vineri, 2 martie 2018

Blogs To Follow: Distandi

Și a mai trecut o lună, oficial e primăvară, timpul pentru a vă spune despre blogurile pe care le urmăresc în cadrul Blogs to Follow. Astăzi vă vorbesc despre Diana Stan, pe care am cunoscut-o prin intermediul blogului ei, Distandi.
Nu-mi amintesc cu exactitate cum am descoperit blogul Dianei - asta se întâmpla în perioada liceului - dar țin minte că mi-a plăcut foarte mult cum îi sună titlul. Pe vremea aceea, activam pe alt blog, pe platforma Wordpress și parcă-mi lipsește acea conexiune care se creea între bloggeri și cititorii săi.
Trecând peste aceste detalii, blogul Dianei m-a cucerit prin simplitatea sa și prin postările calde, care transmiteau o multitudine de emoții adolescentine. Dacă nu mă înșel, eu și Diana suntem de aceeași vârstă, iar adolescența noastră s-a suprapus calendaristic, ca să-i spun așa. Practic, în momentele în care mă simțeam la pământ, postările de pe blogul ei m-au ajutat să trec peste anumite lucruri. Când eram fericită, postările de pe blogul ei mă inspirau să-mi urmez visele. 
Ca să o cunoașteți mai bine pe Diana, trebuie să-i răsfoiți blogul. Eram fascinată de faptul că ea a făcut arheologie (sper să nu mă înșel, dacă da, mii de scuze!), că a lucrat într-un muzeu și că ultima dată știu că era undeva în lumea cărților. Multe lucruri ne leagă: pasiunea pentru lectură, scrisul pe blog, drumul spre minimalism... dar cel mai mult pentru mine Distandi înseamnă melancolia zilelor în care rămâneam în fața monitorului ore în șir, citind postări, fraze, comentarii și răsfoind blogul Dianei, iar timpul părea să nu mai existe.
Oriunde ai fi astăzi sau în viitor, îți doresc o viață frumoasă, făcând ceea ce-ți dorești să faci, să fii apreciată pentru meritele tale și să rămâi mereu o persoană simpatică și luminoasă, așa cum te-am cunoscut eu prin intermediul cuvintelor!

sâmbătă, 24 februarie 2018

Recenzie literară: Samarkand de Amin Maalouf (1988)

Samarkand este o carte pe care nu aș fi ales-o de bună voie. Pentru început, nu am auzit de autor, Amin Maalouf, iar pentru continuare, subiectul cărții nu mi se pare unul interesant. Romanul a fost ales drept cartea lunii în cadrul unui club de lectură din care fac parte și dacă tot mi-am zis că vreau să ies din zona mea de comfort, am citit cartea.
Am fost plăcut surprinsă de conținutul acestei cărți. Samarkand, apăruta la noi la editura Polirom, are acțiunea împărțită în două. În prima jumătate a cărții, cititorul urmărește viața astronomului, poetului și matematicianului Omar Khayyam în Persia secolului XI și munca acestuia asupra Rubaiatelor, o lucrare de mare interes național și internațional, despre care se discută și în zilele noastre. A doua jumătate îl urmărește pe Benjamin O(mar) Lesage, un american ce călătorește în Persia la începutul secolului trecut în căutarea manuscrisului original a lui Khayyam. Pe când Omar Khayyam interacționează și/sau face parte din curțile unor personaje istorice precum vizirul Nizam-al Mulk sau misionarul Hassan al-Sabah, Benjamin prinde revoluția constituțională din Persia (1905-1911), fiind implicat direct în anumite evenimente. 
Samarkand a fost o lectură bogată în imagini orientale și în informații ce țin de istoria Persiei. Deși subiectul nu m-a atras în mod special la început, stilul în care sunt povestite evenimentele este captivant, astfel încât am fost îndemnată să citesc mai departe.
Mi-a plăcut mai mult prima jumătate a cărții, iar partea a doua, mai ales pe final, mi s-a părut un pic cam trasă de păr (chiar ridicolă pe alocuri). Per total însă, Samarkand este o lectură plăcută, informativă și plină de imagini/evenimente spectaculoase și se citește ușor. Oarecum, te îndeamnă să citești mai mult despre Iranul de azi, istoria acestei țări și a teritoriului pe care cândva se găsea Persia. E potrivită pentru serile liniștite, când tot ce vrei să faci este să citești, să bei un ceai fierbinte și să stai ghemuit sub păturică. Și să nu iei în serios anumite lucruri :)

marți, 20 februarie 2018

Drumul spre minimalism - Săptămâna 24

Ce s-a întâmplat săptămâna aceasta? Mai nimic, așa că Drumul spre minimalism a luat o pauză din simplul motiv că nu a avansat. Până săptămâna viitoare, desigur, așa că fiți aproape :)

sâmbătă, 17 februarie 2018

Recenzie literară: Confessions of an English Opium-Eater de Thomas De Quincey (1821)

Cartea aceasta, Confessions of an English Opium-Eater, care a fost tradusă la Polirom (Confesiunile unui opioman englez), sălășuia în biblioteca mea de vreo doi sau chiar trei ani. Numele autorului, Thomas De Quincey, nu îmi era cunoscut în momentul în care am achiziționat volumul, dar am fost (irezistibil) atrasă de titlu, așa că l-am luat cu mine acasă.
Romanul este o autobiografie, unde autorul îi prezintă cititorului viața sa, din copilărie până la maturitate și influența opiului asupra tuturor aspectelor din viața profesională și personală. Deși la prima vedere romanul pare a fi doar o poveste al unui dependent de droguri, Confesiunile unui opioman englez aduce în prim plan greutățile prin care trece De Quincey în copilărie, viața de vagabond dusă ca adolescent în Londra, dar și maturizarea sa. Opiul joacă un rol important în toate deciziile pe care le ia autorul, dar dependența sa de acest drog este foarte bine descrisă, chiar romanticizată. 
Ca cititor, mi-a plăcut mult stilul în care este scrisă cartea. Am citit-o în engleză, iar exprimarea este pur și simplu delicioasă - formularea propozițiilor, crearea tensiunii, utilizarea unor cuvinte arhaice, toate te fac să rămâi pironit cu ochii pe text și să urmărești acțiunea. 
Opiul, care ar putea fi considerat un personaj aparte, este descris în cele mai multe moduri - ca un elixir salvator uneori, alteori, ca o otravă. Prepararea lui, senzațiile pe care le oferă, imaginile pe care le creează în cap, dar și urmările unui consum îndelungat - toate aceste detalii autorul le oferă cu mult drag, explicând fiecare lucru într-un mod interesant, astfel încât uneori pare să te îndemne să-l încerci și tu.
Mi-a plăcut cartea datorită limbajului și a felului în care opiul dictează viața autorului. Evenimentele ce au loc nu sunt neapărat spectaculoase, dar foarte diferite, atât în ceea ce privește percepția unui om ce nu utilizează opiul, cât și din punct de vedere al autorului, privind în urmă la cele întâmplate.
Un alt motiv de bucurie pentru mine este faptul că am ajuns să citesc acest volum în cadrul unui proiect colectiv cu alte fete dintr-un club de literatură: se numește #citescceam și constă în lecturarea tuturor titlurilor necitite din bibliotecă înainte de a procura cărți noi. #citescceam are legătură și cu proiectul meu personal, Drumul spre minimalism, așa că bucuria este dublă.
Dacă vă tentează o biografie al unui om dependent de droguri, volumul acesta s-ar putea să fie ceea ce căutați.

joi, 15 februarie 2018

Recenzie literară: Zbor deasupra unui cuib de cuci de Ken Kesey (1962)

Salutare!
Astăzi vorbesc despre romanul Zbor deasupra unui cuib de cuci de Ken Kesey, pe care l-am citit la recomandarea mamei mele, căreia i-a plăcut foarte mult. Ce impresii mi-a creat lectura, aflați din filmulețul de mai jos :)