Amintirea palidă a munților de Kazuo Ishiguro este o carte plină de melancolie și introspecție, care urmărește, pe de o parte, viața lui Etsuko din tinerețe și pe de altă parte, realizările la care ajunge femeia la o vârstă matură. Deși nu se explică anumite evenimente, acest aspect nu are importanță: romanul este, mai degrabă, o frescă a vremurilor și o călătorie spre interior decât o restabilire a firului cronologic.
Personajele sunt suficient de conturate încât să-ți trezească o serie de emoții, dar destul de șterse pentru a le face evazive și pentru a le ascunde adevăratele intenții. M-au intrigat Sachiko și Mariko - două femei care inițial par a fi doar rupte din normalitate, dar pe parcurs ce Etsuko le cunoaște mai bine, la suprafață ies detalii care le plasează pe cele două într-o anumită pătură socială a vremurilor.
Fata care a căzut în adâncurile mării de Axie Oh este un roman foarte alert și cinematografic, încadrând în acțiune numeroase elemente și referințe la folclorul coreean. Mina este o protagonistă ce mi-a plăcut mult: nu își plânge de milă și nu se oprește atunci când apare un obstacol, luptă pentru ea și pentru cei dragi, fără însă a înceta să fie modestă. Știe foarte bine că e o muritoare oarecare și totuși, din iubire pentru familia sa și pentru oameni, e dispusă să afle ce se întâmplă, de fapt, cu Zeul Mării și cum îl poate face pe acesta să se trezească și să redevină ceea ce a fost o dată: patronul oamenilor.
Romanul este frumos scris, cu un limbaj colorat, făcând cititorul să se simtă părtaș la acțiune. Mereu se întâmplă ceva și Mina află lucruri noi despre lumea spiritelor, despre zei, dar și despre ea însăși. Tensiunea este bine dozată și evenimentele ce se perindă sunt ample și complexe, povestea curgând fluid. Temele precum familia, prietenia, iubirea, tradiția și altruismul sunt bine reprezentate și explorate, făcând din romanul lui Axie Oh o călătorie pe cinste.
Povestea fără sfârșit de Michael Ende este un roman plin de magie, creaturi mitice și tărâmuri fantastice, pe care Bastian, alături de Atreyu, protagonistul de la care preia ștafeta, le parcurge și descoperă minunățiile pe care le oferă Fantasia. Un tărâm destinat minților deschise și pline de viață, existența Fantasiei este pusă în pericol de faptul că oamenii încep să uite, încetul cu încetul, despre miracole și magie, iar Fantasia anume din asta există - din visele oamenilor. Menirea lui Bastian, care inițial vrea doar să se piardă într-un univers paralel, este să găsească cheia spre salvarea Fantasiei, dar lucrurile se complică atunci când băiatul începe să-și testeze limitele.
Mi-a plăcut universul creat de autor și multitudinea de creaturi și tărâmuri pe care le vizitează Bastian. Fiecare capitol poate fi un început pentru o nouă poveste, pentru că fiecare popor sau regat din Fantasia își are propria poveste, propriile obiceiuri și propriile limite de depășit. Deși, pe de o parte, Povestea fără sfârșit urmărește călătoria lui Bastian, pe de altă parte la fiecare pas apar noi și noi fire narative secundare, care mi-ar fi plăcut să fie explorate mai în detaliu.
După evenimentele din Cazul inimii furate, Cabinetul de Investigații Supranaturale se află sub lupa bucureștenilor și nu numai: în special, un interes sporit pentru populație prezintă viața personală a Șefei, văduvei Lisette Grant-Anghelescu, pe care gurile rele vor să o pună în cea mai proastă lumină. Din motive ce devin din ce în ce mai dubioase, ziariștii de la Urletul Bucureștilor iau cu asalt clădirea biroului, iar acest lucru trezește curiozitatea angajaților: e doar o schemă pusă în mișcare de către cârcotași, sau e ceva sinistru (și magic) la mijloc?
Râde glonț de minte spartă de M.K. Lynn urmărește aventurile vânătorilor de demoni în Micul Paris, volumul de față dezvoltând și mai mult personajele, oferind o fereastră spre viața lor personală, dar și o imagine amplă despre societatea Bucureștiului din 1875. Dacă Lisette nu știe cum să mai facă pentru a evita ziariștii și pentru a opri bârfele nerușinate să se răspândească prin capitală - în special, gogomănia inventată de gazetari precum că între ea și asistentul ei, Leopold Vernescu, există o relație amoroasă, Leopold, la rândul său, caută un profesor care să-l învețe cum să tragă cu arma, pentru a fi în stare să aducă și alte beneficii biroului, nu doar munca sa în calitate de chimist.
Personajele secundare încep să treacă pe primul plan, am apreciat enorm evoluția lui Pisicescu - un aristocrat român, care după ce a studiat la Paris, se întoarce în București și o face pe „franțuzul”, încercând să impresioneze pe cine nu trebuie și nimerind în niște situații jenante pentru el, dar de-a dreaptul tragi-comice. Ianuș apare și el mai des în scenă, ceea ce m-a bucurat mult - e un personaj ce presimt că va avea de spus propria poveste - dincolo de dragostea neîmpărtășită pentru domnișoara Diamond - în următoarele volume.
Relația între Lisette și Leopold continuă să se dezvolte, iar în Râde glonț de minte spartă am avut ocazia să aflu mai multe despre trecutul fiecăruia, despre frici și vise. Despre antrenamentele lui Lisette cu mama ei (am iubit acele scene), dar și despre situația dificilă în care s-a aflat Leopold atunci când s-a mutat în capitală - și cum a ajuns să fie exmatriculat de la facultate.
Portretizarea și dezvoltarea personajelor se îmbină armonios cu reprezentarea atmosferei acelor timpuri, structurarea societății și includerea unor locuri ce au existat și a unor evenimente ce au stârnit vâlvă în acea perioadă în București.
Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris este o serie amuzantă, plină de răsturnări de situație, dezvoltare treptată a personajelor, descriere și reprezentare a societății românești de altă dată, urmărind, totodată, lupta binelui împotriva răului, care are loc într-o manieră atractivă. Vă recomand cu drag să citiți atât Cazul inimii furate, cât și Râde glonț de minte spartă - eu una, cel puțin, abia aștept să aflu ce se va întâmpla mai departe.
Logodnicii iernii de Christelle Dabos este o poveste-aventură plină de momente tensionate și de o lume magică foarte interesant construită. Din micaul ei univers, unde a existat dragoste și căldură, Ophelie ajunge în gura lupului, adevărul este ținut departe de ea și nimeni nu-i oferă vreun răspuns în ceea ce privește rolul ei într-un joc politic, complicat întrețesut. Thorn este distant și nu-i oferă niciun indiciu, nobila în casa căreia ajunge Ophelie este plină de zâmbete false, iar ura ce domnește pe Cetacera, adresată lui Thorn, se răsfrânge asupra ei ca o ploaie rece. Astfel, Ophelie, care e doar o adolescentă, trebuie să învețe jocurile de la curte, arta înșelăciunii și să afle, totodată, de ce a fost aleasă drept logodnica lui Thorn.
Logodnicii iernii e un roman plin de înșelăciune, intrigi politice, comploturi, secrete de familie și goană după putere, în care este prinsă Ophelie. Nu de puține ori m-am întrebat de ce este implicată de una singură în tot felul de situații, de ce nimeni nu-i ia apărarea, dar greutățile prin care trece animista fac din ea un personaj puternic, care vrea să lupte și care e decis să descopere adevărul suprem și nu în ultimul rând, să iasă învingător.
Apă proaspătă pentru flori de Valerie Perrin este un roman plin de duioșie, tristețe, hazard, sentimente ascunse, dar și speranță și voința de a trăi. Viața lui Violette nu este deloc simplă, iar tăcerile ei ascund mai multe lucruri, pe care cititorul le descoperă pe parcurs. Relațiile pe care le leagă femeia cu cei din jur sunt diverse și am admirat modul în care face față intemperiilor din sufletul ei. Violette întâlnește oameni minunați, care-i rămân alături o viață, dar și indivizi care-i transformă existența într-un calvar, ca la un moment să dispară, ducând cu ei o serie de trăiri și experiențe.
Mi-a plăcut stilul domol și duios în care este relatată povestea lui Violette, dar și a oamenilor care ajung să facă parte din viața ei. În special, mi-a plăcut evoluția lui Philippe Toussaint, soțul lui Violette - dacă la început este reprezentat drept un clișeu, pe parcurs apar atât de multe lucruri despre el, încât devine un personaj complex și am ajuns spre finalul cărții să-l văd cu alți ochi.
Aprilie a fost o lună plină de lecturi variate - de la contemporani la clasici, de la fantasy la memorii. Mi-a revenit, după mai bine de jumătate de an, pofta de cărți audio, ceea ce mă bucură - aveam multe titluri pe care voiam să le parcurg.
Prima carte pe care am terminat-o a fost Viața începe vineri de Ioana Pârvulescu, un roman-călătorie în anul 1897, în bucureștiul împânzit de mistere, pregătindu-se de sărbătoare. Cazul unui străin găsit în pădure, despre identitatea căruia nu se cunoaște nimic, tulbură capitala, iar romanul urmărește toate pistele ce sunt aruncate în fața cititorului.
Echo North de Joanna Ruth Meyer este un roman-basm, plin de fascinatia iernii, motive din folclorul nordic, dar și o evoluție minunată a protagonistei. Echo se trezește în pădure, unde-l găsește pe tatăl ei dispărut acum o jumătate de an, viu. Bestia ce se află lângă acesta, un lup ce vorbește, îi propune un târg: salvarea vieții tatălui în schimbul unui an întreg, pe care fata trebuie să-l petreacă în casa lupului.
Interpretul de maladii de Jhumpa Lahiri este o serie de povestiri cu și despre tradițiile Indiei, văzute prin perspectiva unor personaje care fie sunt dezrădăcinate, fie pleacă de bună voie din țară, fie locuiesc în patria lor, trăind drama omului de rând - viața, moartea, sărăcia, fericirea, pierderea sau hazardul.
Cel mai mic sărut pomenit vreodată de Mathias Malzieu e un roman-fantasmă, despre un bărbat care sărută o femeie invizibilă și decide să o găsească cu orice preț. Romanul e scris într-un mod amuzant, plin de imagini contradictorii sau absurde, oferind o poveste simpatică.
Fata cu ochi albaștri de Michael Bussi e un roman polițist cu elemente de thriller, care are o premisă interesantă: se prăbușește un avion și singura supraviețuitoare e o fetiță de trei luni. cum la bordul navei erau două fetițe de vârsta aceasta, cele două familii încep un război pentru custodia bebelușului, întrebându-se de nenumărate ori dacă fetița este o de Carville sau o Vitral. De la același autor am mai citit romanul Nuferi negri, care mi-a plăcut mult.
Orlando de Virginia Woolf este un roman-experiment, o extravaganță a literaturii pentru perioada în care a fost scris. Povestea urmărește viața lui Orlando, un nobil care ajunge să călătorească în timp, participând la evenimente istorice și pe parcurs transformându-se din bărbat în femeie, ajungând să trăiască realitatea sexului frumos din acei ani.
Am ascultat Memoriile lui Sherlock Holmes de Arthur Conan Doyle - nu a fost prima mea întâlnire cu autorul sau cu personajele, dar mi-a plăcut să mă întorc în lumea detectivului și a cazurilor sale acoperite de taină.
Această dulce povară, tinerețea de Cella Serghi e un roman epistolar, bazat foarte mult pe biografia autoarei, constând în scoaterea la suprafață a unei corespondențe între doi îndrăgostiți, ambii căsătoriți cu altcineva, dar cu un sentiment profund ce-i leagă sub o stea nefastă.
Mândrie și prejudecată de Jane Austen este un clasic pe care l-am savurat în câteva zile - povestea e antrenantă, dialogurile absolut delicioase, iar personajele îți ajung foarte repede la suflet și rămân ancorate acolo pentru foarte mult timp.
Pisica de Georges Simenon este povestea a doi soți bătrâni, care din anumite motive nu-și mai vorbesc, în schimb, comunică prin intermediul unor bilețele. Romanul se axează pe menajul celor doi și pe lumea interioară a acestora. A fost genul de lectură în care nu poți să rezonezi cu personajele, dar acestea te fac curios să afli care le sunt motivele.
Focul din casă de Kamila Shamsie a fost o lectură alertă, în afara zonei mele de confort. Este vorba despre trei frați, de origine pakistaneză, născuți și crescuți în Marea Britanie, copiii unui admirator al regimului jihadist. Fiecare frate trăiește diferit această realitate, iar viața lor ia o întorsătură majoră atunci când unul dintre ei decide să sape mai adânc în trecutul tatălui.
Fundația de Isaac Asimov a fost o lectură interesantă, în ceea ce privește premisa - dorința de a salva și cultiva cunoștințele omenirii din ultimii 12 000 de ani, izolând la marginea galaxiei, pe o planetă singuratică, o colonie întreagă de învățați, care să ducă lumina minții mai departe. Stilul de scriere a fost ușor greoi pentru mine, iar acțiunea încetinită parcă intenționat.
Am citit Robin Hood de Henry Gilbert în cadrul proiectului meu, 100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă, acesta fiind singurul motiv de ce nu am abandonat lectura. Problema nu a fost povestea, ci structura și scriitura - cu siguranță, dacă textul ar fi apărut în forma asta în zilele noastre, ar fi considerat nefinisat. Multe personaje introduse din pod, evenimente care se întâmplă fragmentat, o conturare foarte slabă a protagonistului. Spre final parcă-parcă lucrurile au început să se aranjeze, dar a fost prea târziu pentru a mă implica emoțional în acțiune.
Însemnările unui tânăr medic de Mihail Bulgakov a fost un volum simpatic, datorită evenimentelor tragico-comice din experiența de medic al autorului în mediul rural. Autorul are un stil plăcut și cinematografic de a relata poveștile din perspectiva unui medic aflat la început de drum.
Ultima lectură din această lună a fost Spre far de Virginia Woolf - nu mi-a plăcut la fel de mult ca Orlando, dar, ce-i drept, e și un alt tip de narațiune și de poveste. Foarte plictisitor totul - și personajele, și decorul, și acțiunea în sine. Nu mi-a plăcut.
Cred că aprilie este prima lună din ultimul an când nu am abandonat nici o lectură, ceea ce e un mare plus pentru mine. Voi ce interesant ați citit?
