Bilanț literar: August 2025

 Salutare!

August a fost o lună cu chef de citit, și fără a fi cu intenție, titlurile care m-au atras au fost semnate preponderent de autori români (și basarabeni) contemporani - cu o singură excepție. Am citit majoritar cărți fizice, pentru că nu am avut chef de ebooks sau de cărți audio. Dar să le luăm în ordine cronologică.

Templul zorilor de Yukio Mishima este cea de-a treia carte din tetralogia Marea fertilității și până aproape de final, mi s-a părut foarte slabă, dar sfârșitul parcă a salvat totul. Aici, îl urmărim pe Honda, deja un bărbat în vârstă, cum merge în Tailanda și o cunoaște pe prințesa nebună, o fetiță ce afirmă că în viața precedentă a fost un băiat japonez. Honda e absolut sigur că fetița este reîncarnarea lui Isao, care, la rândul său, a fost reîncarnarea lui Kiyoaki, ambii personaje importante în Cai în galop, respectiv, Zăpada de primăvară. Voi vorbi despre Templul zorilor mai pe-ndelete într-o viitoare recenzie.

Volumul semnat de Emilia Muller s-a simțit ca o împletire între ficțiune, autobiografie și statistici despre piața de carte actuală din România. Pe de o parte, o urmărim pe Laura și cum vorbește despre romanele sau povestirile sale, care zac într-un raft metaforic, care sunt poveștile din spatele textelor. În același timp, personajul își expune gândurile despre teme precum singurătatea, misoginismul, maternitatea, nevoia de a fi acceptat așa cum ești, nu așa cum te vrea societatea să fii. Pe de altă parte, Laura aduce tot felul de informații despre cum e piața de carte din România, de ce e greu să publici, de ce editurile uneori nu dau răspunsuri clare și deseori nu răspund la mail. Mai pune accentul și pe cifre - câți dintre autorii publicați sunt femei și câți bărbați, dar atrage atenția și asupra faptului că, în opinia ei, un editor are mai mare încredere în ce are de zis în povestea sa un bărbat decât are o femeie. Am vorbit despre carte mai multe aici.

Nu se putea fără o abandonată, așa-i? :) De la Alice Feeney am mai citit Piatră, hârtie, foarfecă, și nu mi-a plăcut absolut deloc - am terminat cartea doar pentru că am făcut buddy read cu o prietenă. El & ea este titlul lunii august la bookclubul la care particip, și de aceea i-am dat o șansă, dar nu am putut parcurge mai mult de câteva capitole. Pur și simplu nu rezonez cu scriitura autoarei, și când am căutat spoilere, ca să nu fiu complet din pom la întrunirea bookclubului, m-am bucurat că nu m-am forțat să citesc volumul respectiv. Pe lângă faptul că nu mă dau în vânt după thrillere, pentru că de obicei protagoniștii nu sunt oameni cu toate țiglele pe casă și eu am nevoie să rezonez cu ceva din personalitatea personajului pentru a-mi păsa de povestea sa, Alice Feeney nu e o autoare potrivită pentru mine. Piața de carte thriller e foarte ofertantă și am citit și cărți bune din acest gen, dar El & ea mi-a dat de înțeles de la bun început că nu va fi o lectură care să mă captiveze.

Trecute vieți de doamne și domnițe, volumul I, de Constantin Gane, a fost o adevărată delectare. Istoria, de obicei, e povestită din perspectiva învingătorilor, și de obicei, bărbații sunt cei care stau la cârma schimbărilor. Ei bine, Constantin Gane, printr-un efort de cercetare amănunțit și pe alocuri supraomenesc, reușește să aducă la cunoștință cine au fost femeile care au marcat viețile conducătorilor de pe teritoriul României încă din secolul al XVII-lea, cum au fost soțiile, surorile, fiicele, sau alte femei importante din viața unui conducător sau a altuia. Tare interesant a fost volumul - am aflat despre ilustre doamne, care au vrut binele țării, am aflat și despre femei ce și-au urmărit propriile interese, dar am fost prinsă și într-o complexă lecție de istorie, relatată într-un fel atât de minunat de către autor, încât îmi pare rău că manualele de istorie din școală nu sunt scrise în același stil - Constantin Gane știe cum să capteze atenția prin felul său inedit de povestaș. Nu e un volum doar despre femeile domnitorilor, ci și despre societatea românească de pe vremuri, despre lupta pentru putere și despre eterna perfidie umană. Voi citi al doilea volum cât de curând.

Peștele mălai visează de M.K. Lynn este al treilea volum din seria Arhivele unor vânători de demoni din Micul Paris. De data aceasta, membrii Cabinetului se îndreaptă spre Tomis, unde trebuie 1. să-i cunoască pe colegii lor de la mare și 2. să afle ce s-a întâmplat cu aurul de la Cazinou. Dar mai apare și un punctul 3., și anume, în limbaj liber, ce se întâmplă cu Lisette și domnul Vernescu? Tare mult mi-a plăcut acest volum, alert, amuzant (prin intermediul detectivilor (vai de capul lor, apropo) din Tomis), emoționant chiar, datorită felului în care o anumită dinamică între anumite personaje se schimbă foarte mult. Aștept cu nerăbdare să aflu cu ce se va continua povestea.

Woldemar de Oleg Serebrian a fost ca o rană sângerândă: atâta durere într-un suflet atât de mic, de copil, nu îmi amintesc să mai fi întâlnit într-o altă carte. Poate doar în Singur pe lume de Hector Malot. Woldemar are aproape șapte ani și-i urmărim ultimul an din copilărie, de înainte să înceapă școala. Este un copil născut într-o perioadă dificilă - acțiunea în carte are loc în 1976-1977, într-un loc dificil - Cernăuți - pentru cineva care în acte e trecut ucrainean, dar despre care se zice că e neamț. Pentru un copil atât de mic, Woldemar are un spirit de observație care aduce în prim-plan realitatea unei familii dezbinate, durerea și traumele care nu sunt conștientizate, acceptate sau vindecate, acestea otrăvind viața celor din inima familiei. E o carte în care am regăsit foarte multe lucruri din propria mea copilărie, și poate că ăsta a fost motivul de ce am trăit atât de intens momentele de nedreptate din viața lui Woldemar și am empatizat cu acest băiețel pe tot parcursul volumului. Voi face o recenzie mai amplă, ce pot să spun e că îmi place enorm cum scrie Oleg Serebrian și rezonez tare mult cu scriitura sa.

The Rise and Fall of the Dinosaurs de Steve Brusatte a fost o non-ficțiune de care m-am bucurat mult. Autorul, paleontolog de profesie, sintetizează foarte bine și facil pentru cineva care nu lucrează în domeniu tot ceea ce înseamnă cum au apărut dinozaurii, cum s-au dezvoltat, cum au domnit și cum au dispărut. Am aflat foarte multe informații noi despre tot felul de specii, despre cum putem afla perioada exactă de când datează o fosilă, despre cum dinozaurii s-au dezvoltat în mai multe direcții, am aflat și despre dinozaurii din Hațeg, dar și despre cum au dispărut, aproape în totalitate, aceste animale atât de diferite de ce mișună pe pământ în prezent. Clar e o carte pe care o recomand tututor pasionaților de subiect.

Zen in the Art of Writing de Ray Bradbury este a doua carte semnată de autor pe care o abandonez anul acesta. Nu mai rezonez cu stilul autorului și nu are sens să trag de mine de dragul vremurilor de demult.

Am tras de mine să citesc Lacrimi de chihlimbar de Sofia Segovia, dar nu am reușit să mă conectez cu personajele la fel de bine cum a fost în cazul volumului Zborul albinelor - cartea anului 2022 pentru mine. Introducerea personajelor principale în acțiune nu m-a făcut să fiu curioasă de soarta lor și doar scriitura frumoasă, lirică a Sofiei Segovia nu a fost de ajuns pentru mine ca să continui această poveste.

Premisa acestui volum suna foarte interesant, dar din păcate, nici execuția, nici scriitura nu au fost pe placul meu. Am tras de mine să citesc câte un capitol pe zi, dar cu totate că Luna din apă de Samantha Sotto Yambao promite să fie o carte în stilul animațiilor de la Studio Ghibli, eu nu am simțit decât plictiseală și chiar o ușoară antipatie față de protagonistă. Stilul mi s-a părut alambicat fără motiv, multe cuvinte care nu spun nimic, iar ritmul poveștii a fost ciudat. Am abandonat cu regret această poveste, pentru că avea potențial, dar pe mine nu m-a cucerit.

Un alt volum pe care voiam musai să-l parcurg, dar care m-a plictisit instant, a fost Revrăjită de Lucy Jane Wood. Încă din primul capitol scriitura mi se pare încurcată, iar protagonista se comportă de parcă nu ar fi o femeie în toată regula, ci o fată de 12 ani proaspăt sosită la pension, unde nu cunoaște pe nimeni și e foarte timorată. Deși poveștile cu și despre librării magice se numără printre preferatele mele, volumul de față nu mi s-a potrivit.

Și închei luna cu încă o carte abandonată - de data asta, în format audio. Un apartament la Paris de Guillaume Musso avea o premisă interesantă, dar m-am plictisit tare repede și nu m-am putut conecta cu personajele și cu problemele acestora. Așa că am lăsat-o baltă.

Acestea au fost cărțile lunii august. Cum a fost pentru voi acest sfârșit de vară?

Bilanț literar: Mai 2023

Salutare și bine v-am găsit cu bilanțul literar pentru ultima lună de primăvară din acest an!

A fost o lună în care, în continuare, m-am bucurat de cărțile audio și de titlurile minunate pe care ori nu le găseam fizic, ori nu aveam acces la ele pe moment în alt format.

Râde glonț de minte spartă de M.K. Lynn este al doilea volum din seria Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris și se axează preponderent pe viața socială a personajelor. Mai exact, pe felul în care aceasta se schimbă după evenimentele din primul volum, despre care am vorbit aici. Recenzia pentru cartea nr.2 din serie este deja pe blog.

Luna trecută am citit primul volum din această serie și am decis să continui. În Fundația și Imperiul de Isaac Asimov lucrurile devin ceva mai tensionate, dar tot nu am reușit să mă atașez de personaje. Nu mi-a plăcut niciunul, poate doar antagonistul - puțin de tot.

Casa de pe canal de Georges Simenon a fost o lectură care m-a surprins. Nu sunt o cititoare înrăită de thrillere, dar acesta mi-a plăcut - în special datorită aspectului psihologic și a construcției protagonistei, care e genul de persoană absolut dezagreabilă, dar ce te face să fii investit în soarta acesteia.

A doua Fundație de Isaac Asimov a fost volumul meu preferat din trilogie - personajele mult mai bine conturate dar, mai ales, acțiunea mult mai alertă și m-a ținut în priză. Cu toate acestea, nu voi continua seria - a fost o experiență interesantă, strict prin prisma familiarizării cu scriitura autorului.

The Naughty or Nice Clause de Kate Callaghan este un volum potrivit pentru sezonul rece sau pentru cei care iubesc foarte mult sărbătorile de iarnă. Familia Lylei decide să predea afacerea lor unui necunoscut, lui Mason, care ajunge să dețină peste 50% din acțiuni. Între cei doi există o animozitate reciprocă, dar atunci când petrecerea de Crăciun se termină într-un mic dezastru, Mason o ia pe Lyla cu el în orașul lui natal, femeia descoperind o tonă de secrete legate de misteriosul ei partener de afaceri. Lyla este o protagonistă de care te atașezi pe parcurs - face multe greșeli, dar realizează unde greșește. Mason e mai puțin conturat, dar am apreciat modul în care de fiecare dată când zice ceva, e complet serios - inclusiv când o complementează pe Lyla, care are impresia că el e ironic. Povestea se axează pe relația lor, fără însă a ingnora alte personaje și căldura de care se bucură Lyla atunci când ajunge în inima familiei lui Mason.

Spuma zilelor de Boris Vian a fost o lectură deosebită datorită faptului că te simți de parcă ai urmări o piesă absurdă, unde nu există diferențe între oameni, animale sau obiecte, unde tragismul, comicul, muzica și hazardul conturează o poveste de iubire inedită.

Maestrul de go de Yasunari Kawabata nu face parte din genul de lecturi pe care le aleg în mod obișnuit, dar fiind una dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale, am decis să-i dau o șansă. M-a plictisit de foarte multe ori, dar plusul a fost că volumul e scurt și oarecum informativ, iar autorul conturează maestrul într-un mod care te face să vrei să afli ce gândește.

Mașina timpului de H.G. Wells a fost genul de lectură pe care am devorat-o în câteva ore. Povestea, deși e scrisă la finalul anilor 1800, este cât se poate de modernă și am apreciat felul în care protagonistul - călătorul în timp - gândește despre civilizație și vede viitorul.

Victoria de Knut Hamsun m-a întors în vremurile de altă dată, la literatura despre dragostea imposibilă, marcată de diferența de clasă socială, moravuri și timp. Este o lectură rapidă, dar plină de trăiri și emoții.

Picnic la marginea drumului de Arkadi și Boris Strugațki e genul de lectură pe care trebuie să o iei în considerare dacă vrei să citești un fantasy clasic. Cu un limbaj colocvial și sarcastic pe alocuri, romanul urmărește viața oamenilor care intră în contact cu mediul atins de o forță extraterestră și modul în care acest loc - și obiectele ce se găsesc aici - influențează viața omului de rând.

Noi de Evgheni Zamiatin a fost o antiutopie care mi-a plăcut datorită limbajului și a felului în care se schimbă personajul principal, transformându-se dintr-o rotiță oarecare dintr-o mașinărie complexă într-o piesă care începe să gândească de sine stătător.

Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata e o carte cu o premisă controversată: într-o casă care afirmă că nu este bordel, tinere femei sunt adormite, fără a ști că-și petrec nopțile cu niște bătrâni. Deși clienților nu li se permite să facă ceva fizic acestor fete, modul în care protagonistul își tratează frumoasele adormite este unul care te pune pe gânduri.

Prințul spinilor de Mark Lawrence a început pe o notă care m-a făcut să mă simt dezgustată complet de nația umană, iar protagonistul mi-a inspirat doar repulsie. Totuși, autorul reușește să-l portretizeze pe Jorg în așa fel încât ajungi să ții cu el în cele mai dubioase situații.

Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque mi-a reamintit de ce îl iubesc atât de mult pe acest autor: tratează cele mai întunecate subiecte, oferind personajelor o seninătate aproape bolnăvicioasă. În vremuri tulburi, când umanitatea pare să fie cuprinsă de o febră mortală, personajele lui Remarque reușesc să păstreze speranța, omenia și bunătatea.

Ucenicul Vraciului de Joseph Delaney a fost o aventură simpatică - despre un băiat care devine ucenicul unui vraci și cum își începe ucenicia, greșelile pe care le face, dar și prezența de spirit de care dă dovadă atunci când este cazul.

Povestea doctorului Dolittle de Hugh Lofting mi-a reamintit de copilărie - o carte simpatică, unde binele mereu învinge, unde nimeni nu se dă bătut, unde animalele sunt istețe și simpatice, iar protagonistul are o inimă pură.

Un mormânt în cer de Horia Vintilă a fost o lectură lentă, dar pe care am savurat-o pe deplin. Este o povestire-jurnal a pictorului El Greco, care datorită naturii meseriei sale intră în contact cu tot felul de oameni, accentul punându-se pe credință, moravuri și artă. Sufletul omului este întors pe toate părțile și natura ființei umane este dezbătută la fiecare pas, făcând din acest volum o odă adusă filosofiei, introspecției și esenței omului de azi și de altă dată.

Zăpada de primăvară de Yukio Mishima e primul roman din tetralogia Marea fertilității, comparată cu În căutarea timpului pierdut, varianta niponă. A durat un pic până am intrat în atmosfera poveștii, dar a meritat: Yukio Mishima e unul dintre autorii mei preferați din toate timpurile și mi-a fost dor de melancolia din scrierile sale.

Kepler 62 - Cartea întâi: Invitația de Timo Parvela, Pasi Pitkanen și Bjorn Sortland a fost o dezamăgire. Deși ideea e palpitantă, execuția nu a fost pe gustul meu - nu am creat nici o legătură cu personajele și cartea s-a simțit mai degrabă ca un prim capitol decât o poveste propriu-zisă. Cine sunt cei doi copii, Ari și Joni? Cum e construită lumea și de ce guvernul este rău? Care e treaba cu jocul Kepler62 și ultimul nivel? Nu se oferă nici un răspuns, iar asta mi-a tăiat din elan. Ilustrațiile sunt tare simpatice, pe alocuri am avut impresia că acestea spun mai multe decât povestea relatată.

Din păcate, nu s-a lăsat fără abandonate luna asta. Eram foarte încântată să încep Fiul risipitor de Radu Tudoran - mi-a plăcut enorm Toate pânzele sus! - dar după câteva capitole nu am fost convinsă. Nici faptul că un bărbat de 30 de ani îi zice unei fetițe de 13 că va fi o domnișoară frumoasă și când se reîntâlnesc după trei ani acesta o privește ca pe o femeie nu a ajutat.

Miezul inimii de Ioana Nicolaie este a doua mea întâlnire cu autoarea. După ce am citit cu mare interes Pelinul negru, eram curioasă de alte cărți semnate de autoare, dar am fost dezamăgită să găsesc același subiect dezbătut și aici: o fetiță dintr-o familie numeroasă și săracă, ce-și trăiește copilăria în comunism. Am obosit de acest subiect și de tendința literaturii române contemporane de a dezbate și tot dezbate acest subiect - am citit atâtea cărți ce se axează pe această temă, încât toate încep să mi se pară la fel.

Grădina uitată de Kate Morton este a doua mea întâlnire cu autoarea și, deși a mers mai greluț povestea la început, pe parcurs am devenit foarte investită în tot ce se întâmplă. Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost faptul că deseori narațiunea se focusa pe trecutul unor personaje irelevante, care apăreau în scenă pentru câteva capitole și cred că aș fi putut să mă lipsesc de informațiile respective - nu ar fi afectat narațiunea în niciun chip.

Extrem de tare și incredibil de aproape de Jonatan Safran Foer este un titlu pe care l-am văzut de foarte multe ori pe social media acum câțiva ani, dar abia luna asta am ajuns la el și am rămas dezamăgită. Nu am citit prea mult ca să îmi dau seama că nu-mi place nici stilul de scriere, nici vocea personajului-narator, nici însuși povestea. Am abandonat lectura.

Dincolo de iarnă de Isabel Allende e o carte ce a luat o întorsătură bizară încă de la început, dar mi-a plăcut să urmăresc călătoria a trei oameni foarte diferiți, uniți de un țel comun, descoperind biografia lor și istoria care i-a adus în momentul prezentului.

Un alt titlu abandonat este Trei dinți din față de Marin Sorescu - nu m-a prins povestea, așa că nu am insistat cu lectura.

Misterul turnului din Vista Point de Ben Guterson este o carte simpatică, despre cum un copil face față pierderii și cum familia și trecutul reprezintă niște puncte de reper pentru un suflet sensibil.

Mormintele din Atuan de Ursula K. Le Guin, a doua carte din seria Terramare, mi-a plăcut datorită felului în care a evoluat protagonista, dar și pentru că am regăsit un personaj din primul volum.

O carte de la care aveam mari așteptări - Hoțul de praf de stele de Chelsea Abdullah - o premisă superbă, care mi-a amintit de Spice Road, un roman pe care practic l-am devorat, dar nu a fost să fie. Stilul de scriere e foarte sec, iar personajele ziceai că se lasă purtate de val, încotro vrea narațiunea, nu ele. Multe lucruri irelevante povestite în primele capitole, care mai degrabă tergiversau povestea decât să o contureze. Așa că am abandonat lectura.

Un alt volum care pleacă din biblioteca mea neterminat este Forța vitală de Tony Robbins. Într-adevăr, nu sunt o cititoare pasionată de non-ficțiune, dar am ales cartea asta pentru că mi-a plăcut ideea ei - discutarea despre tot felul de cercetări ce implică longivitatea, sănătatea mintală și fizică, evoluția omului în general. Ce nu mi-a plăcut - felul în care „se aude” vocea narativă - zici că e un speaker motivațional extraordinar de arogant unde nu e cazul, plus structura cărții. Se tot spune că se va prezenta informația x sau y, dar se bate apa-n piuă pagini la rând în loc să se prezinte informația propriu-zisă. Recunosc, nu am răbdare să citesc introduceri kilometrice, mi s-a acrit de pe când învățam la facultate, iar ideea de a filtra informația dintr-o carte de 700+ pagini pentru a o găsi pe cea relevantă nu-mi surâde.

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami a fost o reîntâlnire plăcută cu autorul, chiar dacă până acum am citit preponderent romanele sale mai noi. Se simte o ușoară diferență - poate o implementare timpurie - a temelor pe care le regăsesc în toate cărțile sale - muzică, femei, lucruri extraordinare care i se întâmplă unui tânăr oarecare. Dar nu am regăsit eternele pisici :)

Ca apa pentru ciocolată de Laura Esquivel este o carte pe care am început-o fără să știu despre ce e și m-a surprins plăcut. Are acel ceva specific autorilor sud-americani - doar un pic de realism magic, dar foarte frumos încrustat într-o poveste cât se poate de realistă.

A Botanist`s Guide to Parties and Poisons de Kate Khavari e o altă lectură abandonată - protagonista a fost fadă, iar autoarea introduce o multitudine de personaje noi în primul capitol și nu e deloc clar cine cine-i și ce caută acolo.

Douăzeci și patru de ore din viața unei femei de Stefan Zweig e o carte ce se citește repede și cu o voce narativă atractivă. Premisa pare a fi una simplă și mi-a plăcut mult viziunea naratorului asupra unei situații scandaloase.

Iubim. Început de viață de Octav Dessila este primul volum din trilogia omonimă, relatând despre povestea de dragoste ce se înfiripă între o elevă de liceu și un poet cu mult mai în vârstă decât ea. Deși nu m-a încântat această idee, am apreciat foarte mult scriitura, structura personajelor, discuțiile pe care acestea le poartă și descrierea orașului Iași - cartea m-a făcut nostalgică după anii adolescenței și studenției mele.

Am citit o dată Biblia, a fost suficient pentru mine, iar Ben-Hur de Lew Wallace e efectiv repovestirea acesteia, cu câteva elemente de interpretare proprie - în viziunea autorului, de exemplu, fecioara Maria este nepoata lui Iosif, ceea ce oferă o notă „aparte” poveștii. Autorul folosește un limbaj greoi de dragul de a o face, nu pentru că ar fi nevoie de așa ceva. Descrierile sunt lungi și pe alocuri deplasate.

O serie de povestiri, unele neterminate, dar și scrisori și file din jurnal, Manon ballerina de Antoine de Saint-Exupery a fost o lectură informativă pentru mine. Micul prinț este cartea mea favorită din toate timpurile și volumul a reprezentat un interes aparte pentru mine în ceea ce privește „cunoașterea” autorului dincolo de lucrările sale terminate. Manon ballerina se citește mai degrabă ca un reportaj-biografie, cu ceva fragmente de povestiri sau texte neterminate.

Tormented de Elayna R. Gallea este a doua carte din trilogia The Binding Chronicles, primul volum fiind Tethered și despre care am vorbit pe canal. Eram entuziasmată să citesc continuarea poveștii, dar nu a fost să fie: personajele zici că sunt altele, nu se întâmplă nimic în prima 1/8 din carte, iar autoarea simte nevoia să repete o dată la două-trei paragrafe cât de deșteaptă/savantă este protagonista. Protagonistul zici că-și pierde tot farmecul și toată puterea, devine efectiv un cățel trist care nu e în stare să-i spună iubitei sale adevărul.

Acestea au fost lecturile lunii mai. Voi ce ați mai citit?