Recenzie literară: Autoportretul unui visător cu ochii deschiși de Artur Lundkvist (1966)

Autobiografiile sub formă de jurnal sunt o formă aparte de a face cunoștință cu un scriitor. Am ales să citesc Autoportretul unui visător cu ochii deschiși din mai multe motive: mi-a plăcut nespus de mult titlul, nu știam cine este Artur Lundkvist și cu ce se mănâncă, mi s-a făcut dor de citirea unui jurnal.

Artur Lundkvist reprezintă o figură interesantă pe scena literară suedeză: poet, critic și membru al uniunii scriitorilor, este cel mai bine cunoscut pentru numeroasele traduceri din spaniolă și franceză în limba natală. Câțiva scriitori a căror opere au fost traduse de Lundkvist se numără printre laureații premiului Nobel. 

Autoportretul începe cu o scenă din copilărie, unde Artur se naște într-o zonă rurală, unde prețul se pune pe munca fizică și nu cea intelectuală. De mic decide să devină scriitor și se luptă cu înverșunare cu piedicile reprezentate de familie, situația socială și financiară, dar la o vârstă fragedă reușește să plece de acasă și să descopere marele orașe din țară și nu numai. Viața de student, de colaborator la diferite ziare, întâlnirile cu diferite personalități literare a timpului, jurnale de călătorie, dificultatea de a scrie și nu în ultimul rând, viața amoroasă sunt acele momente pe care Lundkvist le discută cu sine însuși în cartea de față, sub forma unui interviu virtual.

Îmi place modul în care a fost concepută această cronică a propriei vieți, cu întrebări scurte, dar relevante din partea ”reporterului” și răspunsuri lungi, dar la subiect, a ”intervievatului”. Stilul autorului de a-și descrie propria viață este interesant și antrenant, căci e destul de dificil să vorbește despre tine cu tine.

E puțin probabil să citesc vreo operă de-a lui Artur Lundkvist în viitorul apropiat din varii motive, dar cartea de față, sau mai bine zis jurnalul-interviu mi-a dat impresia că l-am cunoscut pe autor, că dacă ajung vreodată să-i citesc o carte, cred că o voi vedea din altă perspectivă față de cineva care nu cunoaște omul din spatele cuvintelor.

Recenzie literară: 1Q84 de Haruki Murakami (2009)

1Q84 face parte din categoria cărților pe care le amâni, știind că, mai mult ca sigur, vor fi o revelație, o experiență pe care ai vrea să o trăiești din plin. Împărțit în trei volume, acestea reprezentând trei etape, romanul relatează povestea lui Aomame și Tengo, star-crossed lovers (idee ce mai apare în lucrările domnului Murakami).

Cartea începe cu Aomame care se grăbește să ajungă undeva. Pentru că traficul din Tokyo este infernal, iar coloana de mașini de pe pod nu se urnește din loc, femeia decide să meargă pe jos până la prima scară de incendiu, pentru a ajunge la destinația sa cât mai repede. Odată ce urcă ultima treaptă, Aomame realizează că ceva nu este firesc; dar pe moment este mai important să ajungă la destinație - într-un hotel unde o așteaptă Liderul sectei religioase Sakigake.

În același timp, într-o altă parte a țării Tengo, profesor de matematică la o școală locală și scriitor, este rugat de către editorul său, Komatsu, să corecteze un manuscris promițător, Air Chrysalis, scris de o elevă ciudată, Fuka-Eri. Odată ce o cunoaște pe Fuka-Eri, Tengo află că aceasta este dislexică, deci sub nicio formă nu e posibil ca ea singură să fi scris cartea. Eri astfel îi face cunoștință cu mentorul său, Ebisuno-sensei, care îi povestește lui Tengo o întâmplare stranie ce implică fuga unui copil, crearea unui cult cu viziuni utopice și ermetismul și liniștea ce urmează după ce o idee este pusă în aplicare de forțe misterioase.

La o primă vedere, Aomame și Tengo duc două vieți diferite, fără a se intersecta. Totuși, tânăra își amintește de colegul ei din generală căruia nu i-a destăinuit sentimentele. Tengo, odată ce începe să cerceteze sursa din care provine povestea din carte, își tot amintește despre o colegă care făcea parte dintr-o sectă religioasă...

1Q84 este un roman plin de mister, situații ciudate, descrieri vagi dar foarte detaliate în același timp, personaje bine conturate, indiferent de importanța acestora. Pe tot parcursul cărții cititorul este pus în fața întrebării dacă ceea ce se întâmplă ține de realitate sau de o lume fantastică. Nu rare au fost paginile pe care le-am citit cu sufletul la gură, atât datorită acțiunii, cât și dorinței de a afla ce se ascunde în spatele motivelor lui Aomame și a manuscrisului lui Fuka-Eri. 

Desigur, nici acest roman murakamian nu este lipsit de muzică - Sinfonietta lui Leoš Janáček este melodia ce o aruncă pe Aomame în anul 1Q84, iar Tengo este un avid admirator a lui Bach, Vivaldi și The Rolling Stones. 

Ce este atât spectaculos la acest roman? Ei bine, totul: povestea, personajele și complexitatea lor, realismul ce se transformă în suprarealism, muzica ce devine prezent și căutarea reciprocă, dar involuntară, a celor doi protagoniști.

Romanul se numără printre cărțile mele preferate datorită stilului imposibil de ignorat a lui Murakami - ori îți place, ori nu. Misticismul din comportamentul unor personaje, dramele interioare a lui Tengo, sentimentele refulate a lui Aomame, povestea încurcată cu manuscrisul care are cumva legătură cu o sectă... toate aceste elemente se îmbină în trei volume 1Q84, imposibil de lăsat la o parte.

Recenzie literară: Cine l-a ucis pe Palomino Molero? de Mario Vargas Llosa (1986)

Într-o localitate spaniolă are loc o crimă odioasă: trupul mutilat și neînsuflețit a lui Palomino Molero este găsit într-un câmp. Cine este făptașul și de ce s-a ajuns la această măsură drastică de a îndepărta un om, nu știe nimeni, dar se presupune că militarii de la baza aeriană de lângă sat cunosc mai multe. Importanta misiune de a descoperi ucigașul îi este încredințată locotenentului Silva și jandarmului Lituma, care sunt puși în situația de a găsi un ac într-un car cu fân.

Odioasa crimă este cercetată și de cei de la bază, care refuză să ofere autorităților locale - locotenentului Silva și subalternului - orice fel de informație, drept urmare ancheta devenind un subiect aprins discutat de întreaga comunitate.

Cine este acest Palomino Molero? Un tânăr chipeș, înscris voluntar în forțele armate, despre care se află, pe parcurs, că i-ar fi făcut avansuri fiicei colonelului Mindreau de la baza aeriană. Se conturează un posibil triunghi amoros, dar din lipsă de colaborare între autoritatea militară și cea locală, Silva este nevoit să recurgă la propriile metode...

Cine l-a ucis pe Palomino Molero? este un roman-povestire cu tentă de roman polițist, ce are o acțiune împărțită pe două planuri: pe de o parte, ancheta condusă de către locotenentul Silva pentru a descoperi  ucigașul și pe de altă parte, obsesia lui Silva pentru dona Adriana, sau mai bine zis, a formelor acestei patroane a unui birt din sat, obsesie observată de aproape de către Lituma.

Mi-a plăcut acesta carte deoarece are un fir narativ cursiv, acțiunea din roman captivează, iar dialogurile dintre personajul principal și subalternul său sunt savuroase și pline de umor. Deși punctul de plecare este o asasinare macabră, pe parcurs se descoperă noi elemente (mai misterioase sau nu) ce maschează un plan bine elaborat. Finalul l-aș numi deschis, un pic neașteptat, dar nu m-a lăsat dezamăgită. Drept urmare, Cine l-a ucis pe Palomino Molero? a fost devorat într-o după-amiază cu multă poftă.

Recenzie literară: John Brunner - Să prinzi o stea căzătoare (1968)

Zăpadă în noapte. Poză din arhiva personală.

Cartea de față a ajuns în biblioteca mea în clipa în care aveam cea mai mare nevoie de o astfel de lectură. Cât a durat sesiunea, mi-am propus să citesc ceva ușor, interesant și în același timp capabil să mă distragă de la manuale. Am ales Să prinzi o stea căzătoare pentru că mi-a plăcut titlul și cred că a fost o alegere înțeleaptă.

Pentru că am tendința să îmi aleg lecturile în funcție de denumire, fără să mă informez ce subiect va fi dezbătut, nu am avut mari așteptări de la această carte. Am citit primul capitol, al doilea și după mi-a fost dificil să mă opresc.

Creohan, un om al viitorului, descoperă că Pământul va fi distrus de o stea albastră ce se apropie cu viteză de planetă, urmând să o transforme în praf intergalactic în câteva sute de ani. Îngrijorat, caută o ieșire din situație la oamenii ce-l înconjoară, însă nu găsește susținerea de care are nevoie. Timpul a trecut, civilizațiile s-au născut, au înflorit și au decăzut. Oamenii timpului sunt apatici, prea puțin interesați de lumea reală, găsindu-și ocupație în Arbori ai Istoriei, chinuind creaturi inferioare, uitând ce înseamnă gândirea. Pentru că în orașul său nu găsește un om ce i-ar împărtăși dorința de a salva planeta, Creohan pleacă într-o călătorie ce îi va deschide multe lumi. 

Să prinzi o stea căzătoare este o poveste a omului diferit, căutător de adevăr, îngrijorat de viitor. În călătoria sa, o întâlnește pe Chalyth, o femeie ce îl ascultă și se oferă să-l urmeze; Hoo, un păstor al Creaturilor de Carne, dornic să iasă din valea în care și-a petrecut toată viața. Cei trei pleacă în căutarea soluției pentru dezastrul ce amenință Pământul, întâlnind oameni care mai de care: oameni războinici, dispuși pe distrugerea altor populații; civilizații preocupate doar de acumularea informațiilor, nu și munca fizică; triburi de sălbatici ce încă mai cred în zeități.

Cartea tradusă în română are 28 de capitole. Odată ce am descoperit cât de interesantă este lectura, am decis să citesc un capitol pe zi, pentru a prelungi plăcerea de a-l citi pe Brunner. Nu am auzit de acest scriitor și evident că nu mai citisem nimic scris de acesta, însă mi-a plăcut mult stilul său de a scrie, îmbinând armonios dialogurile simple, dar nu simpliste, cu descrierile universului în care se află personajele.

Să prinzi o stea căzătoare este o aventură cu nuanțe de distopie, amplasată într-o lume fantastică, dar încă apropiată de realitate, cu personaje ce caută răspunsuri și găsesc mai mult de atât.

Planuri cu și despre cărți pentru 2017

Anul trecut am scris un post micuț cu aproximativ același titlu, menționând planurile mele mărețe pentru 2016. Să vedem dacă le-am îndeplinit:

- mi-am propus să citesc câte 20 de cărți în limba română, în limba engleză și în limba rusă.

Am reușit să citesc cel puțin 20 de cărți în fiecare limbă.

- mi-am propus să citesc 5 cărți în format pdf și 5 cărți de specialitate - tratate, manuale, studii de caz cu și despre animale;

Ei bine, am reușit să citesc doar 3 cărți de specialitate, 2 fiind în lista mea de currently reading. Evident că nu voi reuși să le termin până la anul - adică poimâine, așa că rămân pentru planul 2017. În ceea ce privește cărțile în format pdf, am citit mai multe.

- am de gând să citesc toate manualele pe care le am de învățat pentru anul III;

Am reușit, ba mai mult, am citit și aproximativ 40% din manualele pentru anul IV, așa că la acest aspect sunt mulțumită;

- vreau să citesc câteva cărți la nimereală, eventual volume pe care le voi cumpăra neprogramat sau volume care m-ar intriga foarte mult.

Și aici mi-am atins scopul - am citit cărți neprogramate pentru anul care vine, luate de pe raft/net/de la prieteni.

Pentru 2017, îmi propun să:

- termin de citit ce mi-a rămas în lista de currently reading;

- să citesc toate cărțile cu Harry Potter;

- să citesc trilogia Howl's moving castle;

- să nu uit de lecturile de specialitate.

Anul meu „cărturesc” 2016 poate fi văzut aici.

Ce planuri aveți pentru 2017? Ce cărți vreți să citiți?

Recenzie literară: Groapa cu fete (1899) de Aleksandr Kuprin

Case în toamnă. Poză din arhiva personală.

Rusia, începutul mărețului secol XIX. La marginea unui oraș mare se situează Groapa - strada Yamskaya, un loc pe care elita rusească îl declară a fi un tărâm al pierzaniei și trezește doar dezgust. Aceeași elită se aventurează, sub lumina palidă a lunii, pe strada plină de gropi, mizerie și bețivi, pentru a ajunge la una dintre casele de toleranță, unde sub supravegherea atentă a matroanelor tinere femei își vând trupul și sufletul.

În primul capitol cititorul pătrunde în localul Annei Markovna, fostă prostituată, dar în prezent o matroană respectabilă, cu fete curățele și clientelă cât cuprinde. Dacă un elev de liceu caută un loc unde ar putea cumpăra experiența în arta amorului, un muncitor după o zi grea, un familist convins, cu soția bolnavă acasă și trei copii de întreținut, sau un individ dubios, dar cu punga plină caută o aventură, în casa Annei Markovna găsește ceea ce caută.  Rezidentele sunt care mai de care: mai tinere, mai voluptoase, cu fața mai frumușică, cu personalitatea mai aprigă. Toate dispuse să satisfacă orice fantezie în schimbul a câtorva ruble. Și așa, la nesfârșit. Tamara, Niura, Jenya, Manya: nume care nu au nicio rezonanță, nume fictive și deseori impuse, nume anonime care se pot schimba în orice clipă. O dimineață urâtă, un ritual de înfrumusețare, satisfacerea a mai multor bărbați într-o noapte, fiecare cu sălbăticia, violența și ura sa. Reluarea acestui ritual mizerabil, în fiecare zi, până la sfârșitul vieții. Și nimănui nu-i pasă că și prostituata este un om.

Groapa cu fete este un roman greu de digerat. Este plin de umilință, mizerie umană, slăbiciune, vise spulberate, tinereți distruse, drumuri care duc spre nicăieri. În strada Yamskaya ajung femei îngenunchiate în fața vieții care deseori le-a fost impusă, femei a căror chipuri păstrează un aer tineresc, dar în spatele acestora se ascunde oboseala, dezgustul și un car de ani. 

Romanul lui Kuprin, deși cu acțiunea plasată în 1900, este mai actual ca niciodată: demonstrează că viața este ciclică și că, printre altele, nu s-a schimbat nimic de acum 100 de ani. Aceeași mizerie, aceeași decădere a omului, aceeași suferință, violență și disperare. 

Cum am menționat mai sus, Groapa cu fete nu este cea mai veselă carte; e de un realism izbitor, reprezentând omul și locul său în societate din perspectiva unor valori deseori impuse de circumstanțe. În strada Yamskaya orice urmă de umanitate dispare, rămânând doar măști vesele și triste ce joacă roluri demult împărțite într-un spectacol jucat de mii de ori.

Recenzie literară: Kahlil Gibran - Aripi frânte (1912)

Lumină. Poză din arhiva personală.

Prima mea întâlnire cu Kahlil Gibran a avut loc în liceu, când mi-a căzut în mână un titlu interesant: Profetul. L-am răsfoit, l-am savurat, l-am trăit. Cred că a fost unul dintre acele volume care ajung în mâna cititorului în momentul potrivit, pentru că atmosfera din carte mi s-a transmis într-o formă ușoară, aducându-mi spiritul într-o stare de liniște și împăcare cu lumea întreagă.

Cartea de azi la fel, a ajuns în biblioteca mea ca o boare de vânt ce aduce schimbări; ca o noutate pe care nu o așteptam, dar de care aveam nevoie.

Aripi frânte este un roman care din punctul meu de vedere e, de fapt, o lungă scrisoare de dragoste adolescentină. Acțiunea se petrece în Beirut, unde naratorul, posibil Gibran însuși, vizitează casa unui prieten de-al tatălui său și o întâlnește pe fiica acestuia, Selma Karamy. Ființă delicată, cu sufletul frumos, gingașă și avidă de cunoaștere, tânăra se îndrăgostește de narator, un sentiment mutual. Deși iubirea celor doi este aprobată de către tată, Selma se căsătorește cu nepotul episcopului, un om însetat putere ș ide averea fetei, care privește orice refuz drept o provocare. 

Căsătorită cu un om rece, interesat doar de banii tinerei, Selma își găsește liniștea în conversațiile cu prietenul ei, până în momentul în care acesta este îndepărtat și tânăra este sortită să-și petreacă zilele în singurătate. 

Presată de opinia publică și de răutatea soțului, Selma devine din ce în ce mai retrasă. Viața ei nu mai are sens fără oamenii dragi alături, iar nașterea copilului vine ca o salvare, atât a ei, cât și a lumii pe care voia să o descopere, reprezentând calea spre moarte.

Romanul Aripi frânte tratează mai multe subiecte: dragostea pură, pentru care nu este necesară atingerea sau conversațiile lungi; poziția femeii într-o societate în care drepturile sexului frumos nu sunt luate în considerare; puterea banului și coruptibilitatea unor fețe bisericești care ar trebui să reprezinte smerenia și bunătatea, dar fac totul exact pe dos; eternitatea, un element în care există viață după moarte, iubire fără sfârșit și speranța de a fi din nou împreună.

Această lucrare mi-a inspirat mai mult o scrisoare de dragoste, pentru că totul e descris din perspectiva naratorului, dar într-un mod diafan, adolescentin, zaharisit, fără a deveni deranjant. Gibran reușește să introducă acel sentiment de tristețe și neputință printre rânduri, ceea ce se transmite cititorului. În doar câteva evenimente, am ajuns să retrăiesc pentru narator, care pleacă de la premisa că începutul fericirii lui este și începutul durerii. 

Pentru mine, lecturarea Aripilor frânte a fost ca o gură de aer, o lectură proaspătă, diferită de ce citesc în momentul de față și m-a făcut să retrăiesc împreună cu naratorul, realizând, într-un final, că totul este pierdut și doar eternitatea, amintirea mai pot ghida viața unui îndrăgostit ce fără Selma a devenit o epavă...