Drumul spre minimalism - Săptămâna 4

Bine te-am (re)găsit!
A trecut o lună de când mi-am făcut scop în viață debarasarea spațiului din jurul meu, fie că este vorba de ceva fizic sau nu. Stilul de viață minimalist mă atrage din ce în ce mai mult și sunt foarte încântată de faptul că în momentul de față am un scop de lungă durată, plăcut în executare și nu în ultimul rând, benefic.

Așadar, săptămâna ce a trecut mai mult am stat pe gânduri și m-am uitat la filmulețe pe YT legate de ce lucruri nu sunt necesare în viața noastră de zi cu zi. La ce aș putea renunța fără a-mi scade nivelul de confort și fără a a avea nevoie de acele lucruri într-un viitor mai îndepărtat.
Am mai făcut un lucru pe care mi-l doream de mult timp: mi-am mutat o bună parte din pozele de pe laptop pe Google Photos. Laptopul meu e destul de bătrân, se îndreaptă cu pași încrezători spre exitus, iar ideea de a pierde niște fișiere care sunt stocate doar pe acesta mă îngrozește. Desigur, aș putea oricând să-mi iau un stick sau un hard extern pentru așa ceva, dar din punctul meu de vedere, e mult mai comod și accesibil să am totul stocat pe Google. Cu această ocazie, am făcut curățenie în poze și am șters destul de multe fișiere. De ce? Pentru că multe erau poze de duzină. Cinșpe selfie-uri cu colegii din liceu într-o grădină. Patru poze aproape identice la același copac tomnatic. Câteva gif-uri stil Boomerang cu cizme. Poze de-ale colegilor care au avut acces la telefonul meu și tot așa. Cu alte cuvinte, lucruri care dacă ar fi să dispară, nu le-aș simți lipsa. Pozele de la nunta surorii mele, cele câteva, mi-ar lipsi. Poze cu familia mea de pe vremea când eram copil - și alea. Sau fotografiile unde sunt importalizate clipe importante din viață - lucruri care nu se mai repetă și care nu mai pot fi realizate o dată.
A durat ceva timp până când am sortat, șters și copiat pozele, dar am conștientizat că laptopul meu avea mult prea multe elemente care nu contează pentru mine. Care îmi ocupă spațiu. În ceea ce privește laptopul, eu sunt o persoană organizată, țin totul în foldere separate, știu unde să caut un doc, o poză sau un proiect. Nu am avut niciodată problema cu „habar nu am unde e chestia aia, hai să răscolesc peste tot”. Și totuși, simțeam că am mult prea multe poze de duzină, care nu înseamnă nimic pentru mine și locul lor nu este în fișierele mele.
Mai departe, după curățenia generală din laptop, am trecut la chestii mărunte de prin casă. Am aruncat câteva suporturi de odorizant. Nu am nevoie de atâtea (nici nu am suficiente prize) și de aceea ne-am luat rămas bun. Împreună cu acestea, din casă au plecat și un bol care s-a uzat și nu îmi mai plăcea cum arată și fierul meu vehi de călcat, care nu mai făcea față și mai avea tendința să scurtcircuiteze.

Deși nu am programat acest lucru, am constatat că și o pereche din cizmele mele de toamnă trebuie să plece. Le-am încălțat pentru prima dată anul acesta și în aceeași zi le-a zburat tocul. Pentru că sunt destul de vechi - au vreo 3 ani - și uzate, nu am mai încercat să le resuscitez.

Făcând curățenie în debara, am descoperit punga aceasta cu bigudiuri pe care nu le-am folosit de nu știu când și e foarte puțin probabil să o mai fac vreodată. Un lipici de când lumea, care s-a și uscat și câteva bucăți de umerașe de aluminiu. De curând mi-am luat câteva umerașe de la Carrefour, care sunt super mișto - hainele nu alunecă de pe acestea, sunt trainice și au o viață lungă, le recomand. Îmi plac mult aceste umerașe și în sfârșit am putut renunța la acestea din aluminiu. Fiind cam toate moștenire de la curățătorie, nu am plâns după ele.

Am fost nevoită să mă despart și de două oje, deși abia le primisem. Am încercat să le folosesc și să le consum până la capăt, dar din păcate consistența lor a devenit mult prea densă, iar dizolvantul pentru ojă nu a reușit să schimbe acest fapt.

Am ajuns și la cutia cu bijuterii. Pe când eram în liceu, îmi plăcea mult să schimb cerceii, să-i asortez cu hainele, să iau perechea ce mă binedispune. Parcă aveam mai mult timp pe atunci pentru așa ceva, dar în ultimii ani tind să port o singură pereche de cercei zilnic și să aleg ceva mai deosebit la ocazii. Și preferințele mele au devenit altele - mă atrag mult mai mult piesele mici și finuțe. Mama mea adoră bijuteriile de genul, așa că ceea ce vedeți va pleca la ea.

Am mai renunțat la două articole aurii - o pereche de urechi pe care am purtat-o cred că o singură dată și un lănțișor cu fluture, care arată foarte bine și are un sistem de prindere interesant, dar nu am cu ce să-l asortez și cred că altcineva s-ar bucura mult mai mult de acesta.

Așa a trecut săptămâna mea - am făcut tot ce mi-am propus și sunt mulțumită de rezultat. Tu ce ai mai realizat în ultimele zile? Ai făcut vreun pas important pentru a-ți atinge scopul?

Recenzie literară: Un bărbat pe nume Ove de Fredrik Backman (2012)

La sfârșitul lunii mai am fost la Bookfest 2017 pentru a-mi lansa cartea. Standul editurii la care am publicat primul meu volum era fix lângă standul țării invitate - Suedia, iar tot ce însemna Suedia, însemna și coperta cărții Un bărbat pe nume Ove. Deși am stat o zi întreagă acolo și imaginea bătrânului întors cu spatele și a pisicii ce se alinta la picioarele acestuia era peste tot, nu am fost tentată să cumpăr cartea. Tentația a venit vara, la târgul Gaudeamus de pe litoral, unde am procurat-o la reducere cu 35 de lei. Nu am fost cuprinsă de febra bătrânului Ove, dar am văzut titlul acesta peste tot, în toate grupurile literare, la o bună parte dintre bloggerii pe care-i urmăresc. Așa că am zis să văd și eu care-i treaba cu volumul de debut al autorului.

Ove este un bătrân ce la momentul acțiunii locuiește singur. O jumătate de an în urmă i-a murit soția, copii sau prieteni nu are și deranjat de lipsa soției în casă, Ove decide să se sinucidă. Doar că un imbecil parchează mașina cu remorcă fix în cutia lui poștală. Se adeverește că imebiclul e noul vecin, care împreună cu mașina pe care nu știe să o conducă, o aduce pe nevastă-sa, Parvaneh, femeie de origine iraniană, mamă a două fete, însărcinată și surprinzător de energică pentru condiția fiziologică în care se află. Parvaneh decide să se împrietenească cu vecinul ursuz, o misiune în jurul căreia se desfășoară firul narativ al cărții.

Contrar părerilor pozitive, mie romanul nu mi-a plăcut mai deloc. Am urmărit-o pe Lorelei, care a postat o recenzie pe YouTube despre Un bărbat pe nume Ove și am fost de acord cu ea în totalitate. Dar să le iau pe toate la rând.

Primele două capitole ale cărții descriu o dimineață obișnuită a bătrânului: acesta se trezește devreme și pornește în inspecție prin cartier. Verifică dacă gunoiul este aruncat în containerul potrivit. Notează numerele mașinilor ce sunt parcate în cartier mai mult de 24 de ore. Trage de ușa garajului ca să verifice dacă e încuiată. De trei ori. Dă câte un șut semnului de stop de pe stradă. De fapt, o face de trei ori. Apoi se duce acasă. Lumea ar spune că e meticulos, eu în schimb îl văd ca pe un om ce suferă de TOC (Tulburare Obsesiv-Compulsivă). E genul ăla de vecin pe care nu-l suporți, pentru că are un set de reguli tâmpite pe care vrea să le respecți și tu. Chiar dacă acestea nu au niciun sens și nu se pupă cu stilul tău de viață/părerile tale.

Următoarele capitole sunt despre copilăria lui Ove, iar cititorul află că acesta era deja moș la vârsta de 16 ani. Îi place să muncească, dar nu se sinchisește să vorbească cu cei din jur. Ajunge într-o situație neplăcută la muncă, unde este învinuit de un furt pe care l-a săvârșit altcineva, însă din principiul „eu nu sunt turnător” nu zice nimic și este concediat. Mi s-a părut că alte principii ale sale, care sunt descoperite anterior de către narator, sunt în contradicție cu situația respectivă.

Apoi, brusc, Ove, care nu avea nicio treabă cu lumea din jur, o vede pe Sonja - viitoarea nevastă  - în gară și se îndrăgostește pe loc. Pur și simplu. Total în contradicție cu personalitatea sa. Dar dragostea nu este un sentiment logic, așa că nemulțumirea mea o las la o parte. Totuși, pe tot parcursul căsniciei lor, lui Ove nu-i convine niciodată nimic din ce vrea/face Sonja, nu o înțelege, dar acceptă mofturile ei. Cu stoicism. Sonja, la rândul său, nu mi s-a părut un personaj credibil - nu a fost problema că a lipsit din acțiune, fiind revocată doar din amintirile lui Ove, ci pentru că imaginea ei, acțiunile și gândurile sale nu mi s-au părut plauzibile. E ideală din toate punctele de vedere, nu am văzut o trăsătură negativă, așa că nu am putut să o percep ca pe un personaj real.

Trecând la prezent, Ove vrea să se sinucidă, dar tentativele sale dau greș de fiecare dată pentru că în peisaj apare vecina gălăgioasă, mereu dorind ceva de la bătrân - repară-mi caloriferul, du-mă cu mașina acolo, fă-mi asta, ai grijă de pisica asta. Parvaneh mi s-a părut extraordinar de enervantă și nesimțită, iar Ove surprinzător de tolerant cu ea.

Mai sunt câteva elemente care nu mi-au plăcut deloc (lăsând la o parte părerea generală). Unul dintre acestea este povestea cu pisica jigărită, care dintr-o maidaneză devine cea mai bună prietenă a lui Ove. Bătrânul o tot alungă de pe gazonul său, o amenință, dar când o găsește Parvaneh aproape moartă în zăpadă, nu se sinchisește să o salveze. Altcineva o readuce la viață, cheamă veterinarul și toate alea, iar Ove se trezește că are un companion, brusc devenind atașat de animal. Care, apropo, nu se comportă absolut deloc ca o pisică. Dacă profesorul meu de etologie ar citi cartea, probabil că și-ar smulge părul din cap. Unde s-a văzut ca o pisică, obișnuită cu viața pe stradă, să accepte să fie „încălțată” cu șosetuțe ca să nu-i fie frig? Unde în lumea asta o pisică își urmărește stăpânul peste tot (atunci când nu îi este foame) și stă/doarme/mănâncă atunci când îi zice omul? Dacă era un câine, înțelegeam perfect. Dar pisică docilă și ascultătoare...

Un alt element ce mi-a displăcut foarte mult a fost portretizarea lui Jimmy, un vecin tânăr și obez. De fiecare dată când apărea în peisaj, naratorul - fie prin intermediul lui Ove, fie prin narațiune - nu pierde ocazia să descrie, în cele mai mici amănunte, stratul de grăsime de pe burta lui Jimmy. Sau cât de mult mănâncă. Sau cum îi stau hainele pe corpul mare. Sau ce mănâncă. La un moment dat mi s-a creat impresia că autorul urăște oamenii grași. Kilogramele în plus ale personajului au apărut de mult prea multe ori în fața cititorului, spre sfârșitul cărții îmi dădeam ochii peste cap involuntar. 

Și un al treilea moment care mi s-a părut cam exagerat a fost pasiunea lui Ove pentru Saab. Și părerea că cei ce nu cumpără o astfel de mașină sunt idioți/tâmpiți/duși cu pluta, etc. Bine, înțeleg. Bărbații au o altă atitudine față de mașini, le tratează cu un respect și chiar devotament de care femeile, de obicei, nu dau dovadă. Dar să nu mai comunici cu un om, să strici o relație de prietenie în totalitate doar pentru că celălalt și-a luat o mașină de o anumită marcă... e absurd. 

Un bărbat pe nume Ove este o carte ridicată în slăvi, considerată amuzantă, iar personajul principal ar trebui să trezească simpatie și să fie pe placul cititorului. Mie Ove nu mi-a plăcut, iar la capitolul amuzant au fost câteva fraze sau situații. În rest, cartea este un lung șir de încercări de sinucidere a bărbatului, vecina enervantă care apare de nicăieri și vrea ceva, amintiri legate de Sonja, alte personaje care apar mai spre sfârșitul romanului și brusc devin o parte importantă din viața lui Ove.

Finalul m-a amuzat prin faptul că a fost foarte happy end-ish, totul s-a întâmplat foarte brusc și în câteva pagini au fost descrise niște evenimente care sigur nu au avut loc în câteva zile. M-a amuzat și faptul că se descoperă, cam în ultima treime a cărții, că Ove are o afecțiune la inimă, despre care bătrânul știa din tinerețe, dar nu s-a interesat niciodată de acest aspect. Mi s-a părut ciudat faptul că un personaj care respectă niște reguli stricte, care are principii de fier și își ridică mașina la rang de persoană, nu s-a ocupat deloc de problema de sănătate despre care știa înainte să o fi cunoscut pe Sonja. 

Drept urmare, mie cartea nu mi-a plăcut. A avut câteva pasaje amuzante, situații care au stârnit un zâmbet, dar în general, Ove m-a enervat cu fixațiile sale, băgăcioasa de Parvaneh, pisica dresată și sfârșitul în stil Disney. I-am dat 2 stele pe Goodreads doar pentru că nu a fost o lectură îngrozitoare. Dialogurile au fost bine construite, situațiile amuzante bine integrate în decor și context, dar cam acestea au fost părțile bune ale romanului. Merită să citești Un bărbat pe nume Ove? Eu zic că nu.

Voi ce părere aveți despre această carte? Ce v-a plăcut și ce nu? De ce?

Can You FILIT? La ce evenimente să participi, pe cine să întâlnești și ce să faci la Iași în perioada 4-8 octombrie

După vânătoarea de cărți și recomandarea unui volum semnat de un autor prezent la festival, aș vrea să vă vorbesc puțin despre desfășurarea acestui eveniment literar ce va avea loc săptămâna viitoare.

 În primul rând, aș vrea să vă spun că îmi place la nebunie ideea de case FILIT, pe care le găsiți „împrăștiate” prin oraș, fiecare cu propria tematică. Pe mine personal mă interesează casa Fantasy - Casa de Cultură a Sindicatelor, unde pe parcursul celor cinci zile vor rula ecranizările unor serii faimoase, precum Lord of The Rings sau Harry Potter. Casa FILIT - pe care o veți găsi în Piața Unirii, va găzdui, la rândul său, evenimentul „Scriitori în Centru”, având drept invitați diferiți maeștri ai cuvintelor :)

Celelalte case, precum cea a Poeziei, a Copilăriei, Dosoftei sau diferite licee (unde se va desfășura evenimentul „Scriitori printre liceni”), vor avea ușile deschise pentru publicul larg, organizând întâlniri cu scriitori și traducători, cluburi de lectură, conferințe de presă. FILIT este un eveniment de amploare, la care participă și localurile precum Meru, Acaju, Cuib și altele - dacă intrați pe paginile acestora pe Facebook, veți vedea că au multe concursuri pentru cei ce vin la festival. Și dacă vreți un suvenir cu FILIT, îl puteți procura de la Casele participante.

Să revin totuși la ce mă interesează pe mine la acest festival. În primul rând, aș vrea să particip la un eveniment unde îl pot întâlni pe autorul seriei Haiganu, dar mi-ar plăcea mult de tot să îl pot vedea pe autorul seriei de succes Dexter (da, serialul ăla :D). Am văzut că la Meru are loc un eveniment intitulat Sexualitate și narcotice în cultura română - sper să pot ajunge. Desigur, mi-aș dori să pot participa și la „Scriitori în Centru” sau „Scriitori printre liceeni”, să văd cum fac cu programul de la universitate. Dar dacă este voință, este și putință, nu? :)

Merită să veniți la FILIT? Cu siguranță! Printre invitații speciali se numără Svetlana Alexievici (autoarea cărții Războiul nu are chip de femeie), Mircea Cărtărescu, Jan Cornelius, György Dragomán, Xingjian Gao, Tatiana Țîbuleac (Vara în care mama avea ochii verzi), Dănuț Ungureanu și mulți alții ( eu i-am enumerat pe cei despre care am auzit sau pe care i-am citit, dar sunt sigură că în lista de pe site veți găsi nume care vă sună cunoscut sau care vă sunt dragi). Fiind un eveniment internațional de literatură și de traducere, nu vor lipsi nici invitații speciali, printre care se numără Marius Chivu, Denisa Comănescu (Raftul Denisei), Jack Snyder, nici traducători - datorită cărora noi, cititorii români, avem ocazia să citim niște cărți frumoase. 

Iar pentru cei care vor să fie mai incognito și nu sunt mari amatori de participat la evenimente, am o veste bună: Salonul (Internațional) de Carte Bookfest va fi prezent la Iași, în perioada 6-8 octombrie în Piața Unirii, unde veți putea procura titlurile ce vă interesează la prețuri avantajoase (reduceri până la 90% sau oferte de 2+1). 

Dacă nu v-am convins încă, vă invit să intrați pe site-ul FILIT și să consultați programul complet, să urmăriți activitatea festivalului pe Facebook sau să veniți direct la evenimente (mai puțin cele cu rezervări) și să vă convingeți că la Iași, toamna aceasta plouă cu literatură!

PS: Nu uitați de hashtag-urile #canyoufilit, #autorprezentlafilit și #filit pentru a fi la curent cu ce mai spune lumea, ce eveniment are loc și cât de însuflețit este Iașiul în această perioadă :)

Recenzie literară: Fantoma de la operă de Gaston Leroux (1910)

Astăzi este joi și pe Elena's Bookshelf vorbesc despre Fantoma de la Operă de Gaston Leroux, un roman care a stârnit multe controverse și a inspirat generații de scriitori. Atmosfera sumbră, muzica ce acompaniază acțiunea și sentimentele complicate ale personajelor au fost acele repere ce m-au îndemnat să-i ofer 5 stele. Vă invit să urmăriți recenzia pe Youtube :)

Cine a mai citit cartea? Ce impresie v-a creat?

Recenzie literară: Haiganu. Furia oarbă de Marian Coman (Haiganu #2) (2017) - Autor prezent la FILIT 2017

Cartea de față reprezintă continuarea poveștii lui Haiganu din primul volum, Fluviul șoaptelor, despre care am scris aici. Zourazi, personajul principal - care nu este nici om, nici zeu, nici mag, dar prin sângele căruia curge puterea celor trei, se trezește într-un loc necunoscut. Undeva în altă parte, prințesa Celor Mărunți, micuța Păi, este închisă într-o temniță din Xantipor, lucru ce se datorează magului Garlaan. În fruntea mortăciunilor a lui Moroianu, se află Dekibalos, a cărui scop începe să devină din ce în ce mai neclar...

Furia oarbă este al doilea volum pe care l-am primit de la autor și vreau să-i mulțumesc pe această cale pentru carte. Am primit coletul și pentru că primul volum al seriei nu m-a dat pe spate, am fost plăcut surprinsă când am terminat de citit cartea. În Furia oarbă, construcția narațiunii mi s-a părut mult mai bună și mai pe înțelesul meu. Scriam la recenzia pentru Fluviul șoaptelor că totul mi se pare încețoșat, că firul narativ este greu de urmărit și că pentru un cititor neavizat cu universul Harap Alb Continuă!, tot ce se întâmplă în Haiganu nu prea are sens. Se pare că în volumul doi, acest aspect a fost înlăturat - mi-a fost foarte ușor să urmăresc personajele și să văd încotro se îndreaptă. Împărțirea unui capitol în subcapitole, atunci când se schimba naratorul sau perspectiva acestuia, a fost un pas ce m-a apropiat mai mult de personajele din carte. În ceea ce privește personajele, din punctul meu de vedere au devenit mai complexe, trăsăturile principale au fost conturate mai bine, iar cele secundare puse în fața cititorului sub formă de gesturi, decizii sau imagini abia perceptibile, dar suficient de bine creionate.

Dintre cele trei (patru) perspective, preferata mea a fost cea a magului Garlaan, care suferă o transformare substanțială, foarte bine prezentată. Dintre toate personajele, Garlaan mi s-a părut cel mai complex și mi-a dat impresia că autorul, în acest volum, l-a ales pe mag drept personajul preferat. În cealaltă extremă este Haiganu, care mi s-a părut un personaj fad în acest volum. Apare rar și e foarte abstract tot ceea ce se întâmplă în jurul său.

Un alt aspect care mi-a plăcut în acest volum a fost numărul mare de imagini de impact - distrugerea unui oraș, călătoria lui Ghilmax, stanele de piatră care ascund ceva... Imaginile acestea au fost foarte bine conturate, astfel încât m-am lăsat, involuntar, furată de peisaj. Nici nu mi-am dat seama când am terminat volumul, ca mai apoi să revin cu gândul la personaje și la ce se va întâmpla în următorul volum.

Haiganu. Furia oarbă de Marian Coman este o carte fantasy de care are nevoie literatura română. La început, e puțin dificil să înțelegi proveniența personajelor, dar mai ales a numelor acestora și a scopului pe care-l îndeplinesc (fapt ce l-am simțit citind primul volum). Dar începând cu Furia oarbă, totul devine mult mai clar și mai complex, fără însă a bulversa cititorul. Aștept cu nerăbdare următorul volum, să văd încotro se îndreaptă acțiunea și ce mai pun la cale personajele.
PS: Pentru fanii ieșeni ai autorului, Marian Coman va veni la Iași în cadrul FILIT, unde îl veți putea întâlni la Casa Fantasy, miercuri, 4 octombrie, intervalul orar 16-17:30.

Drumul spre minimalism - Săptămâna 3

Bună dragilor!

Săptămâna acesta s-a adeverit a fi una complicată în ceea ce privește planul meu - am avut multe de făcut, programul meu e dat peste cap datorită unui orar formulat în așa fel, încât am multe ferestre și stau toată ziua la facultate. În weekend am fost plecată, rezultă că am stat puțin de tot pe acasă și drept urmare, nu am făcut mare lucru.

 Cu toate astea, am ajuns să fac curat în haine. Nu le am pe toate în același loc, de exemplu hainele de vară nu sunt la mine acum, așa că misiunea declutter your closet se desfășoară în mai multe etape, pe o perioadă nedeterminată de timp. Așa arăta „zestrea” mea înainte de a rearanja lucrurile:

Nu voi arăta momentan poza de after, pentru că nu sunt pe deplin mulțumită de numărul de haine de care m-am despărțit, plus că nici nu le am pe toate aici. În următoarele 49 de săptămâni câte mi-au rămas, voi face un update, cu before & after, așa că fiți pe fir :)

Să trec și la lucrurile care au dispărut din șifonier:

Acestea sunt. Toate vor fi donate, cu excepția blugilor negri din stânga sus. Aceștia vor pleca la REDU, o organizație demnă de tot respectul. Dacă sunteți din Iași sau împrejurimi și vă interesează subiectul respectului față de mediul în care trăim, vă invit să le vizitați site-ul și să aflați cum puteți schimba lucrurile în bine.

Aici am terminat în materie de haine (pe moment). La capitolul încălțăminte stau foarte bine în ceea ce privește sezonul rece, de aceea nu mă voi ocupa de această categorie până la primăvară. 

Am descoperit că am uitat să arunc ceva săptămâna trecută: o geantă și un gloss. Geanta mi-a fost dragă și am purtat-o foarte mult în ultimii trei ani, atât de mult încât i s-au tocit toartele și s-a dus pielea pe ici, pe colo. Am stat să mă gândesc dacă să o donez, dar am ajuns la concluzia că nu e într-o stare bună pentru a fi utilizată în acest scop. 

Glossul ar fi trebuit să steie pe măsuța mea și să își vadă de treabă, dar l-am folosit după o lună de la ultima utilizare și am constatat că și-a schimbat mirosul. Oricât de rău îmi pare de faptul că e aproape plin și că l-am primit cadou de la o prietenă, a trebuit să mă despart de acesta din cauze evidente.

Cam așa a trecut săptămâna mea. Am scăpat de mai multe lucruri, dar tot nu mi-am creat un plan bine pus la punct. Am ajuns în situația în care habar nu am ce voi face săptămâna următoare, cel mai probabil mă voi apuca de curățenia generală în fișierele de pe laptop. Sunt destul de organizată la acest capitol, mai puțin în folderul cu poze... cu giga de poze. Așa că voi avea de lucru.

Voi ce ați mai făcut? Dacă sunteți pe același drum cu mine, ce progrese aveți?

Lecturile preferate din 2016

Această postare vine târziu, știu, dar mi-a luat ceva timp să-mi aleg lecturile preferate din 2016 - chiar dacă suntem aproape de finele anului și articolul (sau filmulețul) cu preferatele lui 2017 este pe drum. În anul ce a trecut am citit destule cărți, dar nu mă pot lăuda cu faptul că le-am citit cu mult drag pe toate. Lăsând la o parte dezamăgirile, în articolul de azi vreau să vă vorbesc despre ce cărți am descoperit și pe care le-am îndrăgit:

 Ao Haru Ride de Sakisaka Io/ Orange de Takano Ichigo

Manga citesc ocazional, de obicei lucrări cu puține volume și preferabil terminate. În anul ce a trecut am savurat două lucrări total diferite, dar care mi-au rămas în minte.

Ao Haru Ride este o manga despre adolescență, drame sentimentale de liceeni, iubiri nedestăinuite. Povestea este una destul de banală - Yoshioka Futaba intră la liceu și vrea să-și schimbe radical viața. Are o singură părere de rău: băiatul pe care-l plăcea în școala generală, Tanaka Kou dispare fără ca ea să-i spună ce simte. Mare îi este surpriza când îl întâlnește pe Kou pe holul liceului, dar acesta nu mai este băiatul pe care-l cunoștea: este tăcut, ursuz, nu foarte prietenos și în plus, poartă alt nume. Ca în orice manga, de aici eroina încearcă să-l redescopere pe alesul inimii, intervin alte fete, drame, mistere și finalul fericit. Povestea în sine nu este cine știe ce, dar mi-a lăcut mult modul în care este desenată manga. 

Orange, pe de altă parte, a fost una din acele povești depresive, care mi-a adus aminte de o altă manga citită prin liceu (deși poveștile seamănă-nu seamănă). Într-o zi, Takamiya Naho, o adolescentă ca oricare alta, primește o scrisoare de la... Takamiya Naho, o tânără cu 10 ani mai în vârstă. În scrisoare sunt descrise cu exactitate evenimentele din acea zi, dar și faptul că Naho din viitor regretă multe lucruri și în special îi pare rău de faptul că nu a putut salva de la sinucidere un băiat, Naruse Kakeru, care urma să se transfere în clasa lui Naho în ziua în care a primit scrisoarea. Femeia din viitor o roagă pe adolescentă să fie mai atentă cu Naruse și să nu desconsidere conținutul scrisorii.

Evident, Naho din prezent consideră că acea scrisoare e o glumă și nu ia în serios ce e scris în ea. Dar evenimentele din ziua aceea se petrec exact ca în scrisoare, iar în următoarele zile în chip misterios apar alte scrisori, cu un mesaj asemănător. Într-un sfârșit Naho realizează că acele scrisori nu sunt o glumă și descoperă că nu este singura care le primește. Colegii de școală și prietenii ei - Hiroto, Takako, Saku și Azusa destăinuie, rând pe rând, că și ei primesc scrisori din viitor, toate cerând aceleași lucruri aodlescenților: să nu aibă regrete și să fie foarte atenți cu Kakeru. Cei cinci, în frunte cu Naho, decid să se împrietenească cu noul venit și să evite anumite evenimente ce duc la nefericirea autorilor scrisorilor din viitor.

Orange este, cu siguranță, o lectură depresivă, dar frumoasă în același timp; cred că titlul nu este pus la nimereală, căci povestea este unde dulce, precum portocalele, unde amară, precum coaja acestor citrice. Cu un final deschis, manga de față te face să te gândești la cât de important e să iei decizii pe care nu le vei regreta.

Flori pentru Algernon de Daniel Keyes

Despre această carte am vorbit detaliat în acest filmuleț, vă invit să-l vizionați:

Poveștile colorate cu zâne ale lui Andrew Llang

Din când în când, simt nevoia să citesc povești. Dacă sunt și puțin macabre, și mai bine. Fairy books, sau cărțile colorate cu zâne ale lui Andrew Llang au fost citite pe parcursul a doi ani și m-au ajutat mult în sesiuni - așa, ca să-mi mai eliberez memoria. Fiecare volum este compus din povești adunate de prin toată lumea, cu happy end-uri sau nu, misterioase, vesele, simple sau complexe, pentru toate gusturile. Am văzut de curând câteva volume prin librării, fapt ce m-a bucurat - sunt cărți frumoase și e bine că, în sfârșit, au apărut și pe la noi. Am scris mai detaliat despre această serie în acest articol.

Bruta de Guy de Cars

Romanul de față mi-a inspirat un fel de Parfumul de Patrick Suskind, dar nu la fel de macabru. Are loc o crimă și Victor Deliot, un avocat ce aproape și-a încheiat cariera, este desemnat acuzatului Jaques Vauthier. Nimic ieșit din comun, doar că domnul Vauthier, sau bruta, este un triplu infim: este orb, surd și mut din naștere. Cum a reușit să omoare un om, de ce a făcut-o și cum, cu tripla lui infirmitate, urmează să discute cu avocatul. Cert este că domnul Deliot trebuie să o scoată cumva la capăt.

Mi-a plăcut acest roman (oarecum polițist) datorită unui fir narativ construit inteligent, cu personaje conturate (în special ”bruta”), dar și personalitatea avocatului, decis să descopere adevărul, toate ingredientele formând o mâncare (de carte) pe care am înfulecat-o repede și am digerat-o câteva zile. Mi-a plăcut mult modul în care a fost construit Vauthier, mi se pare dificil să conferi o formă unui personaj care nu vede, nu vorbește și nu aude. Cartea m-a ținut cu sufletul la gură și o recomand cu drag.

Pânza de păianjen de Cella Serghi

Dacă vă este dor de mare și sunteți melancolici după vremurile de demult, cartea de față este leacul. Adolescența, tinerețea, iubirea, dezamăgirea, copilăria și viața de adult se îmbină armonios în filele acestei cărți, totul desfășurându-se într-un trecut recent, pe malul mării. Am scris o recenzie mai detaliată despre această lectură.

1Q84 de Haruki Murakami

Aomame urcă pe o scară de incendiu pentru a ajunge cât mai repede la hotelul unde urmează să omoare un om. Tengo este rugat să corecteze un roman ciudat, scris de o adolescentă nu mai puțin ciudată. Ce legătură au cei doi oameni și care este misterul ce le unește soarta?

Deși se numără printre ultimele lecturi ale anului, 1Q84 e o favorită. Murakami știe cum să mă facă dependentă de rândurile pe care le scrie, dar cartea aceasta m-a impresionat mult și de fiecare dată când mă gândesc la acțiune îmi trece un fior pe spate. Am scris o recenzie separată pentru acest roman.

Cerul nu iartă pe nimeni de Erich Maria Remarque

Într-un sanatoriu din Alpi pilotul de curse Clerfayt face cunoștință cu Lillian, femeie frumoasă dar bolnavă. Incapabilă de a-și accepta situația, dar dornică de viață, după un război recent, Lillian decide să plece cu Clerfayt.

Remarque este unul din autorii mei preferați și îmi este greu să nu mă îndrăgostesc de cărțile lui. Cerul nu iartă pe nimeni a fost din start o carte ce nu promitea fericire, dar a fost plină de clipe fericite. O părere detaliată găsiți aici.

Capul profesorului Dowell de Aleksandr Beleaev

Profesorul Dowell s-a stins din viață în perioada în care lucra la un proiect ce viza jocul cu moartea. Asociatul acestuia, doctorul Kern, o angajează pe Marie Laurent ca laborantă, însă odată ajunsă în laborator, femeia descoperă că pe masă, sub un clopot de sticlă, se află capul profesorului Dowell, viu și lucid.  Mi-a plăcut această carte pentru felul în care naratorul combină elementele macabre și vesele, dar și interacțiunea personajelor între ele și în special, cu profesorul.... erm, capul acestuia. Recenzia detaliată o găsiți aici.

Serile în cătunul de lângă Dikanka și Mirgorod de Nikolai Gogol

Cunoscut de publicul larg datorită romanului-poem Suflete Moarte, Nikolai Gogol a scris și proză scurtă, dar în același stil zeflemitor, ce aduce zâmbetul pe buzele cititorului. Povestire în ramă, Serile în cătunul... sunt, de fapt, povești relatate de către diaconul Foma Grigorievici. Povești fantastice, dar nu prea, povești ce s-au întâmplat cu oameni pe care acesta-i cunoaște, dar nu prea. Povești ce au schimbat felul de a gândi a concetățenilor, dar nu prea. A fost o plăcere să citesc acest volum; plin de umor, situații penibile, spirite, duhuri și îngeri. Am scris pe blog despre.

 Hendrik de Mol și Planeta de Aur de K.J. Mecklenfeld

Cărțile pentru copii nu fac parte, de obicei, din lista mea de lecturi, dar titlul acesta m-a atras și am procurat cartea. Ce-i drept, a stat necitită vreo jumătate de an, poate mai mult, după care am decis să o iau cu mine la mare, să am ocupație în timp ce-mi prăjeam umerii la soare.

Hendrik este un băiat de 8 ani care suferă de agorafobie. Pentru a-i face viața din casă mai frumoasă, bunicul Martinus i-a dăruit un ursuleț verde de pluș ca să-i țină de urât. În urma unor evenimente, un vrăjitor îl transformă pe Hendrik într-o cârtiță și-l răpește pe bunicul. Colac peste pupăză, Bernard, ursulețul, este, de fapt, un erou internațional și a fost trimis pe Pământ pentru a avea grijă de ceva important... astfel, cei doi pornesc într-o călătorie pentru a-l găsi pe bunicul Martinus și a salva universul. Această carte a fost o lectură ușoară, plăcută și mai mult ca sigur o voi citit cândva copiilor mei. Abia aștept să citesc volumul II... până atunci, vă invit să citiți recenzia completă pe blog.

Cartea nunții de George Călinescu

Jim fură un sărut în tren. Sigur că nu va mai întâlni tânăra timidă, se trezește cu Vera în pragul casei cu molii. Romanul a fost citit în urma unei lupte interioare între a-i mai da o șansă lui Călinescu sau nu. Citisem Enigma Otiliei și deși mi-a plăcut stilul în care a fost scrisă, nu mi-a plăcut povestea și personajul principal. Așa că romanul de față l-am luat nehotărâtă, l-am citit și până la urmă, am decis că îmi place Călinescu. 

Aripi frânte de Kahlil Gibran

Pe Gibran l-am descoperit în liceu și cartea de față, odată ajunsă la mine, s-a trezit direct pe noptieră. Povestea, aparent, este una banală: Selma Karamy este o tânără frumoasă, plină de spirit, inteligentă și bogată. Soarta îi este decisă de către episcop, o figură puternică,  care o logodește cu nepotului său.

 Deși personajul principal, naratorul, știe acest lucru, se îndrăgostește de femeia altuia, sentiment reciproc. Ceea ce este diferit în cartea lui Kahlil Gibran este forma în care acesta prezintă trăirile personajelor. Mi-a plăcut ideea de dialog prin scrisori, prin intermediu cărora cititorul poate descoperi chipurile adevărate ale protagoniștilor.

Groapa cu fete de Aleksandr Kuprin

Cunoscută și ca Yama, cartea de față aduce în prim plan viața dintr-un bordel și elementele acesteia: prostituatele, ajunse aici din disperare, prin înșelăciune sau de bună voie; patroana și ”mușchii” acesteia; clienții, care mai de care, elevi de liceu, funcționari publici, criminali sau soți-model.

Romanul lui Kuprin, deși pare frivol la primele capitole, devine o lectură depresivă pe parcurs, ca la sfârșit să împingă cititorul să vadă situația fetelor și rolul prostituției în societate în sine într-o altă lumină. 

Acestea au fost lecturile preferate din 2016, fără a fi aranjate într-o ordine anume. Dacă ar fi să aleg cartea anului, aceasta ar fi 1Q84, dar având în vedere că am citit atâtea delicii literare, nu le pot ignora și trimite în obscuritate.

Voi ce ați citit în 2016? Se regăsește vreun titlu în lista mea? Să aveți parte numai de cărți frumoase și lecturi ce creează dependență :)