Brocart de toamnă este o carte introspectivă, unde cititorul află, prin intermediul unor scrisori lungi, despre viața celor doi. Despre cum Aki se recăsătorește și face un copil, dar mariajul este aranjat și noua căsnicie nu-i aduce fericirea. Despre cum Yasuaki încearcă și eșuează să înceapă o afacere, fiind astfel implicat și într-un scandal cu Yakuza.
Stilul epistolar este intim și mi-a plăcut foarte mult felul în care cei doi încearcă să se reconecteze - de data aceasta, nu ca iubiți, ci ca niște prieteni foarte apropiați. Doar prin scrisori Aki și Yasuaki își deschid rănile vechi și sunt suficient de bravi cât să pună acele întrebări care i-au măcinat atâția ani.
Ultima lună din iarnă a fost destul de neproductivă în ceea ce privește cititul. Ultima jumătate de an a fost ca un carusel - când aveam chef să citesc și trei cărți simultan, când nu am pus mâna pe o carte zile la rând. Să vedem cum va fi 2023. Până atunci, acestea sunt titlurile pe care le-am parcurs în ultima lună din an:
Insula libertății de Eric-Emmanuel Schmitt este o cărțulie tare simpatică, cu o poveste într-un fel moralizatoare, dar deloc pretențioasă. Ilustrațiile sunt ce trebuie şi mi-a plăcut să urmăresc felul în care doi iepuraşi descoperă esența libertății depline şi prețul care trebuie plătit pentru aceasta.
În trecut, cărțile romance mă scoteau din reading slump, dar de data aceasta nu a fost cazul. Deși mi-a plăcut povestea din The Hot Shot de Kristen Callihan, iar autoarea este una dintre acelea la care mă îndrept când îmi e dor de un romance cu personaje mature, cartea de față nu a fost excepțională. The Hot Shot e poveste drăguță despre doi oameni din lumi diferite, care ajung să realizeze că celălalt e tot ceea ce și-a putut dori vreodată. Parcă totuși i-a lipsit ceva.
Devoaratoarea de păcate de Megan Campisi a fost o lectură ușor macabră, dar mi-a plăcut mult atmosfera și ideea.
Atunci când cineva moare, la patul de moarte este chemată o devoratoare de păcate, ce urmează, în funcție de ce păcate a săvârșit omul, să mănânce anumite feluri de mâncare la înmormânatarea persoanei, luând astfel asupra ei păcatele defunctului.
Hoți mărunți de Margaret Owen este un basm întunecat, despre o fată ce decide să-și ignore condiția și să ajungă sus, jertfind totul pentru a-și atinge țelul.
Atmosfera magică, de iarnă geroasă și crudă, protagonista deloc o persoană bună în sensul clasic al cuvântului, dar și lumea construită de autoare sunt acele elemente care m-au făcut să uit de timp și să mă las purtată de poveste.
A Word so Fitly Spoken de T. A. Lawrence a fost un fantasy deosebit de minunat: o protagonistă altruistă și care dă totul pentru viața surorii sale, o lume magică atent și ingenios construită, un complot misterios, un rege malefic. Una dintre cele mai bune cărți fantasy citite anul ăsta.
Autoarea creează o lume plină de magie, unde o voce poate schimba destine, unde o poveste poate veni din adâncurile istoriei pentru a bântui un regat întreg, unde relațiile politice între regate sunt complexe și pline de venin.
Brutal Prince de Sophie Lark a fost un mafia romance drăguț, despre doi oameni din două clanuri diferite, care trebuie să se căsătorească pentru binele ambelor familii. Ea este rebelă și cu un dram de nebunie, el este calm și cu capul pe umeri, dar ambii devin explozivi unul în preajma celuilalt, iar relația lor a fost plină de ură, pasiune, foc și gheață. Mi-a plăcut dinamica între protagoniști și povestea în sine.
Am încheiat anul cu volumul Petale pe zăpadă, antologie publicată la Editura Petale Scrise, în care apare și o povestire de-a mea. Mi-a plăcut să descopăr viziunea fiecăruia dintre autori despre Crăciun, iarnă, iubire, speranță, regăsire și complexitatea vieții. Povestiri vesele și triste, melancolice și amuzante - toate au avut lumină în ele, un licăr de dor, destine împletite și întâmplări cât se poate de magice.
Un an plin de bucurii, cărți frumoase, aventuri magice și iubire vă doresc!
Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle de Stuart Turton este un roman captivant și plin de tensiune. A fost foarte interesant să citesc despre ziua fatidică, văzută prin ochii unui personaj nou, Aiden încercând să folosească toate resursele disponibile pentru a afla ce se întâmplă în conacul Blackheath. Lucrurile nu sunt simple pentru Aiden, pentru că, pe lângă faptul că trebuie să nu lase personalitatea gazdei sale să iasă la suprafață, trebuie să se ferească de un anumit personaj, care-l vânează și care ține cu tot dinadinsul să prevină descoperirea criminalului.
Toți în jur sunt suspecți, iar adevărata față a înaltei societăți iese la iveală. Sunt foarte multe piste pe care le urmează protagonistul și multe secrete ce ies la suprafață, secrete ce privesc în principal familia Hardcastle. Informațiile pe care le găsește Aiden sunt vitale, construind, ușor-ușor, portretul unei familii distruse de o moarte, a unei familii care se destramă și se transformă într-o ruină.
Apotecara pierdută de Sarah Penner este o lectură interesantă și antrenantă despre istorie, infidelitate, răzbunare și dorința de cunoaștere. Acțiunea are loc pe trei planuri, cititorul observând, în paralel, cum se desfășoară viața Nellei, a Elizei și a lui Caroline. Narațiunea are loc la persoana I-a, drept urmare, cititorul este foarte bine familiarizat cu ce gândește fiecare dintre cele trei femei și care sunt motivele care le împing să acționeze într-un fel sau altul. Totuși, autoarea nu reușește să le ofere voci distincte, astfel încât singurul indicativ că povestea are loc din perspectiva unui anumit personaj sunt denumirile capitolelor.
Cartea semnată de Sarah Penner este un volum ușor de citit, fascinant prin modul în care o apotecară devine din tămăduitor într-o maestră a otrăvurilor și prin modul în care o femeie din zilele noastre se dedică descoperirii unui mister de acum două sute de ani.
Atunci când ajunge la casa familiei Hawthorne, Signei nu-i ia mult să afle că cineva încearcă să omoare această familie. Decisă să sperie Moartea odată și pentru totdeauna, Signa este convinsă că poate găsi făptașul, dar lucrurile nu sunt tocmai simple, fata realizând că s-ar putea să aibă nevoie de ajutorul creaturii care a urmărit-o de când s-a născut.
Relațiile care se construiesc în roman sunt complexe, indiferent de natura acestora. Iubirea și ura, invidia și furia, altruismul și ipocrizia, toate aceste emoții și sentimente sunt abil construite în relațiile care îi leagă pe cei din familia Hawthorne și nu numai.
Alessa este alesă de zei să protejeze comunitatea din care face parte. Fiind o Finestra, o fereastră spre putere, Alessa are nevoie de un Fonte - cineva născut cu puteri pe care fata le poate amplifica și astfel, împreună, cei doi pot lupta împotriva răului. Dar Alessa nu este ca alte Finestre - atingerea ei ucide. După trei nunți și trei înmormântări, fata simte că timpul i se scurge printre degete; oamenii se împart în două tabere, apele sunt tulburi, sfârșitul lumii se apropie și ea este descoperită. Atunci când cineva atentează la viața ei, Alessa apelează la serviciile lui Dante, un proscris și un renegat, angajându-l să-i fie gardă personală. Dar Dante are propriile secrete ce vor ieși la iveală în cele mai neașteptate clipe.
Mi-a plăcut construcția personajului principal, dar și dinamica Alessei cu Dante. Cei doi se descoperă reciproc, lăsând măștile să alunece, acceptând ceea ce sunt și căutând o ieșire din situația creată. Personajele secundare au fost și ele bine plasate în scenă, ajutând la dezvoltarea acțiunii, dar și la dezlegarea misterului privind de ce atingerea Alessei ucide în loc să vindece.
Am citit multe ebooks la început de lună, dar nu am sărit nici peste cărțile fizice - că tot a fost Black Friday, mi-am luat titluri noi, așa că am ce citi următoarele luni.
Acest har necruțător de Emily Thiede este o carte despre condiția umană și despre singurătate. Atunci când află că este o Finestra, viața Alessei se schimbă: devine ceva mai mult decât un om, dar amplasarea ei pe un piedestal o îndepărtează de tot ce îi era mai drag, fata simțindu-se exclusă, îndepărtată, chiar respinsă, deși, aparent, are parte de toată iubirea din jur. Singurătatea și disperarea pe care o simte fata sunt emoții pe care autoarea le amplasează iscusit și frumos în acțiune, fiind imposibil să nu fii empatic cu protagonista.
Beladona de Adalyn Grace este un roman gotic, plin de mistere și taine întunecate, suspiciuni și fantome, oameni dubioși și interese necurate. În noua ei viață, unde Signa trebuie să intre în societate și să devină femeia perfectă pentru a fi curtată și apoi luată de soție, fata începe să descopere adevărata față a înaltei societăți, iar ceea ce găsește diferă foarte mult față de aspirațiile sale.
Apotecara pierdută de Sarah Penner este o lectură interesantă și antrenantă despre istorie, infidelitate, răzbunare și dorința de cunoaștere. Acțiunea are loc pe trei planuri, cititorul observând, în paralel, cum se desfășoară viața Nellei, a Elizei și a lui Caroline. Narațiunea are loc la persoana I-a, drept urmare, cititorul este foarte bine familiarizat cu ce gândește fiecare dintre cele trei femei și care sunt motivele care le împing să acționeze într-un fel sau altul. Totuși, autoarea nu reușește să le ofere voci distincte, astfel încât singurul indicativ că povestea are loc din perspectiva unui anumit personaj sunt denumirile capitolelor.
Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle de Stuart Turton este un roman captivant și plin de tensiune. A fost foarte interesant să citesc despre ziua fatidică, văzută prin ochii unui personaj nou, Aiden încercând să folosească toate resursele disponibile pentru a afla ce se întâmplă în conacul Blackheath. Lucrurile nu sunt simple pentru Aiden, pentru că, pe lângă faptul că trebuie să nu lase personalitatea gazdei sale să iasă la suprafață, trebuie să se ferească de un anumit personaj, care-l vânează și care ține cu tot dinadinsul să prevină descoperirea criminalului.
Deși în fiecare lună sper că nu voi avea lecturi abandonate, lucrurile stau altfel. Am început să citesc The Do-Over de T. L. Swan pentru că mi-au plăcut foarte mult două cărți din seria asta, însă povestea protagonistului m-a plictisit teribil și am decis să nu forțez nota.
Casa somnului de Jonathan Coe e o carte pe care o aveam de ceva timp pe listă, însă am citit câteva capitole și nu m-a atras deloc, așa că am abandonat lectura.
Brocart de toamnă de Teru Miyamoto a fost o carte cu multă retrospecție, ormărind, prin intermediul unei corespondențe, viața a doi foști soți, care se întâlnesc după zece ani.
Mi-a plăcut să urmăresc schimbarea care survine în destinul celor doi, cum li se schimbă viziunea despre lume, cum trecutul le influențează iremediabil viitorul.
Când înfloresc macii de Mihai Ștefan a fost o carte ce m-a atras prin premisa ei, însă nu m-a prins povestea, vocea narativă s-a adeverit neinteresantă pentru mine și am abandonat lectura.
Legenda lupului străin de Bianca Vîlcu e un titlu care mi-a stârnit curiozitatea, însă Mirana, protagonista, mi-a fost pe loc antipatică și nu am putut trece peste acest aspect, chiar dacă povestea în sine e intrigantă.
La Procesul margaretelor de Issabela Cotelin m-a plictisit vocea narativă și nu eram deloc empatică cu trăirile protagonistei, drept urmare, am abandonat lectura.
Castelul din nori de Kerstin Gier este ultima carte citită în noiembrie - și ce carte! Merită să fie mult mai cunoscută.
E o poveste despre un hotel vechi, boem și plin de magie, o internă care gândește și acționează exact ca o fată de 17 ani, despre mistere și taine de familie, dar și despre un complot ingenios. Povestea e perfectă pentru perioada sărbătorilor - simpatică, magică, nepretențioasă.
Crush de Dora Pavel este ultima carte abandonată pentru luna noiembrie (și sper să fie și ultima pe anul acesta). Nu am rezonat cu vocea narativă și povestea nu mi-a stârnit interesul.
Acestea au fost cărțile din ultima lună de toamnă din acest an. Voi ce ați mai citit?
