Recenzie literară: Confesiunile unei măști de Yukio Mishima (1949)

Ce faci când încerci să-ți găsești identitatea, dar nu o poți face pentru că trăiești într-o societate ce nu permite abaterea de la normă?

Ce faci când îți dai seama pe cine iubești, dar ești educat de mic să urmezi anumite principii, să te uiți la anumiți oameni, să primești în viața ta un alt suflet doar după ce acesta îndeplinește anumite criterii?

Protagonistul din Confesiunile unei măști de Yukio Mishima se află în fața propriei vieți: observând-o cum se desfășoară aceasta, departe de sentimentele sale, decid să-și păstreze masca, chiar dacă aceasta îl costă mult mai mult decât are de gând să plătească.

Un roman despre autoanaliză, acceptarea sinelui și viața dincolo de propriul corp, Japonia din timpul războiului și reacția societății la acesta, Confesiunile unei măști este lucrarea care l-a consacrat pe Yukio Mishima și l-a plasat în topul celor mai apreciați autori niponi.

Recenzie literară: Zăpada de primăvară (Marea fertilității, #1) de Yukio Mishima (1969)

Zăpada de primăvară de Yukio Mishima este o frescă a Japoniei de la începutul anilor 1900, portretizând schimbările ce au loc în înalta societate prin intermediul familiilor celor doi protagoniști. Dacă familia marchizului se bucură de atenția familiei imperiale, are o situație financiară bună și în reședința Matsugae arta tradițională se împletește cu ultimile tendințe de modă din vest, familia Ayakura, deși o familie veche și respectată, se află în declin, numele fiind singurul lucru de preț ce le rămâne. Relația între Kiyoaki și Satoko se dezvoltă treptat, cei doi trecând printr-o serie alambicată de evenimente, intrigi și situații care pot să le pericliteze cu desăvârșire reputația.

Yukio Mishima conturează plăcut personajele, descoperindu-le sufletele odată cu avansarea acțiunii. Kiyoaki, deși sensibil și rafinat, dă dovadă de trufie și chiar ipocrizie, însă totul i se iartă pentru că are un farmec aparte și cei din jur nu pot fi supărați prea mult timp pe el. Satoko este enigmatică și deseori îl face pe Kiyoaki să se simtă inferior, fapt ce complică foarte mult relația celor doi. Mi-au plăcut și câteva personaje secundare - Honda, cel mai bun prieten a lui Kiyoaki, dar și Inuma, mentorul tânărului fiu de marchiz. Ambii tineri îl iubesc enorm pe Kiyoaki și participă la evenimentele cruciale din viața tânărului, trâind, la rândul lor, propriile drame.

Bilanț literar: Iulie 2019

 Salutare!

A doua lună din această vară și-a luat zborul, o lună care pentru mine a însemnat mutat dintr-un oraș în altul, conștientizarea că  cei șase ani de facultate s-au terminat și că din toamnă, nu voi mai merge la cursuri.

Dar revenind la lecturi, deși nu mă așteptam, am reușit să citesc destul de mult, iar bilanțul literar pentru iulie este destul de consistent. Fără să mă lungesc prea mult, să vă spun despre cărțile pe care am reușit să le citesc în iulie. Apropo, o bună parte dintre ele vor avea recenzii pe canalul meu de YouTube, le voi adăuga pe parcurs ce le voi posta.

Leagănul pisicii de Kurt Vonnegut a fost o lectură cât se poate de ciudată.

Povestea este interesantă, deși premisa de la care pleacă romanul se modifică pe parcursul avansării acțiunii. Dacă sunteți fan SF, vă recomand volumul.

Fight Club de Chuck Palahniuk. Deși am tot auzit despre această carte și știam că exista un film bazat pe ea (pe care nu l-am văzut), am tot amânat lectura.

Dar mi-a plăcut foarte mult povestea și modul în care s-a explicat ideea de Fight Club, dar și construcția personajelor. Natura umană este bine reprezentată în această carte, cât și tendința de autodistrugere. Acum vreau să văd filmul, neapărat!

Mi s-a făcut dor de un clasic rus și aveam acest titlu de mult timp pe listă. Un erou al timpului nostru de M. I. Lermontov este o operă care face parte din programa școlară în Rusia și cu siguranță elevii ruși sunt sătui de analiza acțiunii și caracterizarea personajului. Eu însă nu am citit cartea cu ideea de a analiza opera ca la școală și m-am bucurat din plin de poveste și de personaje.

În Un erou al timpului nostru este vorba despre un bărbat care este văzut din mai multe perspective, are o personalitate diferită în funcție de cine vorbește despre el, dar despre care se află adevărul din jurnalele pe care acesta le lasă în urmă. Recomand cu mare drag iubitorilor de literatură rusă clasică.

Lupul de stepă de Hermann Hesse este o altă carte pe care o aveam pe listă de foarte mult timp. Este o operă existențială, cu elemente de realism magic și cu foarte multă introspecție.

Personajul principal este un om pe care vrei să-l urmărești și să-l înțelegi pe tot parcursul călătoriei pe care o înreprinde.

Confesiunile unei măști de Yukio Mishima mi-a amintit, oarecum, de Camera lui Giovanni de James Baldwin. Este vorba despre un tânăr care-și descoperă sexualitatea și încearcă să o accepte în condițiile în care trăiește într-o societate cu reguli clar definite.

Stilul lui Yukio Mishima este unul direct, plin de lirism și de elemente de autoanaliză. Este cartea care l-a consacrat, ca scriitor și dacă sunteți interesați de opera acestuia, vă recomand să citiți volumul de față.

Portret al artistului la tinerețe de James Joyce este un alt volum din literatura clasică pe care l-am citit în iulie. Are un stil greoi, dar oferă, prin intermediul protagonistului, pe care-l observăm pe tot parcursul maturizării sale, o viziune asupra Irlandei din secolul trecut, a societății și a normelor impuse, dar și a impactului educației religioase asupra tinerilor.

 Este o carte ce se citește lent, dar dezvoltarea personajului este foarte bine pusă la punct și modul în care se dezvoltă este reprezentativ pentru perioada respectivă.

Am citit și volumul Poezii de Octavian Goga, în cadrul maratonului de lectură românesc care sa desfășurat pe tot parcursul lunii iulie. Mi-a plăcut, poeziile sunt pline de melancolia vremurilor de altă dată, viața la sat și sufletul unui tânăr român prins în evenimentele vremii. Mi-a prins bine să citesc un volum de poezii care să-mi placă, după ce în alte luni am citit doar poezii dezamăgitoare.

Maidanul cu dragoste de G. M. Zamfirescu este o carte pe care am citit-o tot în cadrul maratonului de lectură sus-menționat. Reprezintă comunitatea românească dintr-o mahala a secolului trecut, foarte colorată, cu multitudinea de conflicte și bârfe care modelează comunitatea sau distruge o familie. E un volum potrivit pentru cei care vor să citească literatură românească clasică, dar care să meargă reprede.

Celelalte povești de dragoste de Lucian Dan Teodorovici a fost o cărțulie pe care am cumpărat-o prin martie (?) și pe care tot nu apucam să o citesc. Este vorba despre viața amoroasă a protagonistului, relația sa cu soția și amintirile din tinerețe legate de femeile care i-au trecut prin pat. Mi-a plăcut partea cu poveștile din copilărie și adolescență - foarte amuzante și care ajută cititorul să înâeleagă ce evenimente l-au modelat pe protagonist. Partea cu prezentul - relația cu soția - nu mi-a plăcut la fel de mult, mi-a dat senzația de poveste neterminată.

Fecioarele despletite de Hortensia Papadat-Bengescu este cartea lunii - cartea care nu mi-a plăcut deloc. Nu mă pot atașa de personajele scriitoarei, povestea e plictisitoare, stilul - deloc pe gustul meu. cu siguranță nu voi mai lectura volumele dumneaei.

Odiseea căpitanului Blood de Rafael Sabatini este un volum pe care l-am citit în cadrul provocării pe care mi-am propus-o pe blog acum ceva timp în urmă - 100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă.  Este o carte despre pirați, onoare, călătorii, comori și domnițe sensibile. Mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam - în ultima perioadă, datorită faptului că lucrez la un manuscris care conține elemente comune cu această carte, literatura despre navigație, piraterie și atmosfera secolului 18 pe mare, cărțile de genul sunt o inspirație.

Termin bilanțul acestei luni cu o dezamăgire - desigur, nu de nivelul Fecioarelor despletite, dar tot dezamăgire este. Circul nopții de Erin Morgenstern a fost un volum pe care voiam să-l citesc neapărat, mai ales după ce am citit că cei cărora le-a plăcut trilogia Caraval cu siguranță vor aprecia Circul nopții. 

Povestea în sine e interesantă - un circ magic călător, un duel magic între doi oameni care nu au avut un cuvânt de spus în toată treaba asta și, evident, dragostea, care înflorește între cele mai nepotrivite personaje. Ce m-a deranjat a fost cât de lent s-a întâmplat totul, lupta în sine începe abia după jumătatea cărții, iar relația dintre anumite personaje mi s-a părut oarecum forțată. 

Circul nopții nu este o carte rea, dar eu am avut mari așteptări de la ea și probabil că asta mi-a stricat toată plăcerea lecturii.

Acestea au fost cărțile pe care am reușit să le citesc în iulie. Am început și o groază de alte cărți, despre care, cel mai probabil, vă voi vorbi în bilanțul literar din august. Până atunci, voi ce cărți ați mai citit vara aceasta?

Recenzie literară: Sete de iubire de Yukio Mishima (1950)

Dragostea ia numeroase forme, iar setea de iubire apare în cele mai neașteptate clipe. Pentru Etsuko, proaspăt văduvă, sentimentul este unul vag definit, însă atunci când îl cunoaște pe Saburo, un om de o condiție socială mult mai modestă, viața ei se schimbă radical.

Sete de iubire de Yukio Mishima a fost ca o gură de aer. Pe acest autor l-am descoperit prin intermediul romanului Templul de aur și m-am îndrăgostit ( hi hi) pe loc de stilul său de a scrie și de atmosfera cărții. Cu toate acestea, nu am mai citit nimic semnat de Mishima de ani buni, așa că mi-am făcut curaj să lecturez romanul de față. Știți acel sentiment când descoperi un autor, dar ești reticent în ceea ce  privește lectura altor cărți, ca să nu-ți strici impresia despre el? Ei bine, așa a fost situația la mine, însă frica mea nu s-a adeverit. Recenzia pentru Sete de iubire o găsiți mai jos :)

Bilanț literar: Octombrie 2019

 Bună să vă fie ziua!

A trecut și a doua lună de toamnă, iar o dată cu ea, încă o perioadă de citit nu tocmai prolifică, dar care a cuprins și câteva titluri cu adevărat frumoase. Am reușit să termin două cărți pe care le lungeam de mult timp, Citind Lolita în Teheran și Quo Vadis.

 Cartea de non ficțiune semnată de Azar Nafisi a avut pasaje interesante, dar a fost nelipsită și de capitole care mă făceau să adorm instant. Cartea urmărește memoriile autoarei de pe vremea când era profesor universitar în Teheranul anilor 80, literatura pe care o preda, în condițiile socio-politice ale vremii. Volumul oferă o imagine despre oameni și valori, despre greutăți și război, despre persecutarea femeilor și lipsa de transparență în ceea ce privește evenimentele majore din țară. Mi-a plăcut volumul, dar cred că unele capitole ar fi putut înlăturate fără a perturba cursivitatea cărții.

 Jucătoarea de Go de Shan Sa s-a adeverit a fi o carte ce mi-a plăcut suprinzător de mult. Nu mă așteptam la nimic expecțional și totuși, autoarea a reușit să mă introducă în acțiune și în mintea personajelor.

Romanul urmărește conflictul dintre Japonia și China, mai exact, războiul din Manciuria din 1931. Cititorul are acces la două perspective - cea a unei adolescente chineze, fascinate de jocul de Go și cea a unui tânăr soldat japonez, aflat în misiunea de a demasca teroriștii din zonă. Shan Sa intercalează evenimentele din viața fiecărui personaj astfel încât prezintă, în linii mari, atmosfera vremii și viziunea oamenilor asupra situației în care se află.

Mincinoșii de E. Lockhart e un volum YA despre care am auzit multe; la un moment dat, era prezent pe toate rețelele de socializare, dar eu am ajuns să-l citesc abia acum.
Este vorba despre o adolescentă care în urma unui accident, nu își amintește prea multe lucruri legate de evenimentele dintr-o vară ce vizează grupul ei de prieteni și familia.
Subiectul avea potențial, dar narațiunea lălăită, protagonista antipatică și marea revelație, făcută foarte sec, au distrus orice urmă de lectură fascinantă în ochii mei. Am scris pe Goodreads mai multe despre nemulțumirile mele.

Un alt volum pe care am reușit să-l termin după luni de tărăgănat a fost Quo Vadis de Henryk Sienkiewicz. Cu această ocazie, mi-am dat seama că a cam trecut perioada în care puteam citi clasici cu viteza luminii; nu mai am timp și nici răbdare pentru astfel de cărți, așa că mi-am propus să nu încerc să citesc clasici lunar.
Revenind la volum, acesta tratează subiectul apariției creștinismului în Roma antică, lupta dintre religii, dar și sentimentele umane, care apar fără a putea fi controlate. Personajele au fost interesante, acțiunea - pe alocuri intensă, pe alocuri statică, dar per total, cartea semnată de autor oferă multe subiecte de discuție sau idei care te pun pe gânduri.

 Păpădiile de Yasunari Kawabata este ultimul roman semnat de autor, înainte ca acesta să moară sau să se sinucidă, după anumite speculații, fiind influențat de moartea unui bun prieten de-al său, scriitorul Yukio Mishima.

Deși e un roman care nu are un final, mi-a plăcut foarte mult cum a fost scris, personajele și trăirile intense ale acestora. Cartea este un dialog continuu între un bărbat, Hisano, și mama iubitei sale. Cei doi o duc pe tânăra femeie la un spital de boli mintale, pentru că ea suferă de o boală ciudată - cecitate față de corpul uman. Pe parcursul cărții, mama și iubitul discută despre sufletul uman și influența fetei asupra celor doi se resimte din plin.

Ultimul roman pe care l-am citit luna aceasta a fost Oceanul de la capătul aleii de Neil Gaiman. Este prima mea întâlnire cu acest autor și mi-a plăcut foarte mult cartea.
Explorează împletirea dintre realitate și magie prin ochii un copil, care în niște împrejurări ciudate, eliberează o forță care amenință să distrugă nu doar familia lui, ci și întreaga lume. Urmează să fac o recenzie pe canalul meu de YouTube, așa că nu voi spune mai multe :)

Acestea au fost cărțile pe care le-am citit în octombrie. Nu sunt multe, dar am avut parte de volume care m-au fascinat și m-au făcut să mă reîndrăgostesc de anumite genuri literare.
Voi ce ați mai citit?

Lectură japoneză – cărți ciudate, dar atât de atrăgătoare...

Astăzi voi vorbi despre patru cărți originare din țara soarelui-răsare. Cărțile aceastea au fost citite în perioade diferite, însă părerea mea în ceea ce privește autorii japonezi este una singură: au un stil ciudat, dar al naibii de atrăgător. Tot timpul m-a impresionat modul în care reușesc să combine cuvintele cu acțiunile, să contureze peisaje rupte din realitate și să încadreze în acestea personaje ușor de pierdut din vedere într-o mulțime, dar atât de complexe prin înfățișarea lor ”ștearsă”.

I.                    Templul de aur (1956) de Yukio  Mishima

Cred că Templul de aur este prima carte pe care am citit-o în format electronic. Eram în liceu și mi-am zis că este timpul să fac curat în foldere. Nu îmi amintesc cum a nimerit romanul lui Mishima pe calculatorul meu, dar titlul mi-a stârnit interesul iar la sfârșitul lecturii cartea mi s-a părut destul de ciudată, deschizând astfel  pentru mine lumea romanului japonez.

Templul de aur sau Kinkakuji, apare în 1956 şi este bazat pe fapte reale. Acţiunea se petrece în perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi începe în Yasuoka, un sat mic şi sărac unde se naşte personajul principal – Mizoguchi. Bâlbâit şi frustrat din acest motiv, foarte singuratic, timid şi cu o dorinţă imensă de a atinge frumuseţea de care este lipsit, Mizoguchi e şi un pic deplasat mintal, demonstrănd asta prin acţiunile sale. Fiu de preot, decide să facă şcoala de marină sau să devină preot în Templul de aur, o imagine care-i stăruie-n minte din fragedă copilărie; tânărul venerează frumuseţea templului, care reprezintă pentru acesta idealul.

Nu aş putea spune că această carte m-a marcat în mod deosebit, dar mi-a plăcut foarte mult din punct de vedere a imaginilor artistice pe care autorul le pictează între cuvinte. Stilul se deosebeşte considerabil de stilul altor autori datorită imaginilor descrise în stil pur japonez şi a figurilor artistice ciudate. Romanul are ceva mistic,  mi-a plăcut ideea  psihicului bolnav în căutarea frumuseţii ideale, pe care nu o atinge. Recomand cartea celora care sunt pasionaţi de minţi bolnave, idei criminale şi imagini inocente combinate cu crima.

II.                O experiență personală (1964) de Kenzaburō Ōe

O experiență personală a fost un cadou de ziua mea pe când eram în liceu. Nu am auzit niciodată de Kenzaburō Ōe, deci nu aveam nicio așteptare de al acest roman.

În prim plan îl vedem pe Bird, un bărbat a cărui viață se rotește în jurul unor idei himerice și dorințe perverse. Imaginea lui Bird este asemenea unei păsări menite să moară sau cel mult să trezească mila sau disprețul în ochii oamenilor.
Pe lângă ura lui față de sine însuși, Bird are parte de același sentiment din partea tuturor personajelor care există în viața lui. Kenzaburō Ōe creează un personaj - piesă de șah într-un joc al destinului:
este într-o continuă fugă de realitate, de familie și în primul rând, de el însuși.

Ōe a primit premiul Nobel în 1994 anume pentru această experiență personală, o carte biografică bazată pe evenimentele din viața sa. Felul în care descrie sentimentele protagonistului și stările prin care trece acesta, cât și reflecțiile filosofice în cele mai crunte momente din soarta sa permite cititorului să cunoască mentalitatea unui nipon de rând din acea perioadă, frustrările, trăirile și felul de a gândi al acestuia. Autorul îmbină armonios elementele de educație autohtonă și mentalitatea adusă din vest, fapt care a influiențat într-un mod iremediabil mentalitatea poporului japonez. Evenimentele cruciale din viața autorului și talentul acestuia de a îmbina ideea și cuvântul au dat naștere unei cărți realiste care m-a captivat și pe care am citit-o cu cea mai mare plăcere.

    III.       La sud de graniță, la vest de soare (1992) de Haruki Murakami

 

      Cum ar fi dacă ploaia s-ar transforma în jazz?

Hajime, un copil complexat de faptul că este singur la părinți, își găsește liniștea sufletească în prietenia cu Shimamoto, o colegă de clasă care la fel, este singurul copil în familie. La cei 12 ani ai lor, copiii își petrec timpul împreună, ascultând muzică clasică la Shimamoto acasă. Deși prietenia celor doi este una foarte frumoasă și aparent de lungă durată, cei doi se mută la școli diferite și nu se mai întâlnesc până la vârsta de 37 de ani.

Timpul trece, iar în barul în care Hajime este patron, într-o seară ploiasă apare o femeie elegantă, mirosind a ploaie, misterioasă, care se adeverește a fi chiar Shimamoto. 

 Romanul lui Murakami m-a făcut să mă întreb dacă există o  ”primă” dragoste. Nu aș reciti cartea, pentru că am impresia că magia primei lecturi s-ar risipi. Este greu să judeci o carte, mai ales atunci când trezește emoții puternice. Povestea inedită, înconjurată de un peisaj aproape ireal, în care personajele se pierd sau devin un tot întreg, cât și tema iubirii, a vieții, a căutării, a singurătății,  înecată într-un cocktail și jazz noaptea târziu conferă o atmosferă ce te face să vrei să uiți totul și să citești din nou, în speranța că acolo, undeva, dragostea nu apune niciodată.

IV.             Hotel Iris (2010) de Yōko Ogawa

Ceea ce mă fascinează cel mai mult atunci când citesc o carte scrisă de un japonez este felul în care se îmbină eroticul cu grotescul, umorul cu absurdul, realitatea cu acele cuvinte ce sunt uitate undeva într-o bibliotecă veche. Hotel Iris nu a fost o excepție, și totuși a avut o notă nouă pentru mine.

Hotelul Iris este o pensiune ceva mai mare și este activ tot anul. Proprietara, văzută prin prisma acțiunilor sale, dar și a subiectivității fiicei, este o femeie zgârcită, rece, calculată și obsedată de părul lui Mari - recepționeră, slujnică și fiică, totul într-un singur pachet. Pe lângă aceste două femei, prin hotel mișună și o altă creatură – slujnica, cleptomană înrăită și amatoare de a trage două-trei sticle de bere în fiecare zi.

Viața celor trei femei își are cursul său, până ce un client de la camera 202 aruncă o prostituată pe hol, transformând o ceartă într-un scandal. Evident, un fapt ce stârnește indignarea celorlalți clienți, dar și a proprietăresei; Mari, în schimb, se simte atrasă de acel bărbat misterios din spatele ușii. Cu o ușoară aromă de Lolita, Hotel Iris prezintă o recepționeră tânără și legătura ciudată a acesteia cu un bărbat bătrân. 

Romanul mi s-a părut cel puțin ciudat și, totodată, foarte bine ancorat în realitate; personajele sunt reale, umane, capabile să inspire anumite sentimente prin acțiunile sale. Firul narativ se rostogolește ca un ghem de ață, natural, fără a fi forțat de vreo întâmplare nefirească. Totuși, în acea normalitate de pe parcursul cărții, se infiltrează anumite momente stranii, uneori chiar magice, fără însă a distorsiona realitatea sau a modifica brusc direcția spre care se îndreaptă acțiunea.

Bilanț literar: Mai 2023

Salutare și bine v-am găsit cu bilanțul literar pentru ultima lună de primăvară din acest an!

A fost o lună în care, în continuare, m-am bucurat de cărțile audio și de titlurile minunate pe care ori nu le găseam fizic, ori nu aveam acces la ele pe moment în alt format.

Râde glonț de minte spartă de M.K. Lynn este al doilea volum din seria Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris și se axează preponderent pe viața socială a personajelor. Mai exact, pe felul în care aceasta se schimbă după evenimentele din primul volum, despre care am vorbit aici. Recenzia pentru cartea nr.2 din serie este deja pe blog.

Luna trecută am citit primul volum din această serie și am decis să continui. În Fundația și Imperiul de Isaac Asimov lucrurile devin ceva mai tensionate, dar tot nu am reușit să mă atașez de personaje. Nu mi-a plăcut niciunul, poate doar antagonistul - puțin de tot.

Casa de pe canal de Georges Simenon a fost o lectură care m-a surprins. Nu sunt o cititoare înrăită de thrillere, dar acesta mi-a plăcut - în special datorită aspectului psihologic și a construcției protagonistei, care e genul de persoană absolut dezagreabilă, dar ce te face să fii investit în soarta acesteia.

A doua Fundație de Isaac Asimov a fost volumul meu preferat din trilogie - personajele mult mai bine conturate dar, mai ales, acțiunea mult mai alertă și m-a ținut în priză. Cu toate acestea, nu voi continua seria - a fost o experiență interesantă, strict prin prisma familiarizării cu scriitura autorului.

The Naughty or Nice Clause de Kate Callaghan este un volum potrivit pentru sezonul rece sau pentru cei care iubesc foarte mult sărbătorile de iarnă. Familia Lylei decide să predea afacerea lor unui necunoscut, lui Mason, care ajunge să dețină peste 50% din acțiuni. Între cei doi există o animozitate reciprocă, dar atunci când petrecerea de Crăciun se termină într-un mic dezastru, Mason o ia pe Lyla cu el în orașul lui natal, femeia descoperind o tonă de secrete legate de misteriosul ei partener de afaceri. Lyla este o protagonistă de care te atașezi pe parcurs - face multe greșeli, dar realizează unde greșește. Mason e mai puțin conturat, dar am apreciat modul în care de fiecare dată când zice ceva, e complet serios - inclusiv când o complementează pe Lyla, care are impresia că el e ironic. Povestea se axează pe relația lor, fără însă a ingnora alte personaje și căldura de care se bucură Lyla atunci când ajunge în inima familiei lui Mason.

Spuma zilelor de Boris Vian a fost o lectură deosebită datorită faptului că te simți de parcă ai urmări o piesă absurdă, unde nu există diferențe între oameni, animale sau obiecte, unde tragismul, comicul, muzica și hazardul conturează o poveste de iubire inedită.

Maestrul de go de Yasunari Kawabata nu face parte din genul de lecturi pe care le aleg în mod obișnuit, dar fiind una dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale, am decis să-i dau o șansă. M-a plictisit de foarte multe ori, dar plusul a fost că volumul e scurt și oarecum informativ, iar autorul conturează maestrul într-un mod care te face să vrei să afli ce gândește.

Mașina timpului de H.G. Wells a fost genul de lectură pe care am devorat-o în câteva ore. Povestea, deși e scrisă la finalul anilor 1800, este cât se poate de modernă și am apreciat felul în care protagonistul - călătorul în timp - gândește despre civilizație și vede viitorul.

Victoria de Knut Hamsun m-a întors în vremurile de altă dată, la literatura despre dragostea imposibilă, marcată de diferența de clasă socială, moravuri și timp. Este o lectură rapidă, dar plină de trăiri și emoții.

Picnic la marginea drumului de Arkadi și Boris Strugațki e genul de lectură pe care trebuie să o iei în considerare dacă vrei să citești un fantasy clasic. Cu un limbaj colocvial și sarcastic pe alocuri, romanul urmărește viața oamenilor care intră în contact cu mediul atins de o forță extraterestră și modul în care acest loc - și obiectele ce se găsesc aici - influențează viața omului de rând.

Noi de Evgheni Zamiatin a fost o antiutopie care mi-a plăcut datorită limbajului și a felului în care se schimbă personajul principal, transformându-se dintr-o rotiță oarecare dintr-o mașinărie complexă într-o piesă care începe să gândească de sine stătător.

Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata e o carte cu o premisă controversată: într-o casă care afirmă că nu este bordel, tinere femei sunt adormite, fără a ști că-și petrec nopțile cu niște bătrâni. Deși clienților nu li se permite să facă ceva fizic acestor fete, modul în care protagonistul își tratează frumoasele adormite este unul care te pune pe gânduri.

Prințul spinilor de Mark Lawrence a început pe o notă care m-a făcut să mă simt dezgustată complet de nația umană, iar protagonistul mi-a inspirat doar repulsie. Totuși, autorul reușește să-l portretizeze pe Jorg în așa fel încât ajungi să ții cu el în cele mai dubioase situații.

Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque mi-a reamintit de ce îl iubesc atât de mult pe acest autor: tratează cele mai întunecate subiecte, oferind personajelor o seninătate aproape bolnăvicioasă. În vremuri tulburi, când umanitatea pare să fie cuprinsă de o febră mortală, personajele lui Remarque reușesc să păstreze speranța, omenia și bunătatea.

Ucenicul Vraciului de Joseph Delaney a fost o aventură simpatică - despre un băiat care devine ucenicul unui vraci și cum își începe ucenicia, greșelile pe care le face, dar și prezența de spirit de care dă dovadă atunci când este cazul.

Povestea doctorului Dolittle de Hugh Lofting mi-a reamintit de copilărie - o carte simpatică, unde binele mereu învinge, unde nimeni nu se dă bătut, unde animalele sunt istețe și simpatice, iar protagonistul are o inimă pură.

Un mormânt în cer de Horia Vintilă a fost o lectură lentă, dar pe care am savurat-o pe deplin. Este o povestire-jurnal a pictorului El Greco, care datorită naturii meseriei sale intră în contact cu tot felul de oameni, accentul punându-se pe credință, moravuri și artă. Sufletul omului este întors pe toate părțile și natura ființei umane este dezbătută la fiecare pas, făcând din acest volum o odă adusă filosofiei, introspecției și esenței omului de azi și de altă dată.

Zăpada de primăvară de Yukio Mishima e primul roman din tetralogia Marea fertilității, comparată cu În căutarea timpului pierdut, varianta niponă. A durat un pic până am intrat în atmosfera poveștii, dar a meritat: Yukio Mishima e unul dintre autorii mei preferați din toate timpurile și mi-a fost dor de melancolia din scrierile sale.

Kepler 62 - Cartea întâi: Invitația de Timo Parvela, Pasi Pitkanen și Bjorn Sortland a fost o dezamăgire. Deși ideea e palpitantă, execuția nu a fost pe gustul meu - nu am creat nici o legătură cu personajele și cartea s-a simțit mai degrabă ca un prim capitol decât o poveste propriu-zisă. Cine sunt cei doi copii, Ari și Joni? Cum e construită lumea și de ce guvernul este rău? Care e treaba cu jocul Kepler62 și ultimul nivel? Nu se oferă nici un răspuns, iar asta mi-a tăiat din elan. Ilustrațiile sunt tare simpatice, pe alocuri am avut impresia că acestea spun mai multe decât povestea relatată.

Din păcate, nu s-a lăsat fără abandonate luna asta. Eram foarte încântată să încep Fiul risipitor de Radu Tudoran - mi-a plăcut enorm Toate pânzele sus! - dar după câteva capitole nu am fost convinsă. Nici faptul că un bărbat de 30 de ani îi zice unei fetițe de 13 că va fi o domnișoară frumoasă și când se reîntâlnesc după trei ani acesta o privește ca pe o femeie nu a ajutat.

Miezul inimii de Ioana Nicolaie este a doua mea întâlnire cu autoarea. După ce am citit cu mare interes Pelinul negru, eram curioasă de alte cărți semnate de autoare, dar am fost dezamăgită să găsesc același subiect dezbătut și aici: o fetiță dintr-o familie numeroasă și săracă, ce-și trăiește copilăria în comunism. Am obosit de acest subiect și de tendința literaturii române contemporane de a dezbate și tot dezbate acest subiect - am citit atâtea cărți ce se axează pe această temă, încât toate încep să mi se pară la fel.

Grădina uitată de Kate Morton este a doua mea întâlnire cu autoarea și, deși a mers mai greluț povestea la început, pe parcurs am devenit foarte investită în tot ce se întâmplă. Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost faptul că deseori narațiunea se focusa pe trecutul unor personaje irelevante, care apăreau în scenă pentru câteva capitole și cred că aș fi putut să mă lipsesc de informațiile respective - nu ar fi afectat narațiunea în niciun chip.

Extrem de tare și incredibil de aproape de Jonatan Safran Foer este un titlu pe care l-am văzut de foarte multe ori pe social media acum câțiva ani, dar abia luna asta am ajuns la el și am rămas dezamăgită. Nu am citit prea mult ca să îmi dau seama că nu-mi place nici stilul de scriere, nici vocea personajului-narator, nici însuși povestea. Am abandonat lectura.

Dincolo de iarnă de Isabel Allende e o carte ce a luat o întorsătură bizară încă de la început, dar mi-a plăcut să urmăresc călătoria a trei oameni foarte diferiți, uniți de un țel comun, descoperind biografia lor și istoria care i-a adus în momentul prezentului.

Un alt titlu abandonat este Trei dinți din față de Marin Sorescu - nu m-a prins povestea, așa că nu am insistat cu lectura.

Misterul turnului din Vista Point de Ben Guterson este o carte simpatică, despre cum un copil face față pierderii și cum familia și trecutul reprezintă niște puncte de reper pentru un suflet sensibil.

Mormintele din Atuan de Ursula K. Le Guin, a doua carte din seria Terramare, mi-a plăcut datorită felului în care a evoluat protagonista, dar și pentru că am regăsit un personaj din primul volum.

O carte de la care aveam mari așteptări - Hoțul de praf de stele de Chelsea Abdullah - o premisă superbă, care mi-a amintit de Spice Road, un roman pe care practic l-am devorat, dar nu a fost să fie. Stilul de scriere e foarte sec, iar personajele ziceai că se lasă purtate de val, încotro vrea narațiunea, nu ele. Multe lucruri irelevante povestite în primele capitole, care mai degrabă tergiversau povestea decât să o contureze. Așa că am abandonat lectura.

Un alt volum care pleacă din biblioteca mea neterminat este Forța vitală de Tony Robbins. Într-adevăr, nu sunt o cititoare pasionată de non-ficțiune, dar am ales cartea asta pentru că mi-a plăcut ideea ei - discutarea despre tot felul de cercetări ce implică longivitatea, sănătatea mintală și fizică, evoluția omului în general. Ce nu mi-a plăcut - felul în care „se aude” vocea narativă - zici că e un speaker motivațional extraordinar de arogant unde nu e cazul, plus structura cărții. Se tot spune că se va prezenta informația x sau y, dar se bate apa-n piuă pagini la rând în loc să se prezinte informația propriu-zisă. Recunosc, nu am răbdare să citesc introduceri kilometrice, mi s-a acrit de pe când învățam la facultate, iar ideea de a filtra informația dintr-o carte de 700+ pagini pentru a o găsi pe cea relevantă nu-mi surâde.

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami a fost o reîntâlnire plăcută cu autorul, chiar dacă până acum am citit preponderent romanele sale mai noi. Se simte o ușoară diferență - poate o implementare timpurie - a temelor pe care le regăsesc în toate cărțile sale - muzică, femei, lucruri extraordinare care i se întâmplă unui tânăr oarecare. Dar nu am regăsit eternele pisici :)

Ca apa pentru ciocolată de Laura Esquivel este o carte pe care am început-o fără să știu despre ce e și m-a surprins plăcut. Are acel ceva specific autorilor sud-americani - doar un pic de realism magic, dar foarte frumos încrustat într-o poveste cât se poate de realistă.

A Botanist`s Guide to Parties and Poisons de Kate Khavari e o altă lectură abandonată - protagonista a fost fadă, iar autoarea introduce o multitudine de personaje noi în primul capitol și nu e deloc clar cine cine-i și ce caută acolo.

Douăzeci și patru de ore din viața unei femei de Stefan Zweig e o carte ce se citește repede și cu o voce narativă atractivă. Premisa pare a fi una simplă și mi-a plăcut mult viziunea naratorului asupra unei situații scandaloase.

Iubim. Început de viață de Octav Dessila este primul volum din trilogia omonimă, relatând despre povestea de dragoste ce se înfiripă între o elevă de liceu și un poet cu mult mai în vârstă decât ea. Deși nu m-a încântat această idee, am apreciat foarte mult scriitura, structura personajelor, discuțiile pe care acestea le poartă și descrierea orașului Iași - cartea m-a făcut nostalgică după anii adolescenței și studenției mele.

Am citit o dată Biblia, a fost suficient pentru mine, iar Ben-Hur de Lew Wallace e efectiv repovestirea acesteia, cu câteva elemente de interpretare proprie - în viziunea autorului, de exemplu, fecioara Maria este nepoata lui Iosif, ceea ce oferă o notă „aparte” poveștii. Autorul folosește un limbaj greoi de dragul de a o face, nu pentru că ar fi nevoie de așa ceva. Descrierile sunt lungi și pe alocuri deplasate.

O serie de povestiri, unele neterminate, dar și scrisori și file din jurnal, Manon ballerina de Antoine de Saint-Exupery a fost o lectură informativă pentru mine. Micul prinț este cartea mea favorită din toate timpurile și volumul a reprezentat un interes aparte pentru mine în ceea ce privește „cunoașterea” autorului dincolo de lucrările sale terminate. Manon ballerina se citește mai degrabă ca un reportaj-biografie, cu ceva fragmente de povestiri sau texte neterminate.

Tormented de Elayna R. Gallea este a doua carte din trilogia The Binding Chronicles, primul volum fiind Tethered și despre care am vorbit pe canal. Eram entuziasmată să citesc continuarea poveștii, dar nu a fost să fie: personajele zici că sunt altele, nu se întâmplă nimic în prima 1/8 din carte, iar autoarea simte nevoia să repete o dată la două-trei paragrafe cât de deșteaptă/savantă este protagonista. Protagonistul zici că-și pierde tot farmecul și toată puterea, devine efectiv un cățel trist care nu e în stare să-i spună iubitei sale adevărul.

Acestea au fost lecturile lunii mai. Voi ce ați mai citit?