rye, și pe Brenna, publicista trupei Kill John. Pe cei doi îi întâlnim deseori în celelalte trei cărți din serie, și eram tare curioasă de cum se va încheia „războiul” pe care Rye și Brenna îl duceau pe plan secundar. A fost un romance drăguț, fără prea multe traume sau întorsături de situație forțate, și mi-a plăcut faptul că autoarea a pus accent pe aspecte precum țelul suprem în viață, relațiile complicate de familie și importanța libertății personale și profesionale. Toată seria a fost o călătorie pe cinste, am urmărit ce se întâmplă în inima unei trupe rock, prin ce trec membrii acesteia, și cine sunt oamenii din spatele Kill John. Dacă vă plac romance-urile cu personaje ce se învârt în lumea muzicii, recomand seria în întregime.

Zbuciumul somnului de Clara Kumagai urmărește felul în care omenirea este afectată de un eveniment straniu: după un cutremur devastator în Japonia, despre care se spune că a fost provocat de o făptură mitică, un Somn, pe teritoriul țării apar zone în care timpul curge diferit. Drept urmare, sunt niște zone în care accesul este limitat și deseori interzis, iar oamenii trebuie să învețe să trăiască cu pierderea, pentru că acel cutremur inițial a luat cu el o bună parte din populație. O urmărim pe Sora, o tânără pe jumătate canadiancă, pe jumătate japoneză, care și-a pierdut mama în cutremur și refuză să accepte faptul că aceasta este moartă. Drept urmare, se aventurează în zonele interzise, și dintr-un motiv neînțeles, nu e afectată de curgerea diferită a timpului în acestea așa cum sunt majoritatea oamenilor. Volumul este unul YA, explorând teme precum familia, încrederea, capacitatea de a merge mai departe după o mare pierdere, identitatea unei persoane care e „hafu” (în cazul Sorei, tatăl ei e canadian și mama e japoneză) dar și prima dragoste sau sexualitatea. Cea din urmă temă mi s-a părut destul de forțată în toată povestea și transformarea/realizarea Sorei a fost așa, ca nuca în perete. Mi-a creat impresia că tot acel fir narativ a fost introdus doar pentru a bifa o temă pentru a fi actuală. Nici romanul în sine nu m-a dat pe spate, cred că dacă nu optam pentru varianta audio, aș fi abandonat cartea. Mereu e o senzație că povestea se îndreaptă undeva, că urmează să primim răspunsuri, dar când ar trebui să fie punctul culminant, firul narativ se despică sau o ia pe o altă cale, și am fost permanent într-o stare de așteptare, de anticipare a ceva ce nu a venit niciodată. Nu pot să spun că mi-a plăcut de Sora - lăsând la o parte lucrurile prin care trece și durerea legată de pierderea mamei, per total mi s-a părut o persoană deloc agreabilă, iar relația ei cu tata, deseori tensionată, i se datora în mare parte și ei. În concluzie, nu a fost o carte pentru mine și nu voi mai căuta să citesc altceva semnat de autoare, pentru că nici stilul nu m-a prins decât pe alocuri. E un volum cu o premisă interesantă, dar din punctul meu de vedere pe alocuri povestea e trasă de păr și mi s-a creat impresia că nici autoarea nu știa exact încotro a vrut să aducă totul.

Cu Îngerul decăzut, Yukio Mishima își încheie tetralogia Marea fertilității și viața - în dimineața în care termină manuscrisul, se sinucide, și am simțit cumva prin prisma poveștii că totul a fost decis până la ultimul detaliu. În acest volum îl urmărim pe Honda, care aici e deja un bătrân octogenar, cum își trăiește liniștit anii rămași, până în clipa în care-l cunoaște pe Toru. Băiatul are șaisprezece ani, lucrează la un far dintr-un port de provincie și are trei alunițe pe corp aliniate exact cum le avea Kiyoaki, și mai târizu Isao și Ying Chan - reîncarnările lui Kiyoaki. Convins că Toru este următoarea reîncarnare a prietenului său din tinerețe, Honda decide să-l adopte, dar cu timpul, răul din cei doi oameni, atât de diferiți, dar care sunt capabili să vadă ce e în sufletul celuilalt, iese la suprafață, lupta dintre Honda și Toru luând o formă grotească. Yukio Mishima creionează niște personaje foarte ciudate, cu o mentalitate neobișnuită, deciziile acestora fiind mânate de motive în care protagoniștii cred cu tot sufletul, dar care sunt, indubitabil, crude. Îngerul decăzut s-a simțit pe alocuri ca un vis febril, cu ceva filozofie foarte îndepărtată de compasul moralității unui om obișnuit, iar parcursul lui Honda de-a lungul celor patru volume aici a suferit o transformare previzibilă încă de la volumul Templul zorilor. Autorul a pus accent nu doar pe decăderea personajelor sale, ci și pe a Japoniei de după Cel De-al Doilea Război Mondial, și de foarte multe ori s-a simțit în text că lucrurile pe care le spun/gândesc personajele nu le aparțin doar acestora. În concluzie, a fost o tetralogie interesantă, dar care, cu fiecare volum, m-a făcut să îl simpatizez din ce în ce mai puțin pe protagonist, pe Honda, care se pretinde personaj secundar, dar e, la finele zilei, observatorul ce se implică de prea multe ori în povestea lui Kiyoaki, Isao, Ying Chan și Toru.

Am parcurs cam o treime din La drum cu mătușa-mea de Graham Greene înainte să decid să o abandonez. Premisa a fost interesantă - un bărbat trecut de 50 de ani își înmormântează mama și la ceremonie apare mătușa lui, o femeie ciudată și pe care familia a cam renegat-o. Mătușa nu e tocmai o bătrânică inofensivă și pasionată de croșetat, iar protagonistul, deși e trecut de jumătatea vieții, are aproape zero experiență în ceea ce privește călătoriile și aventurile în general. Povestea a început promițător, dar m-am plictisit foarte repede odată ce în peisaj au apărut niște personaje secundare, iar mătușa o dădea dintr-o tâmpenie în alta. Romanul a fost ecranizat și cred că îl voi urmări, mi se pare o poveste mai bine spusă prin intermediul imaginii decât a cuvântului.

New Yorkul de altădată de Edith Wharton este un volum format din patru povestiri despre viața din înalta societate a New Yorkului din anii 1800, fiecare povestire axându-se pe alte personaje și pe alte probleme - scandaluri legate de viața amoroasă, de copii, de situația cu banii, de relațiile din familie. Mi-au plăcut toate povestirile, autoarea oferind o imagine amplă a societății, a sufletului uman și a problemelor actuale pentru acea perioadă. Cu toate acestea, pe alocuri simțeam că mintea-mi zboară în altă parte, pentru că narațiunea se axa pe fire narative secundare ce pentru mine nu erau de interes.

Where The Light No Longer Follows de Wendy Heiss este o nuveletă despre un Înger al Morții (Reaper), Silene, care a avut o viață îngrozitoare și în moarte, a intrat în slujba Zeului Morții pentru cinci sute de ani, și despre Zeul Vieții, Gabriel, care îi tot dă târcoale. Cele două personaje se cunosc de sute de ani, dar Silene, atingerea căreia omoară orice e viu, nu înțelege de ce Gabriel se ține după ea și îi vorbește criptic. Povestea urmărește apropierea - imposibilă din toate punctele de vedere - a celor doi, și autoarea a creat foarte frumos și credibil senzația de tânjeală, de gol în suflet, de dorința de a fi alături de cel căruia inima ta vrea să se dăruiască, fără a ține cont de mintea ta. Mi-a plăcut enorm povestea, elementele de fantastic, dialogurile pline de glumițe și tachinări între cei doi, dar și vulnerabilitatea fiecăruia și chimia între Silene și Gabriel. Pe final, unele lucruri mi s-au părut grăbite și altele neexplicate, dar nu suficient cât să fie deranjante sau să altereze atmosfera poveștii. Finalul a fost foarte pe placul meu - complet logic - și tragico-romantic - pentru parcursul personajelor.

Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor de Gary Chapman și Ross Campbell este o variantă adaptată pentru părinți a volumului original, Cele cinci limbaje ale iubirii. Nu am perceput-o neapărat ca pe o carte de parenting - nu rezonez în general cu acest gen - ci mai degrabă ca pe un ghid psihologic. Autorii explorează cum un părinte poate să umple rezervorul iubirii copilului său, aflând forma de iubire pe care copilul o percepe cel mai bine. Lăsând la o parte aspectele religioase, care mi s-au părut finuț introduse, dar irelevante pentru mine, volumul e informativ și oferă variante de a-i arăta copilului, pe limba lui, adică în limbajul iubirii sale, dragostea pe care i-o poartă părintele său sau oricine din familie care este implicat în viața copilului.

The Strangest Fish de Katherine Arden, ilustrată de Zahra Marwan, este povestea unei fetițe ce cumpără de la un târg un peștișor ciudat, care e un fel de Făt-Frumos - crește foarte repede. E o povestioară simpatică, optimistă, pe care am parcurs-o rapid, fiind o carte pentru copii. Și ilustrațiile mi-au plăcut tare:)

De la Shea Ernshaw am citit The Wicked Deep, în 2019 și tot atunci am pus pe wishlist Winterwood, dar abia acum am ajuns la titlu. Volumul o urmărește pe Nora Walker, o adolescentă ce provine dintr-o familie de vrăjitoare, locuiește în creierii munților și știe cum să se apropie de Pădurea plină de mistere întunecate. În zonă există o tabără pentru băieți, iar pe timp de iarnă, toată localitatea este izolată de restul lumii, așadar, oamenii sunt blocați în același loc, și se întâmplă lucruri nu tocmai curate. Din tabără dispar doi băieți, iar după două săptămâni, Nora îl întâlnește pe Oliver, unul dintre băieții dispăruți, în Pădure, viu și nevătămat, iar de la această întâlnire, lucrurile în munți se precipită. Winterwood e un YA cu elemente de mister și thriller, cu evenimente ușor previzibile, dacă sunteți familiarizați cu genul și ați citit suficiente cărți YA. Mi-a plăcut partea legată de folclor și de magie, de cum funcționează Pădurea, de ce doar cei din familia Walker știu calea prin aceasta, partea de romance a fost drăguță, deloc forțată. În schimb, partea de thriller a fost cam cringe pe alocuri, unele acțiuni ale personajelor m-au făcut să mă întreb cum de au ajuns la vârsta pe care o aveau cu așa mod de a gândi. Recomand volumul dacă vă doriți un roman pentru adolescenți unde acțiunea are loc în miez de iarnă, un mister străvechi plutește asupra unei comunități, iar o fată-vrăjitoare trebuie să-și găsească locul într-o lume care o respinge.

Hearts That Cut de Kika Hatzopoulou este a doua carte din duologia Threads That Bind și a fost cu siguranță o lectură foarte alertă - și care m-a ținut în priză și m-a trecut prin foarte multe stări. Aici, o urmărim pe Io, sora care poate vedea și tăia firele sorții, trebuie să facă față profeției și să lupte pentru a-și salva prietenii și familia. Fiind al doilea volum din serie, nu dau prea multe detalii, dar atât vă zic: dacă vă place genul YA cu o lume fantastică, bazată pe mitologia greacă, eroinele complexe, relațiile variate și credibile între personaje (nu insta-love sau insta-hate), ritmul alert al acțiunii, asta e duologia pe care să puneți mâna în anul ce vine :) Mi-ar place enorm dacă s-ar traduce și la noi, lore-ul e complex, personajele deseori trebuie să ia decizii aflate la limita între bine și rău, iar partea de romance e așa de duios scrisă, că nu o să vă lase indiferenți.

Acestea au fost cărțile din ultima lună a lui 2025. Voi cu ce lecturi ați încheiat anul?