Ce faci când încerci să-ți găsești identitatea, dar nu o poți face pentru că trăiești într-o societate ce nu permite abaterea de la normă?
Ce faci când îți dai seama pe cine iubești, dar ești educat de mic să urmezi anumite principii, să te uiți la anumiți oameni, să primești în viața ta un alt suflet doar după ce acesta îndeplinește anumite criterii?
Protagonistul din Confesiunile unei măști de Yukio Mishima se află în fața propriei vieți: observând-o cum se desfășoară aceasta, departe de sentimentele sale, decid să-și păstreze masca, chiar dacă aceasta îl costă mult mai mult decât are de gând să plătească.
Un roman despre autoanaliză, acceptarea sinelui și viața dincolo de propriul corp, Japonia din timpul războiului și reacția societății la acesta, Confesiunile unei măști este lucrarea care l-a consacrat pe Yukio Mishima și l-a plasat în topul celor mai apreciați autori niponi.
Zăpada de primăvară de Yukio Mishima este o frescă a Japoniei de la începutul anilor 1900, portretizând schimbările ce au loc în înalta societate prin intermediul familiilor celor doi protagoniști. Dacă familia marchizului se bucură de atenția familiei imperiale, are o situație financiară bună și în reședința Matsugae arta tradițională se împletește cu ultimile tendințe de modă din vest, familia Ayakura, deși o familie veche și respectată, se află în declin, numele fiind singurul lucru de preț ce le rămâne. Relația între Kiyoaki și Satoko se dezvoltă treptat, cei doi trecând printr-o serie alambicată de evenimente, intrigi și situații care pot să le pericliteze cu desăvârșire reputația.
Yukio Mishima conturează plăcut personajele, descoperindu-le sufletele odată cu avansarea acțiunii. Kiyoaki, deși sensibil și rafinat, dă dovadă de trufie și chiar ipocrizie, însă totul i se iartă pentru că are un farmec aparte și cei din jur nu pot fi supărați prea mult timp pe el. Satoko este enigmatică și deseori îl face pe Kiyoaki să se simtă inferior, fapt ce complică foarte mult relația celor doi. Mi-au plăcut și câteva personaje secundare - Honda, cel mai bun prieten a lui Kiyoaki, dar și Inuma, mentorul tânărului fiu de marchiz. Ambii tineri îl iubesc enorm pe Kiyoaki și participă la evenimentele cruciale din viața tânărului, trâind, la rândul lor, propriile drame.
Ajuns în Tailanda cu afaceri, Honda, acum un bărbat în vârstă, o întâlnește pe copila-prințesă, despre care se spune că e nebună. Dar, odată ce o cunoaște, Honda e luat prin surprindere de afirmația fetei: că într-o viață anterioară, ea a fost un tânăr ce a trăit în Japonia. Pentru protagonist, asta schimbă multe, pentru că încearcă să vadă în copilă - și reușește - reîncarnarea lui Kiyoaki, apoi a lui Isao. Honda este absolut sigur că povestea prietenului său, care a trăit deja două vieți, și în ambele, Honda nu a reușit să-l salveze, nu a ajuns încă la final. Influențat de credințele hinduse și de religia pe care o descoperă în Tailanda, Honda mai trăiește un eveniment important la vârsta a treia: se îndrăgostește de o tânără de douăzeci de ani.
Templul zorilor de Yukio Mishima este cea de-a treia carte din tetralogia Marea fertilității și narațiunea a înclinat mai mult spre filosofie și mai puțin spre acțiune. Sunt foarte multe momente în care urmărim șirul gândurilor lui Honda, cum analizează ceea ce vede și cum simte că în interiorul lui are loc o renaștere. Pe de o parte, pentru că descoperă o nouă religie și o studiază, simțind cum se formează o conexiune între el și lumea imaterială a spiritelor. Pe de altă parte, pentru că după o viață cumpătată și ternă din punct de vedere amoros, Honda se îndrăgostește iremediabil de o tânără ce ar putea să-i fie fiică, pierzându-și cumpătul și comportându-se irațional în foarte multe momente.
Deși îmi place cum scrie autorul și până acum, am apreciat povestea ce se desfășoară pe parcursul ciclului, Templul zorilor foarte repede a ajuns să mă plictisească pe alocuri, pentru că acțiunea e întreruptă de un șir infinit de informații despre hinduism și cum e văzut acesta de către adepții religiei. Totodată, transformarea bruscă a lui Honda, dintr-un observator calm și matur, într-un bărbat ce-și pierde capul și liniștea din cauza unei fete, care îi este absolut interzisă, m-a făcut să displac personajul. Cu toate acestea, spre finalul cărții au avut loc niște evenimente și personajele au avut niște revelații care au reparat povestea. Și, chiar dacă am rămas cu un gust amar în ceea ce privește evoluția personajului principal, finalul romanului mi s-a părut firesc și mai mult decât potrivit pentru Honda. Mi-a plăcut și de Rie, soția lui Honda, pe care o cunoaștem doar ca pe o umbră fără personalitate în volumele anterioare, iar în Templu zorilor descoperim o femeie ce înflorește la bătrânețe, oferind niște momente tare interesante și chiar tensionate pe parcursul romanului.
Prin intermediul acțiunilor lui Honda și a oamenilor pe care-i cunoaște, observăm și Japonia de după Cel de-al Doilea Război Mondial, în plină etapă de turbulențe politice, incertitudine în cadrul populației de rând și încercarea de a renaște, vechiul încă luptând cu noul, tradiția cu inovația, filosofia de secole fiind dată la o parte în favoarea gândirii vestice.
Chiar dacă acest volum nu m-a impresionat și nu m-a atins la fel de mult ca precedentele, am de gând să termin tetralogia. Dacă vă place stilul lui Yukio Mishima și dacă sunteți curioși de evoluția unui personaj pe parcursul a patruzeci de ani, vă recomand să citiți Marea fertilității.
Acțiunea are loc după aproape douăzeci de ani de la evenimentele din Zăpada de primăvară. Cândva un adolescent și prietenul lui Kiyoaki, în prezent Shigekuni Honda este un bărbat de vârstă mijlocie, un judecător respectabil, viața căruia decurge liniștit, fără cine știe ce evenimente. Honda se mai gândește la Kiyoaki, la alegerile pe care le-a făcut acesta, și se întreabă, periodic, dacă ar fi putut să-l salveze. Existența monotonă a judecătorului se transformă în ceva mai mult după ce Honda ajunge la un campionat de kendo, unde-l cunoaște pe Isao Inuma. Acesta este fiul adolescent a lui Shigeyuki Inuma, bărbatul care i-a fost mentor lui Kiyoaki și pe care Honda îl consideră a fi responsabil, într-o oarecare măsură, de sfărșitul tragic a lui Kiyoaki. În Isao, îl vede pe Kiyoaki reîncarnat - tânăr, plin de pasiune și romantism, visător. Dar Isao are o latură întunecată - în mintea lui, nimic din ce se întâmplă în lume nu e corect, iar rezolvarea tuturor problemelor se ascunde într-un eveniment istoric, descris într-o carte despre gruparea Shinpuren. Cai în galop este o luptă contra cronometru, în încercarea lui Honda de a-l salva pe tânărul Isao Inuma, în care-l vede pe Kiyoaki, dar va reuși oare?
Cai în galop de Yukio Mishima este o carte despre puterea convingerii, portretizând situația politică a Japoniei de la începutul erei Showa, 1926-1989. S-au schimbat multe de când Honda și-a luat adio de la Kiyoaki - scena politică a țării s-a schimbat considerabil, influența vestului este din ce în ce mai palpabilă, în provincie lumea sărăcește pe zi ce trece, izbucnesc revolte, mii de funcționari își pierd locurile de muncă, dar în marele orașe se pretinde că totul e în regulă, că țara e înfloritoare și poporul este fericit. În aceste vremuri grele pentru națiune, tânărul Isao Inuma descoperă o carte despre gruparea Shinpuren, formată din foști samurai. În perioada Meiji, Japonia își deschide, după două secole, porțile pentru lumea vestică, iar odată cu venirea străinilor în țară, este perturbată ordinea atât de iubită de unii. Tot în epoca Meiji li se interzice oamenilor de rând, inclusiv samurailor, să poarte armă, acesta devenind doar privilegiul armatei. Un grup de foști samurai se răzvrătesc, fiind convinși că gloria și oanoarea țării depinde de ei, și că măreția de altă dată poate fi readusă doar cu ajutorul sabiei, care să distrugă armata imperială. Așa ia naștere gruparea Shinpuren, darîncercarea lor de a alunga străinii dă greș.
A doua lună din această vară și-a luat zborul, o lună care pentru mine a însemnat mutat dintr-un oraș în altul, conștientizarea că cei șase ani de facultate s-au terminat și că din toamnă, nu voi mai merge la cursuri.
Dar revenind la lecturi, deși nu mă așteptam, am reușit să citesc destul de mult, iar bilanțul literar pentru iulie este destul de consistent. Fără să mă lungesc prea mult, să vă spun despre cărțile pe care am reușit să le citesc în iulie. Apropo, o bună parte dintre ele vor avea recenzii pe canalul meu de YouTube, le voi adăuga pe parcurs ce le voi posta.
Leagănul pisicii de Kurt Vonnegut a fost o lectură cât se poate de ciudată.
Povestea este interesantă, deși premisa de la care pleacă romanul se modifică pe parcursul avansării acțiunii. Dacă sunteți fan SF, vă recomand volumul.
Fight Club de Chuck Palahniuk. Deși am tot auzit despre această carte și știam că exista un film bazat pe ea (pe care nu l-am văzut), am tot amânat lectura.
Dar mi-a plăcut foarte mult povestea și modul în care s-a explicat ideea de Fight Club, dar și construcția personajelor. Natura umană este bine reprezentată în această carte, cât și tendința de autodistrugere. Acum vreau să văd filmul, neapărat!
Mi s-a făcut dor de un clasic rus și aveam acest titlu de mult timp pe listă. Un erou al timpului nostru de M. I. Lermontov este o operă care face parte din programa școlară în Rusia și cu siguranță elevii ruși sunt sătui de analiza acțiunii și caracterizarea personajului. Eu însă nu am citit cartea cu ideea de a analiza opera ca la școală și m-am bucurat din plin de poveste și de personaje.
În Un erou al timpului nostru este vorba despre un bărbat care este văzut din mai multe perspective, are o personalitate diferită în funcție de cine vorbește despre el, dar despre care se află adevărul din jurnalele pe care acesta le lasă în urmă. Recomand cu mare drag iubitorilor de literatură rusă clasică.
Lupul de stepă de Hermann Hesse este o altă carte pe care o aveam pe listă de foarte mult timp. Este o operă existențială, cu elemente de realism magic și cu foarte multă introspecție.
Personajul principal este un om pe care vrei să-l urmărești și să-l înțelegi pe tot parcursul călătoriei pe care o înreprinde.
Confesiunile unei măști de Yukio Mishima mi-a amintit, oarecum, de Camera lui Giovanni de James Baldwin. Este vorba despre un tânăr care-și descoperă sexualitatea și încearcă să o accepte în condițiile în care trăiește într-o societate cu reguli clar definite.
Stilul lui Yukio Mishima este unul direct, plin de lirism și de elemente de autoanaliză. Este cartea care l-a consacrat, ca scriitor și dacă sunteți interesați de opera acestuia, vă recomand să citiți volumul de față.
Portret al artistului la tinerețe de James Joyce este un alt volum din literatura clasică pe care l-am citit în iulie. Are un stil greoi, dar oferă, prin intermediul protagonistului, pe care-l observăm pe tot parcursul maturizării sale, o viziune asupra Irlandei din secolul trecut, a societății și a normelor impuse, dar și a impactului educației religioase asupra tinerilor.
Este o carte ce se citește lent, dar dezvoltarea personajului este foarte bine pusă la punct și modul în care se dezvoltă este reprezentativ pentru perioada respectivă.
Am citit și volumul Poezii de Octavian Goga, în cadrul maratonului de lectură românesc care sa desfășurat pe tot parcursul lunii iulie. Mi-a plăcut, poeziile sunt pline de melancolia vremurilor de altă dată, viața la sat și sufletul unui tânăr român prins în evenimentele vremii. Mi-a prins bine să citesc un volum de poezii care să-mi placă, după ce în alte luni am citit doar poezii dezamăgitoare.
Maidanul cu dragoste de G. M. Zamfirescu este o carte pe care am citit-o tot în cadrul maratonului de lectură sus-menționat. Reprezintă comunitatea românească dintr-o mahala a secolului trecut, foarte colorată, cu multitudinea de conflicte și bârfe care modelează comunitatea sau distruge o familie. E un volum potrivit pentru cei care vor să citească literatură românească clasică, dar care să meargă reprede.
Celelalte povești de dragoste de Lucian Dan Teodorovici a fost o cărțulie pe care am cumpărat-o prin martie (?) și pe care tot nu apucam să o citesc. Este vorba despre viața amoroasă a protagonistului, relația sa cu soția și amintirile din tinerețe legate de femeile care i-au trecut prin pat. Mi-a plăcut partea cu poveștile din copilărie și adolescență - foarte amuzante și care ajută cititorul să înâeleagă ce evenimente l-au modelat pe protagonist. Partea cu prezentul - relația cu soția - nu mi-a plăcut la fel de mult, mi-a dat senzația de poveste neterminată.
Fecioarele despletite de Hortensia Papadat-Bengescu este cartea lunii - cartea care nu mi-a plăcut deloc. Nu mă pot atașa de personajele scriitoarei, povestea e plictisitoare, stilul - deloc pe gustul meu. cu siguranță nu voi mai lectura volumele dumneaei.
Odiseea căpitanului Blood de Rafael Sabatini este un volum pe care l-am citit în cadrul provocării pe care mi-am propus-o pe blog acum ceva timp în urmă - 100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă. Este o carte despre pirați, onoare, călătorii, comori și domnițe sensibile. Mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam - în ultima perioadă, datorită faptului că lucrez la un manuscris care conține elemente comune cu această carte, literatura despre navigație, piraterie și atmosfera secolului 18 pe mare, cărțile de genul sunt o inspirație.
Termin bilanțul acestei luni cu o dezamăgire - desigur, nu de nivelul Fecioarelor despletite, dar tot dezamăgire este. Circul nopții de Erin Morgenstern a fost un volum pe care voiam să-l citesc neapărat, mai ales după ce am citit că cei cărora le-a plăcut trilogia Caravalcu siguranță vor aprecia Circul nopții.
Povestea în sine e interesantă - un circ magic călător, un duel magic între doi oameni care nu au avut un cuvânt de spus în toată treaba asta și, evident, dragostea, care înflorește între cele mai nepotrivite personaje. Ce m-a deranjat a fost cât de lent s-a întâmplat totul, lupta în sine începe abia după jumătatea cărții, iar relația dintre anumite personaje mi s-a părut oarecum forțată.
Acestea au fost cărțile pe care am reușit să le citesc în iulie. Am început și o groază de alte cărți, despre care, cel mai probabil, vă voi vorbi în bilanțul literar din august. Până atunci, voi ce cărți ați mai citit vara aceasta?
Dragostea ia numeroase forme, iar setea de iubire apare în cele mai neașteptate clipe. Pentru Etsuko, proaspăt văduvă, sentimentul este unul vag definit, însă atunci când îl cunoaște pe Saburo, un om de o condiție socială mult mai modestă, viața ei se schimbă radical.
Sete de iubire de Yukio Mishima a fost ca o gură de aer. Pe acest autor l-am descoperit prin intermediul romanului Templul de aur și m-am îndrăgostit ( hi hi) pe loc de stilul său de a scrie și de atmosfera cărții. Cu toate acestea, nu am mai citit nimic semnat de Mishima de ani buni, așa că mi-am făcut curaj să lecturez romanul de față. Știți acel sentiment când descoperi un autor, dar ești reticent în ceea ce privește lectura altor cărți, ca să nu-ți strici impresia despre el? Ei bine, așa a fost situația la mine, însă frica mea nu s-a adeverit. Recenzia pentru Sete de iubire o găsiți mai jos :)
Salutare și bine v-am găsit cu bilanțul literar pentru ultima lună de primăvară din acest an!
A fost o lună în care, în continuare, m-am bucurat de cărțile audio și de titlurile minunate pe care ori nu le găseam fizic, ori nu aveam acces la ele pe moment în alt format.
Râde glonț de minte spartă de M.K. Lynn este al doilea volum din seria Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris și se axează preponderent pe viața socială a personajelor. Mai exact, pe felul în care aceasta se schimbă după evenimentele din primul volum, despre care am vorbit aici. Recenzia pentru cartea nr.2 din serie este deja pe blog.
Luna trecută am citit primul volum din această serie și am decis să continui. În Fundația și Imperiul de Isaac Asimov lucrurile devin ceva mai tensionate, dar tot nu am reușit să mă atașez de personaje. Nu mi-a plăcut niciunul, poate doar antagonistul - puțin de tot.
Casa de pe canal de Georges Simenon a fost o lectură care m-a surprins. Nu sunt o cititoare înrăită de thrillere, dar acesta mi-a plăcut - în special datorită aspectului psihologic și a construcției protagonistei, care e genul de persoană absolut dezagreabilă, dar ce te face să fii investit în soarta acesteia.
A doua Fundație de Isaac Asimov a fost volumul meu preferat din trilogie - personajele mult mai bine conturate dar, mai ales, acțiunea mult mai alertă și m-a ținut în priză. Cu toate acestea, nu voi continua seria - a fost o experiență interesantă, strict prin prisma familiarizării cu scriitura autorului.
The Naughty or Nice Clause de Kate Callaghan este un volum potrivit pentru sezonul rece sau pentru cei care iubesc foarte mult sărbătorile de iarnă. Familia Lylei decide să predea afacerea lor unui necunoscut, lui Mason, care ajunge să dețină peste 50% din acțiuni. Între cei doi există o animozitate reciprocă, dar atunci când petrecerea de Crăciun se termină într-un mic dezastru, Mason o ia pe Lyla cu el în orașul lui natal, femeia descoperind o tonă de secrete legate de misteriosul ei partener de afaceri. Lyla este o protagonistă de care te atașezi pe parcurs - face multe greșeli, dar realizează unde greșește. Mason e mai puțin conturat, dar am apreciat modul în care de fiecare dată când zice ceva, e complet serios - inclusiv când o complementează pe Lyla, care are impresia că el e ironic. Povestea se axează pe relația lor, fără însă a ingnora alte personaje și căldura de care se bucură Lyla atunci când ajunge în inima familiei lui Mason.
Spuma zilelor de Boris Vian a fost o lectură deosebită datorită faptului că te simți de parcă ai urmări o piesă absurdă, unde nu există diferențe între oameni, animale sau obiecte, unde tragismul, comicul, muzica și hazardul conturează o poveste de iubire inedită.
Maestrul de go de Yasunari Kawabata nu face parte din genul de lecturi pe care le aleg în mod obișnuit, dar fiind una dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale, am decis să-i dau o șansă. M-a plictisit de foarte multe ori, dar plusul a fost că volumul e scurt și oarecum informativ, iar autorul conturează maestrul într-un mod care te face să vrei să afli ce gândește.
Mașina timpului de H.G. Wells a fost genul de lectură pe care am devorat-o în câteva ore. Povestea, deși e scrisă la finalul anilor 1800, este cât se poate de modernă și am apreciat felul în care protagonistul - călătorul în timp - gândește despre civilizație și vede viitorul.
Victoria de Knut Hamsun m-a întors în vremurile de altă dată, la literatura despre dragostea imposibilă, marcată de diferența de clasă socială, moravuri și timp. Este o lectură rapidă, dar plină de trăiri și emoții.
Picnic la marginea drumului de Arkadi și Boris Strugațki e genul de lectură pe care trebuie să o iei în considerare dacă vrei să citești un fantasy clasic. Cu un limbaj colocvial și sarcastic pe alocuri, romanul urmărește viața oamenilor care intră în contact cu mediul atins de o forță extraterestră și modul în care acest loc - și obiectele ce se găsesc aici - influențează viața omului de rând.
Noi de Evgheni Zamiatin a fost o antiutopie care mi-a plăcut datorită limbajului și a felului în care se schimbă personajul principal, transformându-se dintr-o rotiță oarecare dintr-o mașinărie complexă într-o piesă care începe să gândească de sine stătător.
Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata e o carte cu o premisă controversată: într-o casă care afirmă că nu este bordel, tinere femei sunt adormite, fără a ști că-și petrec nopțile cu niște bătrâni. Deși clienților nu li se permite să facă ceva fizic acestor fete, modul în care protagonistul își tratează frumoasele adormite este unul care te pune pe gânduri.
Prințul spinilor de Mark Lawrence a început pe o notă care m-a făcut să mă simt dezgustată complet de nația umană, iar protagonistul mi-a inspirat doar repulsie. Totuși, autorul reușește să-l portretizeze pe Jorg în așa fel încât ajungi să ții cu el în cele mai dubioase situații.
Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque mi-a reamintit de ce îl iubesc atât de mult pe acest autor: tratează cele mai întunecate subiecte, oferind personajelor o seninătate aproape bolnăvicioasă. În vremuri tulburi, când umanitatea pare să fie cuprinsă de o febră mortală, personajele lui Remarque reușesc să păstreze speranța, omenia și bunătatea.
Ucenicul Vraciului de Joseph Delaney a fost o aventură simpatică - despre un băiat care devine ucenicul unui vraci și cum își începe ucenicia, greșelile pe care le face, dar și prezența de spirit de care dă dovadă atunci când este cazul.
Povestea doctorului Dolittle de Hugh Lofting mi-a reamintit de copilărie - o carte simpatică, unde binele mereu învinge, unde nimeni nu se dă bătut, unde animalele sunt istețe și simpatice, iar protagonistul are o inimă pură.
Un mormânt în cer de Horia Vintilă a fost o lectură lentă, dar pe care am savurat-o pe deplin. Este o povestire-jurnal a pictorului El Greco, care datorită naturii meseriei sale intră în contact cu tot felul de oameni, accentul punându-se pe credință, moravuri și artă. Sufletul omului este întors pe toate părțile și natura ființei umane este dezbătută la fiecare pas, făcând din acest volum o odă adusă filosofiei, introspecției și esenței omului de azi și de altă dată.
Zăpada de primăvară de Yukio Mishima e primul roman din tetralogia Marea fertilității, comparată cu În căutarea timpului pierdut, varianta niponă. A durat un pic până am intrat în atmosfera poveștii, dar a meritat: Yukio Mishima e unul dintre autorii mei preferați din toate timpurile și mi-a fost dor de melancolia din scrierile sale.
Kepler 62 - Cartea întâi: Invitația de Timo Parvela, Pasi Pitkanen și Bjorn Sortland a fost o dezamăgire. Deși ideea e palpitantă, execuția nu a fost pe gustul meu - nu am creat nici o legătură cu personajele și cartea s-a simțit mai degrabă ca un prim capitol decât o poveste propriu-zisă. Cine sunt cei doi copii, Ari și Joni? Cum e construită lumea și de ce guvernul este rău? Care e treaba cu jocul Kepler62 și ultimul nivel? Nu se oferă nici un răspuns, iar asta mi-a tăiat din elan. Ilustrațiile sunt tare simpatice, pe alocuri am avut impresia că acestea spun mai multe decât povestea relatată.
Din păcate, nu s-a lăsat fără abandonate luna asta. Eram foarte încântată să încep Fiul risipitor de Radu Tudoran - mi-a plăcut enorm Toate pânzele sus! - dar după câteva capitole nu am fost convinsă. Nici faptul că un bărbat de 30 de ani îi zice unei fetițe de 13 că va fi o domnișoară frumoasă și când se reîntâlnesc după trei ani acesta o privește ca pe o femeie nu a ajutat.
Miezul inimii de Ioana Nicolaie este a doua mea întâlnire cu autoarea. După ce am citit cu mare interes Pelinul negru, eram curioasă de alte cărți semnate de autoare, dar am fost dezamăgită să găsesc același subiect dezbătut și aici: o fetiță dintr-o familie numeroasă și săracă, ce-și trăiește copilăria în comunism. Am obosit de acest subiect și de tendința literaturii române contemporane de a dezbate și tot dezbate acest subiect - am citit atâtea cărți ce se axează pe această temă, încât toate încep să mi se pară la fel.
Grădina uitată de Kate Morton este a doua mea întâlnire cu autoarea și, deși a mers mai greluț povestea la început, pe parcurs am devenit foarte investită în tot ce se întâmplă. Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost faptul că deseori narațiunea se focusa pe trecutul unor personaje irelevante, care apăreau în scenă pentru câteva capitole și cred că aș fi putut să mă lipsesc de informațiile respective - nu ar fi afectat narațiunea în niciun chip.
Extrem de tare și incredibil de aproape de Jonatan Safran Foer este un titlu pe care l-am văzut de foarte multe ori pe social media acum câțiva ani, dar abia luna asta am ajuns la el și am rămas dezamăgită. Nu am citit prea mult ca să îmi dau seama că nu-mi place nici stilul de scriere, nici vocea personajului-narator, nici însuși povestea. Am abandonat lectura.
Dincolo de iarnă de Isabel Allende e o carte ce a luat o întorsătură bizară încă de la început, dar mi-a plăcut să urmăresc călătoria a trei oameni foarte diferiți, uniți de un țel comun, descoperind biografia lor și istoria care i-a adus în momentul prezentului.
Un alt titlu abandonat este Trei dinți din față de Marin Sorescu - nu m-a prins povestea, așa că nu am insistat cu lectura.
Misterul turnului din Vista Point de Ben Guterson este o carte simpatică, despre cum un copil face față pierderii și cum familia și trecutul reprezintă niște puncte de reper pentru un suflet sensibil.
Mormintele din Atuan de Ursula K. Le Guin, a doua carte din seria Terramare, mi-a plăcut datorită felului în care a evoluat protagonista, dar și pentru că am regăsit un personaj din primul volum.
O carte de la care aveam mari așteptări - Hoțul de praf de stele de Chelsea Abdullah - o premisă superbă, care mi-a amintit de Spice Road, un roman pe care practic l-am devorat, dar nu a fost să fie. Stilul de scriere e foarte sec, iar personajele ziceai că se lasă purtate de val, încotro vrea narațiunea, nu ele. Multe lucruri irelevante povestite în primele capitole, care mai degrabă tergiversau povestea decât să o contureze. Așa că am abandonat lectura.
Un alt volum care pleacă din biblioteca mea neterminat este Forța vitală de Tony Robbins. Într-adevăr, nu sunt o cititoare pasionată de non-ficțiune, dar am ales cartea asta pentru că mi-a plăcut ideea ei - discutarea despre tot felul de cercetări ce implică longivitatea, sănătatea mintală și fizică, evoluția omului în general. Ce nu mi-a plăcut - felul în care „se aude” vocea narativă - zici că e un speaker motivațional extraordinar de arogant unde nu e cazul, plus structura cărții. Se tot spune că se va prezenta informația x sau y, dar se bate apa-n piuă pagini la rând în loc să se prezinte informația propriu-zisă. Recunosc, nu am răbdare să citesc introduceri kilometrice, mi s-a acrit de pe când învățam la facultate, iar ideea de a filtra informația dintr-o carte de 700+ pagini pentru a o găsi pe cea relevantă nu-mi surâde.
La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami a fost o reîntâlnire plăcută cu autorul, chiar dacă până acum am citit preponderent romanele sale mai noi. Se simte o ușoară diferență - poate o implementare timpurie - a temelor pe care le regăsesc în toate cărțile sale - muzică, femei, lucruri extraordinare care i se întâmplă unui tânăr oarecare. Dar nu am regăsit eternele pisici :)
Ca apa pentru ciocolată de Laura Esquivel este o carte pe care am început-o fără să știu despre ce e și m-a surprins plăcut. Are acel ceva specific autorilor sud-americani - doar un pic de realism magic, dar foarte frumos încrustat într-o poveste cât se poate de realistă.
A Botanist`s Guide to Parties and Poisons de Kate Khavari e o altă lectură abandonată - protagonista a fost fadă, iar autoarea introduce o multitudine de personaje noi în primul capitol și nu e deloc clar cine cine-i și ce caută acolo.
Douăzeci și patru de ore din viața unei femei de Stefan Zweig e o carte ce se citește repede și cu o voce narativă atractivă. Premisa pare a fi una simplă și mi-a plăcut mult viziunea naratorului asupra unei situații scandaloase.
Iubim. Început de viață de Octav Dessila este primul volum din trilogia omonimă, relatând despre povestea de dragoste ce se înfiripă între o elevă de liceu și un poet cu mult mai în vârstă decât ea. Deși nu m-a încântat această idee, am apreciat foarte mult scriitura, structura personajelor, discuțiile pe care acestea le poartă și descrierea orașului Iași - cartea m-a făcut nostalgică după anii adolescenței și studenției mele.
Am citit o dată Biblia, a fost suficient pentru mine, iar Ben-Hur de Lew Wallace e efectiv repovestirea acesteia, cu câteva elemente de interpretare proprie - în viziunea autorului, de exemplu, fecioara Maria este nepoata lui Iosif, ceea ce oferă o notă „aparte” poveștii. Autorul folosește un limbaj greoi de dragul de a o face, nu pentru că ar fi nevoie de așa ceva. Descrierile sunt lungi și pe alocuri deplasate.
O serie de povestiri, unele neterminate, dar și scrisori și file din jurnal, Manon ballerina de Antoine de Saint-Exupery a fost o lectură informativă pentru mine. Micul prinț este cartea mea favorită din toate timpurile și volumul a reprezentat un interes aparte pentru mine în ceea ce privește „cunoașterea” autorului dincolo de lucrările sale terminate. Manon ballerina se citește mai degrabă ca un reportaj-biografie, cu ceva fragmente de povestiri sau texte neterminate.
Tormented de Elayna R. Gallea este a doua carte din trilogia The Binding Chronicles, primul volum fiind Tethered și despre care am vorbit pe canal. Eram entuziasmată să citesc continuarea poveștii, dar nu a fost să fie: personajele zici că sunt altele, nu se întâmplă nimic în prima 1/8 din carte, iar autoarea simte nevoia să repete o dată la două-trei paragrafe cât de deșteaptă/savantă este protagonista. Protagonistul zici că-și pierde tot farmecul și toată puterea, devine efectiv un cățel trist care nu e în stare să-i spună iubitei sale adevărul.
Acestea au fost lecturile lunii mai. Voi ce ați mai citit?
Salutare și bine v-am regăsit în noul an! Să aveți un 2026 așa cum vă doriți, cu sănătate, împliniri și multe cărți minunate!
A fost o lună plină - și mi s-a pus pata, din nou, pe formatul audio. Mi-am făcut abonament la Voxa - aparent aveam cont făcut în 2022, dar nu îmi aminteam acest eveniment :) Cert este că mi s-a reaprins dorul de cărți audio și a fost și cel mai prietenos format pentru mine în decembrie. Dar să le iau pe rând.
Glasul pădurii de Liz Moore este un roman pe care l-am citit jumătate fizic, jumătate l-am ascultat. A început bine, și chiar dinamic, dar dacă nu aș fi avut la dispoziție varianta audio, nu știu dacă l-aș fi dus până la capăt. E vorba despre o tabără de vară din America anului 1975, de unde dispare fiica familiei fondatoare a taberei și a rezervației unde se află tabăra. E un lucru și mai sinistru, având în vedere că Barbara Van Laar nu este singura din familia ei care dispare. Primul copil al familiei, Bear, a dispărut din rezervație înainte de nașterea Barbarei, și deși a fost găsit vinovat un criminal, corpul băiatului nu a fost găsit niciodată. Volumul este mai mult o saga de familie, unde totul se învârte în jurul dispariției celor doi copii, planul narativ urmărind atât dispariția Barbarei din prezent, cât și evenimentele ce au dus la dispariția lui Bear. Sunt foarte multe voci și perspective, iar acțiunea se mișcă extrem de lent de la un punct încolo. Glasul pădurii e o carte atmosferică, dar am simțit că unele evenimente au fost lălăite exagerat și fără noimă, iar perspectiva unor personaje secundare, ba chiar terțiare, ar fi putut fi sărită complet. Per total, deși e un volum în care am empatizat mult cu anumite personaje, și în care se pune accent pe secrete de familie, pe inegalitate socială, pe felul în care era văzută femeia, indiferent de statut social, în America din anii 50-80, mi s-a părut prea lungit, iar asta a diminuat destul de mult din plăcerea lecturii.
Rusalka. Femeia din adâncuri de Natașa Alina Culea a fost o lectură plină de mister. Îl urmărim pe Alexandru, un jurnalist căruia îi cam place să bea, ce decide să-și ia concediu și să meargă la mătușa lui, Tudosia, în inima Deltei. Aici, printre ape, legendele locale și miturile ce scaldă malurile așezărilor izolate încep să iasă la suprafață, iar Alexandru o vede pe Rusalka, o creatură temută și despre care localnicii nu au cuvinte de bine. Volumul este mai mult atmosferă și mai puțin poveste, și pe alocuri mi-a creat impresia că citesc mai multe povești în paralel - o evocare a liniștii și a naturii din Deltă, povestea Tudosiei și a lumii ei interioare, și povestea lui Alexandru, lupta lui nu tocmai crâncenă cu vinul. Per total, mi-a plăcut stilul de scriere, miturile și legendele românești împletite abil în firul narativ, dar nu am rezonat cu finalul - din punctul meu de vedere, epilogul mai mult a încurcat ițele decât a adus un plus la povestea Rusalkăi.
Exposed este a patra carte din seria VIP de Kristen Callihan, iar aici îl urmărim pe basistul trupei, pe Rye, și pe Brenna, publicista trupei Kill John. Pe cei doi îi întâlnim deseori în celelalte trei cărți din serie, și eram tare curioasă de cum se va încheia „războiul” pe care Rye și Brenna îl duceau pe plan secundar. A fost un romance drăguț, fără prea multe traume sau întorsături de situație forțate, și mi-a plăcut faptul că autoarea a pus accent pe aspecte precum țelul suprem în viață, relațiile complicate de familie și importanța libertății personale și profesionale. Toată seria a fost o călătorie pe cinste, am urmărit ce se întâmplă în inima unei trupe rock, prin ce trec membrii acesteia, și cine sunt oamenii din spatele Kill John. Dacă vă plac romance-urile cu personaje ce se învârt în lumea muzicii, recomand seria în întregime.
Zbuciumul somnului de Clara Kumagai urmărește felul în care omenirea este afectată de un eveniment straniu: după un cutremur devastator în Japonia, despre care se spune că a fost provocat de o făptură mitică, un Somn, pe teritoriul țării apar zone în care timpul curge diferit. Drept urmare, sunt niște zone în care accesul este limitat și deseori interzis, iar oamenii trebuie să învețe să trăiască cu pierderea, pentru că acel cutremur inițial a luat cu el o bună parte din populație. O urmărim pe Sora, o tânără pe jumătate canadiancă, pe jumătate japoneză, care și-a pierdut mama în cutremur și refuză să accepte faptul că aceasta este moartă. Drept urmare, se aventurează în zonele interzise, și dintr-un motiv neînțeles, nu e afectată de curgerea diferită a timpului în acestea așa cum sunt majoritatea oamenilor. Volumul este unul YA, explorând teme precum familia, încrederea, capacitatea de a merge mai departe după o mare pierdere, identitatea unei persoane care e „hafu” (în cazul Sorei, tatăl ei e canadian și mama e japoneză) dar și prima dragoste sau sexualitatea. Cea din urmă temă mi s-a părut destul de forțată în toată povestea și transformarea/realizarea Sorei a fost așa, ca nuca în perete. Mi-a creat impresia că tot acel fir narativ a fost introdus doar pentru a bifa o temă pentru a fi actuală. Nici romanul în sine nu m-a dat pe spate, cred că dacă nu optam pentru varianta audio, aș fi abandonat cartea. Mereu e o senzație că povestea se îndreaptă undeva, că urmează să primim răspunsuri, dar când ar trebui să fie punctul culminant, firul narativ se despică sau o ia pe o altă cale, și am fost permanent într-o stare de așteptare, de anticipare a ceva ce nu a venit niciodată. Nu pot să spun că mi-a plăcut de Sora - lăsând la o parte lucrurile prin care trece și durerea legată de pierderea mamei, per total mi s-a părut o persoană deloc agreabilă, iar relația ei cu tata, deseori tensionată, i se datora în mare parte și ei. În concluzie, nu a fost o carte pentru mine și nu voi mai căuta să citesc altceva semnat de autoare, pentru că nici stilul nu m-a prins decât pe alocuri. E un volum cu o premisă interesantă, dar din punctul meu de vedere pe alocuri povestea e trasă de păr și mi s-a creat impresia că nici autoarea nu știa exact încotro a vrut să aducă totul.
Cu Îngerul decăzut, Yukio Mishima își încheie tetralogia Marea fertilității și viața - în dimineața în care termină manuscrisul, se sinucide, și am simțit cumva prin prisma poveștii că totul a fost decis până la ultimul detaliu. În acest volum îl urmărim pe Honda, care aici e deja un bătrân octogenar, cum își trăiește liniștit anii rămași, până în clipa în care-l cunoaște pe Toru. Băiatul are șaisprezece ani, lucrează la un far dintr-un port de provincie și are trei alunițe pe corp aliniate exact cum le avea Kiyoaki, și mai târizu Isao și Ying Chan - reîncarnările lui Kiyoaki. Convins că Toru este următoarea reîncarnare a prietenului său din tinerețe, Honda decide să-l adopte, dar cu timpul, răul din cei doi oameni, atât de diferiți, dar care sunt capabili să vadă ce e în sufletul celuilalt, iese la suprafață, lupta dintre Honda și Toru luând o formă grotească. Yukio Mishima creionează niște personaje foarte ciudate, cu o mentalitate neobișnuită, deciziile acestora fiind mânate de motive în care protagoniștii cred cu tot sufletul, dar care sunt, indubitabil, crude. Îngerul decăzut s-a simțit pe alocuri ca un vis febril, cu ceva filozofie foarte îndepărtată de compasul moralității unui om obișnuit, iar parcursul lui Honda de-a lungul celor patru volume aici a suferit o transformare previzibilă încă de la volumul Templul zorilor. Autorul a pus accent nu doar pe decăderea personajelor sale, ci și pe a Japoniei de după Cel De-al Doilea Război Mondial, și de foarte multe ori s-a simțit în text că lucrurile pe care le spun/gândesc personajele nu le aparțin doar acestora. În concluzie, a fost o tetralogie interesantă, dar care, cu fiecare volum, m-a făcut să îl simpatizez din ce în ce mai puțin pe protagonist, pe Honda, care se pretinde personaj secundar, dar e, la finele zilei, observatorul ce se implică de prea multe ori în povestea lui Kiyoaki, Isao, Ying Chan și Toru.
Am parcurs cam o treime din La drum cu mătușa-mea de Graham Greene înainte să decid să o abandonez. Premisa a fost interesantă - un bărbat trecut de 50 de ani își înmormântează mama și la ceremonie apare mătușa lui, o femeie ciudată și pe care familia a cam renegat-o. Mătușa nu e tocmai o bătrânică inofensivă și pasionată de croșetat, iar protagonistul, deși e trecut de jumătatea vieții, are aproape zero experiență în ceea ce privește călătoriile și aventurile în general. Povestea a început promițător, dar m-am plictisit foarte repede odată ce în peisaj au apărut niște personaje secundare, iar mătușa o dădea dintr-o tâmpenie în alta. Romanul a fost ecranizat și cred că îl voi urmări, mi se pare o poveste mai bine spusă prin intermediul imaginii decât a cuvântului.
New Yorkul de altădată de Edith Wharton este un volum format din patru povestiri despre viața din înalta societate a New Yorkului din anii 1800, fiecare povestire axându-se pe alte personaje și pe alte probleme - scandaluri legate de viața amoroasă, de copii, de situația cu banii, de relațiile din familie. Mi-au plăcut toate povestirile, autoarea oferind o imagine amplă a societății, a sufletului uman și a problemelor actuale pentru acea perioadă. Cu toate acestea, pe alocuri simțeam că mintea-mi zboară în altă parte, pentru că narațiunea se axa pe fire narative secundare ce pentru mine nu erau de interes.
Where The Light No Longer Follows de Wendy Heiss este o nuveletă despre un Înger al Morții (Reaper), Silene, care a avut o viață îngrozitoare și în moarte, a intrat în slujba Zeului Morții pentru cinci sute de ani, și despre Zeul Vieții, Gabriel, care îi tot dă târcoale. Cele două personaje se cunosc de sute de ani, dar Silene, atingerea căreia omoară orice e viu, nu înțelege de ce Gabriel se ține după ea și îi vorbește criptic. Povestea urmărește apropierea - imposibilă din toate punctele de vedere - a celor doi, și autoarea a creat foarte frumos și credibil senzația de tânjeală, de gol în suflet, de dorința de a fi alături de cel căruia inima ta vrea să se dăruiască, fără a ține cont de mintea ta. Mi-a plăcut enorm povestea, elementele de fantastic, dialogurile pline de glumițe și tachinări între cei doi, dar și vulnerabilitatea fiecăruia și chimia între Silene și Gabriel. Pe final, unele lucruri mi s-au părut grăbite și altele neexplicate, dar nu suficient cât să fie deranjante sau să altereze atmosfera poveștii. Finalul a fost foarte pe placul meu - complet logic - și tragico-romantic - pentru parcursul personajelor.
Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor de Gary Chapman și Ross Campbell este o variantă adaptată pentru părinți a volumului original, Cele cinci limbaje ale iubirii. Nu am perceput-o neapărat ca pe o carte de parenting - nu rezonez în general cu acest gen - ci mai degrabă ca pe un ghid psihologic. Autorii explorează cum un părinte poate să umple rezervorul iubirii copilului său, aflând forma de iubire pe care copilul o percepe cel mai bine. Lăsând la o parte aspectele religioase, care mi s-au părut finuț introduse, dar irelevante pentru mine, volumul e informativ și oferă variante de a-i arăta copilului, pe limba lui, adică în limbajul iubirii sale, dragostea pe care i-o poartă părintele său sau oricine din familie care este implicat în viața copilului.
The Strangest Fish de Katherine Arden, ilustrată de Zahra Marwan, este povestea unei fetițe ce cumpără de la un târg un peștișor ciudat, care e un fel de Făt-Frumos - crește foarte repede. E o povestioară simpatică, optimistă, pe care am parcurs-o rapid, fiind o carte pentru copii. Și ilustrațiile mi-au plăcut tare:)
De la Shea Ernshaw am citit The Wicked Deep, în 2019 și tot atunci am pus pe wishlist Winterwood, dar abia acum am ajuns la titlu. Volumul o urmărește pe Nora Walker, o adolescentă ce provine dintr-o familie de vrăjitoare, locuiește în creierii munților și știe cum să se apropie de Pădurea plină de mistere întunecate. În zonă există o tabără pentru băieți, iar pe timp de iarnă, toată localitatea este izolată de restul lumii, așadar, oamenii sunt blocați în același loc, și se întâmplă lucruri nu tocmai curate. Din tabără dispar doi băieți, iar după două săptămâni, Nora îl întâlnește pe Oliver, unul dintre băieții dispăruți, în Pădure, viu și nevătămat, iar de la această întâlnire, lucrurile în munți se precipită. Winterwood e un YA cu elemente de mister și thriller, cu evenimente ușor previzibile, dacă sunteți familiarizați cu genul și ați citit suficiente cărți YA. Mi-a plăcut partea legată de folclor și de magie, de cum funcționează Pădurea, de ce doar cei din familia Walker știu calea prin aceasta, partea de romance a fost drăguță, deloc forțată. În schimb, partea de thriller a fost cam cringe pe alocuri, unele acțiuni ale personajelor m-au făcut să mă întreb cum de au ajuns la vârsta pe care o aveau cu așa mod de a gândi. Recomand volumul dacă vă doriți un roman pentru adolescenți unde acțiunea are loc în miez de iarnă, un mister străvechi plutește asupra unei comunități, iar o fată-vrăjitoare trebuie să-și găsească locul într-o lume care o respinge.
Hearts That Cut de Kika Hatzopoulou este a doua carte din duologia Threads That Bind și a fost cu siguranță o lectură foarte alertă - și care m-a ținut în priză și m-a trecut prin foarte multe stări. Aici, o urmărim pe Io, sora care poate vedea și tăia firele sorții, trebuie să facă față profeției și să lupte pentru a-și salva prietenii și familia. Fiind al doilea volum din serie, nu dau prea multe detalii, dar atât vă zic: dacă vă place genul YA cu o lume fantastică, bazată pe mitologia greacă, eroinele complexe, relațiile variate și credibile între personaje (nu insta-love sau insta-hate), ritmul alert al acțiunii, asta e duologia pe care să puneți mâna în anul ce vine :) Mi-ar place enorm dacă s-ar traduce și la noi, lore-ul e complex, personajele deseori trebuie să ia decizii aflate la limita între bine și rău, iar partea de romance e așa de duios scrisă, că nu o să vă lase indiferenți.
Acestea au fost cărțile din ultima lună a lui 2025. Voi cu ce lecturi ați încheiat anul?
