Slaying the Vampire Conqueror de Carissa Broadbent este un volum de romantasy unde acțiunea are loc în universul din seria Coroanele Nyaxiei, dar pe alt continent și cu personaje ce nu apar în povestea principală. Sylina și Atrius mi-au plăcut foarte mult, autoarea conturându-i cu mare migală și oferindu-le personalități puternice și interesante.
Carissa Broadbent are un talent deosebit de a împleti o poveste de dragoste cu intrigi politice și cu o dezvoltare complexă a universului în care are loc ațiunea. În Slaying the Vampire Conqueror urmărim o națiune de oameni ce este sortită pieririi, condusă de niște monștri însetați de avuție, urâțenia și perfidia naturii umane fiind arătată cu lux de amănunte în volum. Pentru Sylina, realitatea în care a crescut și în care încă trăiește este revoltătoare, iar Atrius pare să aducă cu el un nou val de vărsare de sânge și de suferință, dar, odată ce tânăra ajunge în compania acestui cotropitor, începe să afle lucruri care o fac să pună sub semnul întrebării tot ce a știut până atunci.
Volumul semnat de Rachel Gillig intră direct în pâine, ceea ce mi-a plăcut foarte mult. Nu avem parte de tergiversare a evenimentelor, acțiunea pleacă direct de unde a fost lăsată în primul volum. Personajele au niște țeluri foarte clare, autoarea nu le schimbă personalitatea de la un volum la altul, sunt constante, ceea ce am apreciat. Deși în mod normal nu-mi place artificiul când într-o poveste grupul principal este împărțit în mai multe, pentru a îndeplini misiuni diferite, aici am iubit felul în care autoarea s-a concentrat separat pe diferite personaje. Am avut ocazia să le cunosc mai bine, mai în detaliu, în clipa în care trebuiau să ia decizii fără a avea nevoie de aprobarea conducătorului grupului.
În Două coroane înlănțuite aflăm, în sfârșit, cine e Regele Păstor și ce legătură are acesta cu blestemul din Blunder, Coșmarul capătă trăsături noi și multe lucruri despre magie în general ies la iveală într-o manieră potrivită pentru firul narativ. Totuși, a fost un element care nu mi-a plăcut în mod special în acest volum, și anume accentul ce se pune pe dezvoltarea unei relații romantice. Povestea celor două personaje și cum acestea ajung împreună mi-a plăcut, dar parcă mi-aș fi dorit să am parte de mai multe momente cu Elspeth și Ravyn, mi s-a creat impresia că aceștia nu au mai fost cuplul principal din narațiune.
Dacă vă plac romanele fantasy cu un sistem magic complex, personaje bine conturate și mult mister, vă recomand această serie.
Go Tell It on the Mountain de James Baldwin are foarte multe elemente autobiografice, prezentând realitatea populației de afro-americani din Harlemul din 1930. Această perioadă de tranziție este portretizată amănunțit, fără însă ca personajele să discute activ despre trăirile lor. John copilărește într-o epocă a schimbării majore, făcând parte dintr-o generație nouă. Dacă bunicii copiilor de vârsta lui John s-au născut în sclavie și au trăit pe plantație, iar părinții au fost prima generație de afro-americani liberi, care au plecat în masă din Sud pentru a veni în statele din Nord, John este generația care s-a născut la oraș, care nu a văzut ororile de pe moșiile oamenilor albi, prima generație care privește spre viitor ca spre ceva bun, un drum deschis, cu multe posibilități.
Go Tell It on the Mountain e un volum în care se dezbat cu iscusință, fără a fi obositoare, teme precum religia și credința, familia și sexualitatea, dar și rasa și violența domestică în toate formele sale. Deși povestea urmărește în principal conflictul lăuntric pe care-l are John - dorința lui de a nu fi pastor și de a duce o viață simplă, nu dependentă de biserică, prin intermediul gândurilor personajelor cititorul are acces la portretizarea realității pe care au trăit-o afro-americanii în acea perioadă istorică. Scriitura lirică oferă o notă aparte narațiunii, e imposibil să nu treci prin o multitudine de stări împreună cu personajele sau să fii indiferent la poveștile lor de viață.
Am început să scriu acest bilanț încă de la prima carte terminată în octombrie - adică data de 2 :D, pentru că așa mă asigur că bilanțul acesta va fi la zi la final de lună. Deci habar nu am cum va fi octombrie literar pe anul ăsta, previziunea mea e că voi citi în jur de 4-5 cărți, dar rămâne de văzut.
Spuneam pe Instagram că anul ăsta îmi doresc să termin cât mai multe serii începute, așa că am apelat la lista mea de TBR și m-am uitat ce volume am la dispoziție. The Sundering de Richard A. Knaak este a treia carte din trilogia War of the Ancients, povestea având o strânsă legătură cu universul jocului World of Warcraft. Fiind a treia și ultima carte, nu pot spune prea multe, pentru că ar fi spoiler peste spoiler, cert e că a fost o lectură alertă, cu evenimente sumbre și cu o explorare minuțioasă a firii umane - și nu numai - în ceea ce privește atitudinea unui muritor față de o putere incomensurabilă. Trilogia în sine e un high fantasy pe cinste, pentru că are de toate: un conflict armat unde absolut toți au ceva de pierdut, conflicte mai mici, menite să dezbine popoare, evoluție și dezvoltare complexă a personajelor, care sunt multe și variate, dar absolut admirabil construite. Autorul transmite cu fidelitate tot felul de stări și emoții și, chiar dacă multe dintre personajele implicate nu sunt oameni, ci creaturi precum elfi, orci sau dragoni, le oferă trăsături umane, fără a fi zgârcit cu acestea - personajele sunt pline de calități și defecte, dar Richard A. Knaak le îmbină într-un mod atractiv. Trilogia în sine e foarte bine scrisă, cu o lume complexă, un sistem magic bine pus la punct și o multitudine de mistere pe care cititorul, alături de personaje, le explorează și le descoperă. Cu toate acestea, nu știu în ce măsură trilogia i-ar plăcea unui cititor ce nu e interesat de jocul WoW - pentru că oricât de bine ar fi scrisă, sunt suficiente elemente ce se subînțeleg sau informații pe care un cititor ce a jucat/joacă WoW le știe, dar un cititor neavizat - nu.
Go Tell It on the Mountain de James Baldwin este un volum pe care l-am început luna trecută și inițial lectura a mers greu - în principal, din cauza subiectului. Pe cât de lirică este scriitura autorului, pe atât de complicat și dificil este subiectul. Un roman cu puternice elemente autobiografice, Go Tell It on the Mountain relatează povestea unei familii de negri din America anilor 1930.
Religia și discriminarea rasială sunt elementele-cheie din volum, fiind aduse în discuție simultan cu subiectul violenței domestice și a formelor pe care le poate lua aceasta. E un volum care m-a trecut prin foarte multe stări, iar mai multe impresii le găsiți pe canal.
Un volum de care am tras de mine ca să-mi placă - și nu a fost cazul - e Shogun de James Clavell. Nu am văzut terialul, știam doar superficial despre ce e vorba în roman, dar nu știu de ce aveam așteptări. Poate nu am ales să-l citesc la vârsta potrivită - sau la timpul potrivit. M-a plictisit teribil și scriitura, și personajele, și direcția încotro o ia povestea - efectiv nu mi-a păsat de niciun personaj, nu am empatizat cu trăirile vreunuia și am zis că nu are sens să mă torturez.
Și cam atât a fost - până la urmă, octombrie s-a adeverit a fi o lună deloc productivă din acest punct de vedere. La voi cum arată bilanțul literar?
Elspeth Spindle este o tânără ce locuiește într-un regat ciudat - Blunder, locul în care ceața este periculoasă și persistă de secole, iar magia este acceptată doar dacă vine din utilizarea Cărților Providenței. Blestemul ce planează asupra Blunderului este străvechi, și doar reîntregirea Pachetului Providenței poate duce la ridicarea acestuia. Până atunci, oamenii ce sunt atinși de febră - în general copiii - și ajung să posede niște puteri foarte periculoase, sunt vânați și izgoniți, iar cei ce se ocupă de așa ceva sunt Destrierii - armata personală a regelui.
Personajele din O fereastră întunecată mi-au plăcut pentru că au avut voci distincte de la bun început și Rachel Gillig a creat niște conexiuni tare interesante între ele. Relația lui Elspeth cu Coșmarul e deosebită și a fost intrigant să urmăresc modul în care fata navighează prin viața de zi cu zi având încă o voce în capul ei, o voce nu tocmai prietenoasă. Elspeth are o relație foarte complicată cu familia ei, iar acest lucru de multe ori o pune în tot felul de situații jenante. Felul în care se construiește relația tinerei cu Ravyn este și acesta memorabil, pentru că nu e tipul clasic de s-au văzut/s-au urât/s-au plăcut, ci sunt foarte multe nuanțe în ceea ce privește sentimentele pe care le nutresc cei doi unul față de celălalt.
Adio, iubito! de Raymond Chandler este un roman polițist savuros, unde acțiunea are loc în Los Angelesul din anii 1930, accent punându-se pe coruptibilitatea polițiștilor și pe lacunele din sistemul juridic. Deși Philip Marlowe e un simplu detectiv particular, luat în derâdere de către polițiști și considerat de aceștia drept un individ de cea mai joasă speță, bărbatul dă dovadă de perspicacitate și o inteligență mai rar întâlnită între oamenii de aceeași profesie.
Pe parcursul romanului te întrebi care e legătura între cazurile la care lucrează - voit sau nu - Philip Marlowe, pentru că rețeta autorului pentru această serie este una standard. Raymond Chandler introduce mai multe cazuri și mai multe crime, iar Philip Marlowe pare să fie singurul om capabil să afle adevărul, chiar dacă metodele lui sunt uneori jalnice sau penibile.
Strania viață a unui poștaș singuratic de Denis Theriault este un roman ce pare să înceapă destul de sec, însă odată cu evenimentul ce declanșează conflictul principal, nu te mai poți opri din citit. Bilodo, deși este protagonistul acestei povești, e un personaj nu tocmai plăcut. Lăsând la o parte faptul că citește corespondența altor oameni, e un individ retras și secretos, care își tratează cu indiferență prietenii și refuză să iasă în lume pentru a se distra dintr-o încăpățânare irațională. Cu toate acestea, e un personaj care intrigă, trecând printr-o serie de transformări pe parcursul narațiunii.
Povestea în roman se învârte în principal în jurul rutinei lui Bilodo, dar pune accent și pe cultura japoneză, prin intermediul poeziei haiku. Bilodo este un ins impulsiv și cu tendința de a transforma o plăcere în obsesie, acest lucru întâmplându-se și cu descoperirea haikuurilor. De la a le citi pe acelea schimbate între Segolene și Gaston, Bilodo ajunge să le compună el însuși, fapt ce îi schimbă în totalitate viața și modul de operare.
Dezumanizat de Osamu Dazai este povestea unei decăderi, aceasta fiind relatată de o voce indiferentă, rece, care pe alocuri sună chiar amorțită. Oba Yozo vorbește despre copilăria sa și despre statutul social distins pe care-l avea de parcă nu i-ar păsa deloc de aceste lucruri, atât de importante în societatea și timpul în care trăiește. Dacă în copilărie și adolescență masca de clovn a fost suficientă, odată ce Oba scapă de sub aripa protectoare a familiei și a provinciei, aventurându-se în marele oraș, tânărul începe să își manifeste adevărata natură. Evoluția sau mai bine zis, involuția personajului este fulminantă, Oba luând numai decizii proaste în viață, care-l aduc într-un punct critic. Deși pe alocuri deciziile pe care le ia par a fi o greșeală, sau sunt cauzate de lipsa de experiență de viață, de cele mai multe ori Oba ia asumat cea mai proastă decizie posibilă pentru o situație critică. O face cu o seninătate de neînțeles, și de multe ori protagonistul pare să fie fericit de faptul că se autosabotează.
Dezumanizat este un volum încărcat de emoție, iar personajul principal, Oba Yozo, este atipic. Nu trezește compasiune, iar prin felul în care-și relatează povestea deseori transmite repulsie. Însă are o voce hipnotizantă, pentru că, oricât de mult l-ai disprețui pentru deciziile pe care le ia, felul în care își spune povestea trezește curiozitatea și dorința de a afla ce urmează să se întâmple mai departe.
După evenimentele din primul volum, cititorul este aruncat direct în miezul acțiunii. Relația dintre Oraya și Rhain, atât de atent construită pe parcursul Șarpelui și aripilor nopții, se transformă în ceva fragil și aparent ireparabil, iar autoarea transmite realist această senzație. Războiul este iminent, iar facțiunile ce luptă între ele dispun de o multitudine de resurse - despre o parte dintre acestea personajele și cititorul știu, dar despre altele se află pe parcurs, protagoniștii deseori fiind luați prin surprindere.
Cenușa și regele blestemat de stele de Carissa Broadbent este un romantasy unde accentul se pune în egală măsură și pe conflictul ce are loc în lumea din afară, cât și pe conflictul interior al personajelor - nu doar a protagoniștilor. Relația dintre Oraya și Rhain trece prin multe transformări, și felul în care cei doi navighează prin războiul vampirilor, în care au roluri-cheie, este unul inițiatic pentru un sentiment măreț și periculos, dar totodată minunat și demn de multe sacrificii.
Iată că a mai trecut o lună - cum mai zboară timpul când ești adult, și ce lungi mi se păreau zilele, săptămânile sau lunile când eram copil! În semptembrie am avut spor la citit pe bucăți - când citeam în orice moment liber, când nu luam o carte cu zilele, drept urmare, am șase titluri bifate pentru prima lună din această toamnă. Nu-i rău deloc :)
Strania viață a unui poștaș singuratic de Denis Theriault a fost prima mea întâlnire cu autorul și, deși volumul e destul de scurt, m-a pus pe gânduri în multe momente. Este vorba despre un poștaș cam ciudat, căruia nu-i place să fie printre oameni prea des, cu toate acestea, are un mare păcat: îi place să desfacă scrisori și să le citească înainte de a le aduce destinatarilor.
Astfel, descoperă despre vieție acestor oameni lucruri nu tocmai curate, face cunoștință cu poezia Haiku și începe să construiască o relație atipică cu o femeie pe care nu a văzut-o niciodată. Voi vorbi mai multe despre carte pe canal, până atunci vă invit să o lecturați - e simpatică și scurtă.
Despre Dezumanizat de Osamu Dazai am auzit de la comunitatea de bookstagram din România, că tot a fost tradusă la Alice Books, și multe conturi pe care le urmăresc recomandau cu mare căldură acest volum. Ei bine, l-am citit, mi-a plăcut, dar parcă totuși mă așteptam la mai mult. Posibil ca faptul că l-am citit pe Yukio Mishima - unul dintre autorii mei niponi preferați, care abordează teme similare în mai multe cărți - nu a fost în favoarea lui Osamu Dazai. De altfel, cei doi autori nu se sufereau în viața de zi cu zi.
Dezumanizat este un jurnal-spovedanie, semnat de un individ ce se naște într-o familie nobilă și înstărită, dar, odată ce ajunge la facultate, departe de ai lui, începe dezmățul. Deși este de mic sigur că e o persoană rea și mereu poartă masca unui clovn pentru a-i distra pe alții - și pentru a redresa atenția unui ochi mai atent de la adevărata sa personalitate, naratorul din Dezumanizat continuă, cu o încăpățânare patologică, să poarte masca atunci când nu mai este cazul și mai ales atunci când asta îi aduce numai probleme.
Gestapo de Sven Hassel este a cincea carte din seria Legiunea Blestemaților, o serie ce urmărește mai mulți soldați nemți din timpul Celui De-al Doilea Război Mondial și situațiile în care ajung. Gestapo este un volum acțiunea căruia are loc în cele mai sumbre împrejurări, dar limbajul autorului este unul tragi-comic. Tot ce se întâmplă este îngrozitor, iar asta conștientizează și personajele, însă, atunci când trăiești într-un calvar, umorul negru și nihilismul par a fi singurele aspecte ce îți fac viața suportabilă.
Adio, iubito! de Raymond Chandler este a doua carte din ciclul Philip Marlowe, urmărind aventurile acestui detectiv particular în LA-ul de la începutul secolului trecut. Știam din start când am ales lectura că-mi va fi pe plac - romanele lui Chandler nu m-au dezamăgit, iar Philip Marlowe e un personaj simpatic.
Aici, autorul urmărește aceeași rețetă - pe Marlowe, care se încurcă absolut neintenționat cu vreun criminal, mai multe cazuri ce par să nu aibă nicio legătură unul cu celălalt, ceva femei frumoase, gangsteri și nelipsiții polițiști corupți. Și totuși, îmi place mult rețeta lui Raymond Chandler și clar voi mai citi romane semnate de el.
La duologia semnată de Rachel Gillig, Regele Păstor, voiam să ajung de ceva timp, dar am așteptat să am ambele cărți disponibile - și bine am făcut. O fereastră întunecată și Două coroane înlănțuite relatează povestea unui regat - Blunder - care este blestemat de Spiritul Pădurii.
Ceața se răspândește pretutindeni, iar magia acesteia este mortală. Oamenii ce sunt atinși de Febră capătă puteri magice, dar acestea sunt periculoase, astfel încât cei bolnavi sunt vânați și anihilați. Nu în ultimul rând, multe figuri sus-puse au acces la Cărțile Providenței - cărți ce conțin o magie periculoasă, iar cel care o deține poate muta munții din loc.
Un fantasy cu elemente de romance minunat scris, cu o atmosferă sumbră și perfectă pentru toamnă, cu o acțiune alertă și cuprinzătoare, cu personaje pe care nu ai cum să le ignori, pentru că fiecare protagonist e atât de bine conturat! Abia aștept să vorbesc pe canal despre fiecare volum în parte și deja am pus pe wishlist toate titlurile viitoare ale autoarei :)
Acestea au fost lecturile mele din septembrie. Voi ce ați citit fain?
Primul volum din opera lui Proust este format din două părți - Partea I. Combray, scrisă în 1913 și Partea a II-a: O iubire a lui Swann, scrisă în 1917. În prima parte a cărții urmărim copilăria naratorului, un băiat dintr-o familie cu stare, ce este foarte intrigat de vecinul lor, domnul Swann, despre care în familie se vorbește când în șoaptă, când cu admirație. În cea de-a doua parte a cărții, accentul se pune pe însuși domnul Swann și pe viața lui personală, absolut toate detaliile acesteia fiind discutate în amănunt de către vocea narativă.
În partea dinspre Swann este doar începutul lungii călătorii pentru narator în viață, în acest volum fiind rememorate cu o multitudine de amănunte evenimentele cheie din copilările și mai ales sentimentele aparent trecătoare, dar ce au lăsat o amprentă adâncă în sufletului personajului. Deși naratorul, prin intermediul informațiilor pe care le oferă, conturează foarte bine atmosfera și structura nobilimii aflate la hotarul dintre veacuri, accentul principal este pus pe ce simte naratorul și pe emoțiile pe care le trăiește și retrăiește înperpetuitate rememorând evenimente din copilărie și mai târziu din perioada maturizării.
Six Scorched Roses de Carissa Broadbent este o nuvelă unde povestea se axează pe o relație de dragoste, între un om și un vampir, acțiunea având loc în universul seriei Coroanele Nyaxiei, dar pe un continent diferit față de cel unde are loc acțiunea principală. Deși firul narativ este reprezentat de construcția unei relații amoroase, autoarea nu neglijează decorul - orașul și mentalitatea societății umane, relațiile tensionate dintre oamenii de rând și nobilime, puterea pe care o are cultul religios ce încă venerează zeul care i-a abandonat și bandele de rebeli ce vandalizează tot ce prind. Autoarea conturează foarte bine lumea în care are loc povestea și, deși în acest volum acțiunea vizează mai mult rasa umană decât vampirii, acest aspect a ajutat la întregirea imaginii despre universul în care se întâmplă povestea principală.
Personajele din acest volum au fost bine conturate, cu personalități puternice, și mi-a plăcut faptul că autoarea i-a făcut să iasă din zonele lor de confort. Lilith, deși e om, este conștientă de propria mortalitate și prețuiește fiecare zi, fiecare oportunitate de a învăța ceva, dând dovadă de un curaj pe alocuri nesăbuit, dar deseori bazat pe convingerea ei că trebuie să ia de la viață tot ce poate cât încă mai are timp. Vale, deși este o creatură ce a trăit sute de ani, vede altfel curgerea timpului, dar modul în care apare Lilith în viața lui și cum cei doi trec prin o multitudine de evenimente îl fac să-și revizuiască opiniile despre ce este existența, de fapt, și care-i sunt adevăratele dorințe.
Acolo unde sălășluiește întunericul de A.B. Poranek este un roman-basm clasic, unde autoarea pune accent atât pe atmosferă, cât și pe modul în care se construiește relația dintre personaje. Deși multe evenimente sunt clișeice, autoarea le introduce într-un mod natural și chiar plăcut în narațiune, astfel încât acestea nu sunt deranjante sau în plus.
Elementul de supranatural este explicat foarte bine pe parcursul poveștii, afli treptat care este sursa magiei și cum oamenii au ajuns să se teamă de aceasta, de ce Leszy este demonul ce păzește pădurea și care-i treaba cu celelalte creaturi ce împânzesc acest loc misterios. Lumea creată de autoare este magică, plină de elemente de folclor slav bine integrate în narațiune și personajele sunt ușor de îndrăgit datorită trăsăturilor de caracter bine definite.
Șarpele și aripile nopții de Carissa Broadbent este un romantasy unde se pune accent în egală măsură și pe acțiune, și pe dezvoltarea relației romantice. Autoarea conturează în detaliu universul în care are loc acțiunea, astfel încât e clar de la bun început cine împotriva cui luptă și de ce, care este sursa magiei și de ce există atâta ură și vărsare de sânge între cele trei mari Case. Vampirii se împart în cei născuți din noapte, cei născuți din umbră și cei născuți din sânge, iar Carissa Broadbent îi construiește cu lux de amănunte, așadar e foarte clar cine cine-i și ce urmărește, în general.
Atât protagoniștii, cât și personajele secundare sunt construite treptat, autoarea punând accent pe ce îi face să lupte, ce idealuri au, dar și care sunt slăbiciunile ce le pun existența în pericol. Oraya e un personaj puternic prin încăpățânarea de care dă dovadă, dar și prin combinația de prudență și inventivitate. Este un om crescut printre vampiri, a trăit cu frica toată viața sa, iar turneul este șansa ei de a deveni mai mult decât o sursă de hrană pentru cei din jur. Rhain este aparent un vampir neînfricat și chiar nesăbuit pe alocuri, dar odată cu avansarea narațiunii cititorul începe să descopere foarte multe lucruri despre acest participant din turneu.
Cine se numără printre iubitorii verii? De câțiva ani încoace, nu eu. Căldura asta e prea mult pentru mine și abia așteptam să se termine și luna august, chiar dacă în orașul meu vara mai persistă încă cel puțin o lună după ce pleacă oficial. Dar să revenim la subiectul principal al acestei postări - ce am citit în august, lunarul meu bilanț literar.
Un volum pe care l-am început în iulie dar, din cauza lipsei de ocazie de a citi cărți fizice (cei/cele care aveți copii mici înțelegeți :D) l-am parcurs destul de lent și l-am terminat în august. Șarpele și aripile nopții de Carissa Broadbent este primul volum din seria Coroanele Nyaxiei, care e împărțită în trei duologii, iar primele două volume concentrându-se pe Oraya și Raihn. Universul autoarei este cu și despre vampiri, despre Casele din care aceștia se trag, intrigi politice și, având în vedere că seria este un Romantasy, intrigi amoroase.
Recunosc, nu sunt admiratoarea genului romantasy - principala mea „problemă” cu acesta fiind faptul că se pune accent de obicei doar pe amor și mult prea puțin pe partea fantasy - asta am observat din cărțile din acest gen care sunt acum pe val. Dar Șarpele și aripile nopții m-a surprins plăcut - avem jocuri politice, avem o conturare complexă a personajelor, avem drame fizice și emoționale cu impact, avem și o relație romantică - dar absolut minunat construită, aceasta nefiind singurul motiv de ce apar protagoniștii în scenă. Mi-a plăcut enorm cartea asta și evident că nu m-am putut abține - am continuat imediat seria.
Six Scorched Roses este o nuvelă unde acțiunea are loc între cele două volume „principale” din prima duologie din seria Coroanele Nyaxiei de Carissa Broadbent și urmărește niște personaje noi. Fiind un romantasy și acesta, acțiunea urmărește formarea unui cuplu - o femeie muritoare, care știe că viața îi este scurtă și marele ei regret este că nu va putea afla multe lucruri despre lumea în care trăiește și un vampir ursuz, izolat, care locuiește pe pământurile oamenilor și nimeni nu știe de ce. Există o boală mortală care bântuie orașul, aceasta afectând-o și pe sora protagonistei, iar cea din urmă, fiind om de știință, crede că știe cum poate găsi leacul, așa că decide să încheie cu vampirul ursul un târg: șase trandafiri în schimbul a ceva de preț.
Deși este o nuvelă și evenimentele se întâmplă într-un ritm rapid, autoarea conturează bine personajele și lumea în care acestea sunt, explică ce și de ce are loc în acest oraș uitat de lume, pune accent și pe existența unui zeu care nu apare în primul volum. Protagoniștii au trăsături de caracter bine definite, iar modul în care interacționează a fost pe placul meu, pentru că este realist, lăsând la o parte lumea fantastică în care are loc acțiunea.
Cartea neliniștirii de Fernando Pessoa este un volum-experiment și trebuie tratat ca atare. E un buchet de idei și trăiri, situații ce ascund ceva mai mult decât un eveniment aparent banal, dar pe alocuri volumul a avut și niște pasaje care pentru mine nu au avut niciun sens. Pe de o parte, am empatizat cu anumite fragmente și trăiri ale vocilor narative, pe de altă parte, nu am înțeles rostul altor fragmente, pe care le-am perceput ca pe niște elucubrații. Cert este că nu e o carte ușoară, pe care să o citești într-un weekend, trebuie savurată în doze mici.
The God Delusion de Richard Dawkins e un alt volum la care am vrut să ajung de ceva timp. Clar nu e o lectură comodă, dar e al naibii de bine structurată, cu o multitudine de informații relevante și puncte de vedere valide și analizate din toate perspectivele despre ceea ce înseamnă ființa umană și nevoia - sau, mai degrabă, nevoia indusă - de a crede în ceva ce e mai presus decât viața reală. Volumul abordează multe situații ce țin de credință și religie în general, care „trebuie luate ca atare”, și aduce o mulțime de argumente care să îndemne omul, individul, să gândească cu propriul creier și să supună unei analize riguroase tot ce aude și vede, să-și creeze propriile impresii.
Aveam seria asta - Time Quintet de Madeleine L`Engle - de foarte mult timp pe TBR. O buclă în timp urmărește o familie atipică, unde tatăl este dispărut, mama este adâncită în tot felul de cercetări, fata cea mare e o ciudată iar băiatul cel mic e considerat a fi un nerod de către comunitate. Dispariția tatălui este privită de cei din jur drept un semn rău, dar copiii refuză să creadă că bărbatul i-a părăsit, certitudine alimentată și de mamă, care afirmă că tatăl lor e doar plecat într-o misiune. Ideea în sine nu e rea, dar m-am plictisit îngrozitor citind povestea, evenimentele care au loc sunt ciudate, în sensul că par mai degrabă aruncate într-o oală decât gândite, iar personajele, absolut toate, mi-au fost antipatice și nu am reușit să mă conectez cu acestea. Nu m-a fascinat deloc direcția în care se îndrepta povestea, așa că am abandonat volumul fără pic de regrete.
Un alt volum abandonat - de data aceasta, cu regret - este Enciclopedia spiridușilor de Heather Fawcett. Deși premisa suna foarte bine, m-au plictisit enorm și acțiunea, și protagonista, care în primele 10% din carte, cât am citit eu, e o împiedicată și nu mi s-a părut deloc credibil că o astfel de persoană ar fi profesor universitar și că ar fi capabilă să-și poarte de grijă. Romanul e scris într-un stil greoi și parcă intenționat pretențios, deși nu e cazul (am citit în engleză), și e absolut neclar dacă povestea se vrea a fi un fantasy sau o fictiune cu tentă istorică și cu elemente de fantasy. Nu m-a fascinat nici protagonistul, care, din descrierile protagonistei, mi-a inspirat numai antipatie, nicidecum interes.
Dacă tot am ținut-o cu DNF-uri, mi-am zis să încep un romance, de obicei acest gen mă mai scoate din impas, dar nu a fost cazul. Moonlit Thorns de P. Rayne (pseudonimul a două autoare) este un dark romance care se vrea a fi o reinterpretare contemporană a poveștii Frumoasa și Bestia. Am tras de mine, sperând că textul va deveni mai pe placul meu, dar după un sfert din roman m-am dat bătută. Protagonista ia niște decizii atât de imature și e atât de oarbă la în ce pericol se bagă, încât e ridicol. Protagonistul tot ce face e să mârâie și să arate bine, iar momentele când își arată vulnerabilitatea vin de nicăieri, ceea ce a fost disonant pentru poveste. Se simte și că există două voci narative, și nu aparțin personajelor, iar pentru mine acest lucru nu a fost un plus.
O coardă prea întinsă de Henry James a fost o lectură scurtă și rapidă. Este vorba despre o guvernantă care ajunge la țară și trebuie să aibă grijă de doi copii, descoperind că ceva întunecat îi vânează. Dornică să-i apere, încearcă să îi protejeze și să afle ce se întâmplă, dar cu cât mai adânc sapă în trecutul conacului, cu atât mai evident e faptul că însăși copiii au secrete sumbre de ascuns. Mi-a plăcut povestea și m-am bucurat să regăsesc limbajul din cărți de pe la 1800 toamna, dar am rămas cu destule întrebări legate de acțiune și pe alocuri nu am putut să mă conectez cu trăirile protagonistei.
Am terminat și al doilea volum din seria Coroanele Nyaxiei, Cenușa și regele blestemat de stele de Carissa Broadbent. Acțiunea în roman e ceva mai lentă decât în primul volum, pe porțiuni, astfel încât am citit destul de încet pe alocuri, dar mi-a plăcut foarte mult cum autoarea apus accent pe durere și pe felul în care personajele se luptă cu aceasta, o acceptă și trec peste ea. Relația Orayei cu Rhain și relația ei cu Vincent au fost explorate cu minuțiozitate și am fost nespus de încântată de cât de în detaliu le abordează autoarea.
Deși am rămas cu multe întrebări legate de ce s-a întâmplat spre final, sunt sigură că aceste două cărți din serie au avut menirea să pregătească cititorul pentru o expansiune și mai amplă a universului Coroanelor Nyaxiei. Abia aștept povestea lui Mische.
Mi-am făcut curaj să încep seria asta și nu regret nimic. În partea dinspre Swann, primul volum din ciclul În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust explorează vastitatea sufletului uman și construcția complexă a societății nobile franceze de la finalul secolului al XIX-lea - începutul secolului XX. Prima parte urmărește copilăria protagonistului, iar cea de-a doua - o porțiune din viața lui Swann, un personaj enigmatic, ce este, pentru narator, un obiect de studiu.
Romanul este scris sub formă de monolog și vocea narativă se lasă ghidată de fluxul memoriei, așadar cititorul având parte de niște descrieri complexe, care abundă în detalii, atât a oamenilor din anturajul protagonistului, cât și a Parisului și a provinciei franceze din acea perioadă. E genul de carte pe care să o savurezi și să te lași purtat de cuvintele naratorului, vizualizând sentimentele acestuia și trăind odată cu el amalgamul de emoții pe care le simte.
Anul ăsta am decis să termin de citit toate titlurile rămase din proiectul meu 100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă - e vorba despre colecția cărților cu copertă verde de la Adevărul. Și dacă În partea dinspre Swann mi-a plăcut mult, Ultimul mohican de James Fenimore Cooper nu a fost pe placul meu. Nu știu dacă e limbajul, sau povestea în sine, dar nu am reușit să mă conectez la trăirile personajelor, nu mi-a păsat de suferințele lor sau de ce soartă îi așteaptă, iar tensiunea pe care ar fi trebuit să o simt pe parcursul romanului, când se întâmplă o groază de lucruri, a lipsit. Singurul motiv de ce am dus cartea până la capăt este pentru că a fost scurtă și am trecut la un moment dat pe varianta audio.
Carte de magie de Sergiu Someșan este a doua mea întâlnire cu autorul, prima fiind reprezentată de volumul Numărul fiarei. Este un volum de povestiri cu tentă fantastică, și ca orice volum de proză scurtă, a avut povești care mi-au plăcut și povești care m-au lăsat rece. La unele mi-ar fi plăcut ca autorul să fi dezvoltat mai mult ideea principală, iar altele au avut potențial de a fi explorate sub forma unui roman. Cert este că voi mai citi și alte titluri de la acest autor, îmi place cum scrie.
Ultimul volum al acestei veri a fost The Demon Soul de Richard A. Knaak, volumul doi din trilogia War of the Ancients. Este explorată o parte din istoria Worl od Warcraft - războiul de la care au pornit foarte multe lucruri. Volumul e un high fantasy foarte bine pus la punct, dar cred totuși că cineva care joacă WoW l-ar aprecia mult mai mult decât un cititor de fantasy care nu știe despre universul acestui mmorpg. Are de toate - război, politică, frumusețe și corupere, povești despre soartă și despre datorie, despre dragoste sau despre trădare, magia fiind un element foarte important în universul romanului.
Acestea au fost cărțile din ultima lună de vară. Voi ce ați mai citit?
Cazul buchetelor bizare de Nancy Springer este cea de-a treia carte din seria Enigmele Enolei Holmes și de data aceasta, cititorul este aruncat în lumea pasionaților de limbajul florilor din perioada victoriană. Încă din volumele anterioare știm că mama fetei, un personaj misterios despre care se crede că nu mai e printre cei vii, a învățat-o pe Enola limbajul florilor, ulterior protagonista beneficiind de pe urma acestuia. În volumul de față, alături de tânără, cititorul este aruncat în fascinanta lume a mesajelor subtile transmise prin forma și compoziția buchetelor de flori, iar modul în care autoarea a legat firul narativ și limbajul florilor mi s-a părut antrenant de-a binelea.
Mi-ar fi plăcut ca povestea să urmărească un pic și alte personaje implicate în acțiune, să am ocazia să le cunosc mai bine motivele sau modul de operare. Per total, felul în care Enola Holmes dezleagă misterul principal din volum a fost ingenios gândit și acțiunile fetei m-au ținut în priză pe tot parcursul romanului.
Fostul meu și alte blesteme de Erin Sterling este un romance cu vrăjitoare foarte simpatic, cu o atmosferă idilică. Acțiunea are loc într-un oraș mic, unde toți se cunosc între ei, iar apropierea Halloweenului adaugă o notă de sărbătoare evenimentelor ce se perindează. Protagoniștii sunt bine conturați și ancorați în realitatea din care fac parte. Vivienne este dedicată trup și suflet muncii sale din mediul universitar, dar nu uită să se și distreze. Nu își neglijează magia, dar nici nu abuzează de aceasta. Rhys mi-a plăcut foarte mult pentru că e amuzant și mereu optimist, ceea ce-l aduce deseori în niște situații ridicole sau comice.
Relația celor doi se construiește destul de clișeic, dar dinamica dintre Vivi și Rhys e de așa natură, încât clișeele nu sunt deranjante. Nu mă număr printre fanele poveștilor de dragoste unde este vorba despre o relație care s-a terminat și personajele încearcă, după ceva timp, să o reînvie, dar aici autoarea a construit foarte bine motivațiile celor două personaje și motivele de ce s-au despărțit prima dată.
Jurăminte nemiloase de Rebecca Ross urmărește povestea începută în Rivali divini, în acest volum punându-se un și mai mare accent pe cei doi protagoniști și pe trăirile lor. Narațiunea are loc din dublă perspectivă, astfel încât avem parte de imaginea Oathului, al orașului care pare orb și surd în ceea ce privește pericolul ce-l paște, dar și de atmosfera din campamentul lui Dacre. În timp ce vedem, prin ochii lui Iris, cum libertatea presei este încălcată, iar cancelarul încearcă să pretindă că totul e în regulă și că orașul nu se află sub amenințare, prin ochii lui Roman îl cunoaștem pe Dacre, zeul despre care s-a vorbit mult în primul volum, dar pe care cititorul nu a avut ocazia să-l întâlnească.
Autoarea concluzionează foarte frumos povestea, dezvoltând armonios atât firul narativ ce privește războiul și impactul pe care-l are acesta asupra oamenilor, cât și firul narativ ce se axează pe relația lui Iris cu Roman. Mi-a plăcut enorm faptul că Rebecca Ross a ales să ofere poveștii un aer realist, Jurăminte nemiloase fiind acel gen de carte unde personajele nu ies din intemperiile vieții intacte și fără să păstreze urmele suferinței.
Povești spuse pe limba apei de Ava Reid este un roman gotic cu o atmosferă plină de mister și lucruri nespuse, unde Effy și Preston, inițial fiecare venit pentru propriul interes, încep să sape în istoria casei și în corespondența autorului, descoperind că lucrurile sunt complet diferite față de ce li s-a spus în marele oraș. Conacul se află undeva la capătul lumii, fiul autorului, cel care are grijă de casă, este un personaj extrem de alunecos și e construit într-un mod în care te întrebi permanent ce interese urmărește și ce are de ascuns.
Povestea din roman este evocativă, iar atmosfera frapantă prin elementele de paranormal și multitudinea de mici taine și secrete pe care le ascunde conacul. Cei doi protagoniști, Effy și Preston, încep ca rivali și au o atitudine dușmănoasă unul față de celălalt, dar odată cu avansarea acțiunii, cititorul le descoperă personalitățile, dar mai ales fricile. Relația dintre ei se construiește în urma unui șir de impedimente, dar asta îi oferă profunzime și veridicitate, amintindu-mi de cum a evoluat relația protagoniștilor din O magie de neîmblânzit.
Luna a început mai slăbuț, nu prea aveam chef de citit, iar prima carte pe care am terminat-o nu a fost deloc pe placul meu, însă pe parcurs lucrurile s-au aranjat puțin - cred că de ceva timp nu am mai avut o lună așa slabă, din punct de vedere cantitativ, dar calitativ a fost chiar decentă. Să le luăm pe rând:
Muntele cu uși, volum pentru copii semnat de Cătălin Pavel și ilustrat de Oana Ispir, a avut o idee foarte faină. Mi-a plăcut imaginația autorului, lumea din Munte pe care o explorează protagonista, Sara, dar și cum a fost conturat Orbikon, antagonistul. Cu toate acestea, nu am putut rezona cu observațiile naratorului introduse în mijlocul acțiunii, Sara a fost antipatică de la început până la sfârșit, marea dezvăluire s-a simțit extrem de fadă, iar expresia „ah, bretele!”, repetată de Sara oricând avea ocazia, m-a iritat cumplit. Clar, nu sunt eu cititorul-țintă pentru acest volum.
Fostul meu și alte blesteme de Erin Sterling a fost un romance cu vrăjitoare foarte simpatic, ce m-a ajutat să ies dintr-un ușor reading slump. Acțiunea o urmărește pe Vivi, o tânără ce și-a îmbrățișat latura magică la maturitate și care, în urma unei rupturi subite a relației amoroase pe care o are cu șarmantul Rhys, aruncă, aproape în glumă, un blestem asupra bărbatului.
Zece ani mai târziu, când cei doi se reîntâlnesc, devine evident faptul că blestemul este cât se poate de real și îl amenință nu doar pe bărbatul ce i-a frânt inima lui Vivi, ci și orașul care-i este atât de drag tinerei. Nevoită să colaboreze cu Rhys, pe care și-ar fi dorit să nu-l mai fi văzut vreodată, protagonista începe să realizeze niște lucruri și să descopere că nu tot ceea ce e îngropat în trecut poate rămâne acolo. Un romance drăguț, cu iz de toamnă, numai bun dacă vreți să citiți o poveste nepretențioasă și care să vă aducă zâmbetul pe buze.
Cazul buchetelor bizare de Nancy Springer este cea de-a treia carte din seria Enigmele Enolei Holmes și de data aceasta, cititorul este aruncat în lumea pasionaților de limbajul florilor din perioada victoriană. Enola este în continuare sub acoperire, ferindu-se cum poate de fratele ei, dar vestea că doctorul Watson dispare în cele mai ciudate împrejurări o face pe Enola să iasă din ascunzătoare. Cercetând terenul, fata ajunge deghizată în casa doctorului, unde stă de vorbă cu soția lui Watson și, printre aranjamentele florale trimise cu simpatie de către cunoștințe și pacienți, Enola descoperă un buchet atipic, cu un aranjament bizar, care transmite un mesaj sumbru.
Mi-a plăcut enorm de felul în care tânăra urmărește tot felul de piste, cum reușește să pună cap la cap tot felul de evenimente și cum este dezlegat misterul principal din volum.
Acolo unde sălășuiește întunericul de A.B. Poranek este ultima carte terminată luna aceasta, plimbându-mă printr-un basm clasic. Am întâlnit câteva elemente comune cu primul meu roman fantasy, Împărăția ultimului cerb, dar nu acest aspect m-a făcut să îndrăgesc povestea.
Lumea creată de autoare este magică, plină de elemente de folclor slav bine integrate în narațiune, personajele sunt ușor de îndrăgit datorită trăsăturilor de caracter bine definite, iar povestea de dragoste, deși urmărește fidel rețeta clasică dintr-un basm, s-a construit frumos și s-a simțit că între protagoniști există ceva mai mult decât nevoia autorului de a aduce două personaje împreună.
Acestea au fost lecturile lui iulie. Voi cu ce povești v-ați delectat?
