Recenzie literară: Plânsul lui Nietzsche de Irvin D. Yalom (1992)

Am decis să citesc această carte câțiva ani în urmă, dar tot nu ajungeam la ea - ba intervenea o altă carte, care pe moment mi se părea mia interesantă, ba începeau examenele, ba nu aveam chef de psihanaliză sau filosofie.

Dar a venit și ziua în care am deschis cartea și m-am lăsat prinsă în Viena anului 1882, unde renumitul și mult-talentatul doctor Josef Breuer, în urma unei întâlniri misterioase cu o rusoaică, Lou Salome, decide să îl trateze pe pacientul Friedrich Nietzsche de disperare. Ce-i drept, doctorul Breuer a tratat o singură dată disperarea, un tratament care nu a dat rezultate pe termen lung și, în plus, a afectat foarte mult imaginea sa în societate, dar și relația cu soția. Dar pentru că domnișoara Salome este atât de enigmatică și convingătoare... de ce nu ar încerca?

Problema apare atunci când există medicul și mediul, dar nu și pacientul; Nietzsche e un om foarte încăpățânat, principial în multe privințe și nu în ultimul rând, mândru și neînduplecat, orice încercare de a fi ajutat fiind văzută ca o insultă la adresa sa.

Dar până la urmă, domnișoara Lou trage câteva ațe, contactează câteva persoane și Nietzsche apare în pragul clinicii, pentru a ajunge pacientul acesteia în urma unor conversații personale cu Breuer. Două firi puternice, foarte diferite și excepționale în domeniul pe care-l practică, doctorul și filozoful ajung la o înțelegere: Nietzche se lasă tratat doar dacă Breuer îi permite să îl trateze de disperarea pe care o simulează (sau nu?).

Plânsul lui Nietzche este un roman savuros datorită dialogurilor, dar și a personajelor bine construite, fiecare având câte o trăsătură ieșită din comun. Pe lângă doctor și filozof, în peisaj apare familia lui Breuer, soția pe care doctorul o cam neglijează, fratele acesteia, un evreu pe care Breuer nu prea îl agrează; sora lui Nietzsche, despre care cititorul află mai multe lucruri neplăcute prin prisma scrisorilor acesteia, dar și a cuvintelor lui Lou. Un alt personaj interesant este Sigmund Freud (da, acel Freud), discipolul și prietenul lui Breuer. Și nu în ultimul rând, Anna O., pacienta misterioasă a doctorului care aduce, odată cu plecarea sa, o mulțime de probleme.

În Plânsul lui Nietzsche cititorul (mai ales dacă-i place psihologia și filosofia) are ocazia să fie spectator la o înșiruire de evenimente mai mult sau mai puțin tragice, dar pline de dialoguri animate, având astfel ocazia să descopere personalitățile unor oameni faimoși. Astfel, e interesant să vezi dintr-o altă perspectivă (chiar dacă aceasta este romantizată) oamenii celebri, cum au fost Nietzsche sau Freud, dar și Anna O. sau însuși doctorul Breuer. Desigur, un roman nu poate reda în totalitate imaginea unui om real, dar poate crea o schiță pentru cititor. Pentru mine a fost destul de interesant să ”văd” oamenii de dincolo de Așa grăit-a Zarathustra (autorul fiind Nietzsche) sau Studiile asupra isteriei (semnate de către Freud și Breuer), romanul de față conferind un contur și intensitate unor nume cunoscute, dar fără un portret bine definit. Dacă vă pasionează oamenii celebri în literatură, recomand Agonie și extaz a lui Irving Stone, un roman despre viața și activitatea lui Michelangelo.

Mi-a plăcut mult finalul datorită unei tente mistice și a unui deznodământ la care eu, ca cititor, nu mă așteptam. De altfel, tot romanul a fost o serie de evenimente pe care eu nu le-am intuit, așa că am avut parte de o călătorie plăcută, plină de imagini realiste sau nu, dar negreșit, memorabile.

Ce vin îți place?

De când mă țin minte, vinul a fost o băutură mereu prezentă în casa mea, dar nu tot timpul îndrăgită. În copilărie nu lipsea de pe mesele festive, dar reprezenta un element tabu pentru cei mici și o sursă inepuizabilă de pete pentru fețele de masă albe, imaculate, care de fiecare dată pentreceau câteva ore în înălbitor după fiecare sindrofie.

În adolescență, vinul mai apărea uneori prin grupul meu de prieteni, când era cool să mergi cu gașca să bei pe ascuns ceva, undeva. Evident, nu era un vin extraordinar, așa că nu m-am simțit atrasă de această băutură. Pe la sfârșitul liceului însă, am avut ocazia să gust un rose (de-aș ști ce rose era!) și de atunci vinul s-a mutat din lista cu băuturi neplăcute în aia cu băuturi suportabile, unele chiar savurabile (desigur, depinde mult de vin).

Relativ recent am descoperit încă un mod în care-mi place vinul: în friptură. Un vin roșu, demisec, merge de minune ca ingredient la fripturile făcute la cuptor sau la ceaun, căci această licoare a lui Bacchus face carnea fragedă, suculentă și foarte aromată - o plăcere să o consumi!

Ca preferințe, vinul pentru mine de obicei se împarte în două categorii: ori îmi place, ori nu, deși recunosc că vinul alb îmi place cel mai puțin, iar pe cel roșu îl prefer dulce. De obicei când cumpăr un vin nu sunt foarte atentă la detalii precum anul recoltei sau denumirea soiurilor; nu am cunoștințe în acest domeniu și sincer, nici nu mă tentează să mă informez de ce un vin e mai bun decât altul. Pentru mine e destul să știu că e tipul care-mi place și locul de proveniență - tind să cumpăr un vin autohton, pentru că îmi amintesc copilăria plină de peisaje de viță-de-vie ce se întinde pe dealurile natale. Dacă am ocazia să gust un vin de import nu zic nu, dar parcă tot cel al nostru mă atrage...

Încă un lucru legat de vinuri ce nu mă interesează în mod special este denumirea, deși tare aș vrea să aflu cum îl chema pe rose-ul ăla imposibil de uitat din perioada liceului. Și totuși, când merg să iau un vin observ mai ușor (duh!) cele cu nume cunoscute, dar îmi place să mă mai uit pe raft, ce mai este interesant. Despre vinul Beciul Domnesc de la Vincon am auzit, ba l-am și văzut în meniul cu vinuri din mai multe restaurante, dar nu îmi amintesc să-l fi gustat sau cumpărat vreodată. Aș fi curioasă însă dacă găsesc un sortiment pe placul meu.

În concluzie, la întrebarea ”Elena, ce vin îți place?” nu aș putea răspunde pe loc și cu siguranță nu aș putea da vreun nume, dar dacă întrebarea ar fi urmată de un pahar pentru degustare... lucrurile ar sta altfel :)

Recenzie literară: Cântecul stepei, cântecul munților de Chinghiz Aitmatov (1973)

De ce am luat în mână această carte? Pentru că Elenei îi plac titlurile frumoase. Ce a ieșit din această întâlnire? Multă melancolie.

Cântecul stepei, cântecul munților cuprinde patru nuvele: Geamilia, Plopșorul meu cu băsmăluță roșie, Vaporul alb și Cocorii timpurii, patru povești diferite dar conectate între ele prin sentimentul de melancolie interminabilă ce m-a ținut în mrejile sale pe tot parcursul lecturii.

În cele patru lucrări, deși poveștile sunt diferite, atmosfera e aceeași: cititorul este înghițit de peisajul rural, munții și stepele, satele kirghize, dar și oamenii și obiceiurile acestora, oameni ce încearcă să ducă o viață normală în anii grei ai războiului. Geamilia este o nevastă tânără care nu și-a mai văzut soțul demult, dar îl așteaptă; întemeierea unei familii, bazată pe înșelăciune, nu aduce bucurie în Plopșorul meu...; visele unui copil nedorit sunt împletite cu elemente mitologice în Vaporul alb; Cocorii timpurii sunt un semn bun...

Ca un mare spoiler, nimic în cartea aceasta nu este vesel; nici momentele fericite, care ar trebui să umbrească tristețea, nu au cum să alunge din mintea cititorului incomensurabila singurătate și melancolie ce se resimte în fiecare pasaj, în fiecare poveste.

După mine, Cântecul stepei, cântecul munților este o odă adusă poporului său de către autor. Cred că multe evenimente au fost inspirate din realitate, iar satele, oamenii și poveștile pe care le descrie Aitmatov în nuvelele sale sunt fărâme din trecut, amintiri foarte dragi care sunt purtate cu sfințenie în suflet. Cel puțin, mie asta mi-a inspirat volumul.

Într-un fel, mi-a dat impresia că ascult un om în vârstă ce-mi povestește evenimente ce au avut loc în trecut, la care acesta a fost martor. Iar la sfârșitul lecturi închide ochii, adoarme în jilț și mă lasă pe mine, interlocutorul, să frământ în minte gânduri și cuvinte nespuse și să mă las copleșită de o melancolie repetitivă...

Annarasumanara de Il-Kwon Ha: Do you belive in magic?

Zilele trecute am scris despre Magicianul lui Fowles și printr-o coincidență, ieri am terminat o manhwa cu (aproape) același titlu. Am perioade în care îmi vine pofta de citit manga/manhwa și las totul la o parte, mă lipesc de telefon și acolo rămân.

Annarasumanara (Abracadabra, varianta coreeană), apărută în 2010, relatează povestea lui Ah-ee Yoon, o elevă de liceu care locuiește cu sora mai mică. Ah-ee e nevoită să-și câștige existența singură, căci a fost abandonată de părinți. Ceea ce nu-i place cel mai mult în viață sunt oamenii iresponsabili, care nu sunt ”adulți”. De aceea, Ah-ee nu este deloc tentată să viziteze parcul de distracții abandonat, unde stă Magicianul - un adult misterios, îmbrăcat la patru ace, care pune o singură întrebare: crezi în magie? 

În urma unor evenimente, tânăra ajunge să-l cunoască pe acest adult iresponsabil, care insistă să o învețe magie... lucru ce nu prea-i place lui Il-Deung Na, colegul de clasă al fetei, un tânăr ce provine din clasa de sus, este primul la învățătură și amorezat de Ah-ee.

Annarasumanara este un cuvânt magic ce distorsionează realitatea. Pe parcursul celor 27 de capitole lectura a avut loc într-o atmosferă misterioasă, plină de tristețe și culoare. Mi-a plăcut foarte mult artwork-ul, felul în care au fost desenate personajele - fiecare este unic și o adevărată personalitate. Mi-a plăcut mult și decorul, mai ales diferitele tehnici utilizate în conturarea manhwăi, cum ar fi fundalul alb-negru și un element pată de culoare sau combinarea dintre desen și fotografie.

Deși inițial nu cunoșteam autorul acestei lucrări, am dat un search și mi-am dat seama că mai întâlnisem stilul acesta ciudat, cândva în trecut. Il-Kwon Ha, un webcomic artist sud-coreean a început prin 2006 o manhwa (din păcate neterminată), Sambong Barber Shop, unde ideea de ”frumusețe” este privită dintr-o perspectivă interesantă - cam de la această manhwa au început să mă intereseze și lucrările artiștilor din Coreea de Sud.

Revenind la Annarasumanara, la personajele bine conturate și la decorul interesant, povestea în sine mi-a plăcut foarte mult: misterioasă, plină de întrebări și monologuri ce ajută la conectarea cititorului cu Ah-ee, Il-Deung sau L (Magicianul). Ultimele capitole au fost foarte dinamice, pline de emoții și de dezvăluiri, dezmăgiri și regăsiri, dar spre final lucrurile s-au mai domolit, manhwa terminându-se într-un mod care permite cititorului să tragă singur concluzii și să decidă unde se pune punctul.

Cu siguranță voi urmări acest webcomic artist, deoarece stilul său de a desena, dar și de a contrui o poveste m-a cucerit. Dacă vreți o lectură relativ scurtă, dar magică, vă invit să încercați Annarasumanara (asta dacă mai credeți în magie, desigur)...

Recenzie literară: Magicianul de John Fowles (1965)

Să scriu despre un roman semnat de Fowles îmi este la fel de greu ca în cazul lui Murakami; lucrările acestor scriitori sunt atât de complexe și-mi trezesc o mulțime de sentimente și gânduri, astfel încât nu îmi doresc să umbresc, prin interemediul cuvintelor mele simple, fascinația și magia care se desfășoară între coperți. Dar pentru că tot nu am cui să-i destăinui gândurile mele despre Magicianul, mi-am zis să o fac aici, pe blog, cu riscul de a nu mă exprima clar. 

 Nicholas Urfe este un tânăr absolvent al Oxfordului și un poet în devenire. Plictisit de Anglia și tot ce înseamnă viața sa de zi cu zi, acesta acceptă un post de profesor de engleză într-o școală din Phraxos, o insulă mică din Grecia. Cu ceva timp înainte de a afla despre acest post, Nicholas face cunoștință cu Allison Kelly, o tânără originară din Australia; cei doi sunt prinși într-o relație amoroasă complicată, care se sfârșește în momentul în care tânărul decide să plece. 

Odată ajuns în Grecia, Nicholas se plictisește foarte repede de școală, elevi, insula mică și prea puțin interesantă. Totuși, undeva la distanță de sat se află casa unui domn misterios, Maurice Conchis, care în scurt timp îl invită pe noul venit la o cafea. Conchis este un om foarte bogat, dar a cărui viață este învăluită de mister, iar prin sat se zvonește că acesta ar fi ajutat naziștii în timpul războiului. Nicholas devine un vizitator permanent în conacul lui Conchis, unde observă că au loc niște evenimente ciudate, care-l pun pe gânduri; faptul că Maurice locuiește singur, după spusele sale, dar apar multe indicii ce duc la descoperirea unei prezențe feminine în casă; poveștile din viața stăpânului, care sut plasate undeva la limita dintre mit și realitate; numeroasele taine pe care le ascunde casa și locuitorii acesteia. Treptat, misterele încep să se destrame, iar Nicholas descoperă că femeia din conac este Lily (sau Rose?), o rudă a lui Conchis care suferă (și nu suferă) de o boală mintală. Fără să-și da seama, Nicholas Urfe este prins într-o poveste-labirint, plină de mister, elemente de șoc și o dragoste care începe să se infiripe pentru o femeie demult moartă...

Romanul de față este prima operă scrisă de către Fowles, dar cronologic, e a treia care a apărut pe lume. Am căutat câteva informații despre Magicianul și am găsit câteva idei interesante din spatele acestei lucrări - faptul că insula Phraxos a fost conturată pe seama amintirilor lui John Fowles despre Spetses, când acesta a predat limba engleză pentru doi ani într-o școală locală. Titlul inițial - The Godgame - a fost intens criticat, iar romanul în sine a apărut pentru prima dată în 1965 și în ciuda succesului pe care l-a avut (și încă se bucură de acesta), autorul nu a fost mulțumit și a lucrat la el încă 12 ani, până când opera a fost definitivată în 1977.

Am citit acest roman, sau mai bine zis, l-am început într-o călătorie. Prima jumătate m-a ținut cu sufletul al gură, pentru că tot misterul ce învăluia personajele și locurile din carte nu mă lăsa în pace, ci mai mult mă îndemna să citesc mai departe. A doua jumătate a romanului mi s-a părut ca o întorsătură bruscă, într-o direcție pe care eu nu o prevăzusem. Totul a început să se întâmple atât de repede și într-o formă ciudată, plină de imagini de tot felul, încât m-am trezit abia la final, un final la care mă așteptam; nu pentru că l-aș fi intuit, ci pentru că gustasem din felul în care Fowles pune punct. Citisem cu ceva timp în urmă Iubita locotenentului francez și finalul acestei cărți m-a dus cu gândul că aceasta este semnătura autorului, că astfel John Fowles termină o poveste. 

Mie personal mi-a plăcut cum s-a terminat Magicianul, un final deschis, ambiguu, și care multor fani nu le-a fost pe plac; s-au scris multe scrisori către Fowles, însă acesta a refuzat să dea vreo explicație. Din punctul meu de vedere, un final deschis este mult mai savuros decât un happy end sau un final unde se zice mură-n gură ce se întâmplă. Îmi dă un subiect de gândire și timp să mă detașez de roman... sau să îmi tipăresc mai bine în minte anumite momente...

Magicianul face parte din categoria cărților care nu se uită, a cărților care sunt dinamice, intense, care devorează cititorul, ca abia la final (sau nu) să îl arunce înapoi în lumea reală. Pentru mine, romanul a fost o călătorie plină de culoare și senzații și mi-aș dori tare mult să mai pot citi asemenea cărți; cărți pline de viață și... magie :)

Recenzie literară: Vițelul de aur de Ilf și Petrov (1931)

 Una dintre cele mai cunoscute cărți din epoca sovietică este Vițelul de aur, care merge mână-n mână cu 12 scaune, ambele romane fiind scrise de către Ilya Ilf  și Yevgeni Petrov. 

 Am o carte ponosită în casă, care a rămas fără coperți. Acest lucru se datorează mamei mele, care recitește cele două romane, incluse într-un singur volum, aproape anual. Când eram mai mică mă tot mira faptul că citește și recitește o carte pe care sigur o știe cap-coadă și când am întrebat-o ce e atât de fascinant în volumul fără coperți mi-a zis să văd singură. Așa că vreo zece ani mai târziu m-am gândit să citesc și eu cartea misterioasă. 

Vițelul de aur este, într-o oarecare măsură, continuarea a 12 scaune, sau mai bine zis, a aventurilor mărețului escroc Ostap Bender. Romanul este deseori inclus ( dar nu de către criticii literari ruși) în categoria de roman picaresc, un gen literar în care eroul principal ( care face parte din pătura de jos a societății) se aventurează în lume, călătorește din loc în loc și vine în contact cu diferiți oameni, din toate cercurile posibile.

Așa este și Ostap Bender, care se proclamă ”Marele escroc” și afirmă că este cunoscătorul a 400 de metode relativ legale de a face omul de rând să se despartă de banii săi. Un ins care se proclamă sensibil, artist, antreprenor și om cu suflet mare, Bender reușește să adune în jurul său diferite personaje care reprezintă uneltele pentru a-și atinge scopul. De data aceasta, scopul este milionul unui

oarecare Koreiko, un individ ce reușește cu iscusință să ducă o viață dublă. 

Bender își întemeiază o echipă formată din trei inși a căror scop este să-i servească visul și atât. Primii doi, sau ”copiii locotenentului Schmidt”, sunt Shura Balaganov, tâlhar nerealizat și Mikhail Panikovsky, un hoț mărunt, bătrân și smiorcăit. Al treilea membru este Adam Kozlevich, tânăr naiv, șoferul unui autoturism care mai târziu este botezat în ”Antilopa Gnu”. Cei patru, în frunte cu Ostap, pleacă pe urmele lui Koreiko, drumul acestora fiind plin de peripeții și situații comice.

Nu cred că am citit foarte multe cărți care pe tot parcursul lecturii să mă facă să chicotesc. De fapt, cred că aș putea să le număr pe degete. E uimitor faptul cum cei doi scriitori conturează personajele, le fac să ducă un dialog amuzant, plin de vorbe de duh, caracterizare a altor personaje, dar și a situației din țară din perioada respectivă. Momentele comice se țin în lanț, planurile dau greș, dar Ostap Bender, un optimist inventiv, reușește să iasă de fiecare dată din încurcătură. 

Deși romanul este o comedie continuă, undeva pe fundal se observă și partea cealaltă a medaliei, dar este ascunsă astfel încât cititorul să o vadă din când în când, dar nu în detaliu. Destul de multe lucruri din roman sunt plasate în perioada comunistă, atât aspectele bune cât și cele negative ale regimului, dar se găsesc undeva în fundal, astfel încât cititorul nu este lipsit și de o doză de realitate.

Finalul romanului, comic și tragic în același timp, mi s-a părut la fel de neașteptat ca și finalul primei cărți, 12 scaune. Neașteptat, dar nu forțat - îmi place să fiu surprinsă de o carte și mai ales de ultimele pagini ale sale. 

Vițelul de aur este un roman colorat, savuros, plin de umor și răsturnări de situații, pe care-l recomand cu mare drag!

Școala Altfel sau liceul după patru ani

Deși facultatea mea e la două stații distanță de liceul unde mi-am petrecut patru ani din viață, nu am ajuns niciodată dincolo de poartă. Am trecut de câteva ori pe lângă clădire, am văzut că s-a mai modificat ceva, dar am prins doar liniște - asta se întâmpla în vacanță, sau poate într-o oră.

Astăzi am intrat în liceul după patru ani. Prin intrarea din față, pe unde ca elevă nu prea am umblat; mai departe de cancelarie nu am pășit în anii mei de școală și a fost oarecum ciudat să intru așa, nu pe la intrarea elevilor și nu cu sacoul ”albastru de Moisil” pe mine (și ecusonul, pe care nu voiam să-l port).

Nu mă așteptam să fiu nostalgică. De când am terminat eu liceul, s-a schimbat gardul, a crescut o anexă pe care eu am prins-o sub forma unei gropi pline de materiale de contrucție; până și câinii din zonă sunt alții. Dar, de undeva de după bustul lui Grigore C. Moisil a ieșit un dulău negru, pe care l-am cunoscut. Îi ziceam ”mâncare” pe atunci și mi-l amintesc bine; într-o zi un coleg de-al meu își pierduse fesul, ca mai apoi să-l descopere pe capul câinelui, căci cineva din gimnaziu se gândise că îi este frig cățelului...

Evident, câinele nu m-a recunoscut. Dar a venit la mângâiat. Și pentru o fracțiune de secundă aveam din nou 16 ani și umblam prin blana lățoasă a patrupedului. Dar clipa a trecut și am revenit în ziua de azi.

Fiind Școala Altfel, nu s-a auzit nici liniște, dar nici zumzetul unor săli de clasă în plină oră. Se auzea muzică și râsete din curtea din spate. Am parcurs drumul invers celuia de pe vremurile când eram elevul de serviciu: cancelarie-hol-curtea interioară... și m-am trezit într-un loc cunoscut, dar plin de oameni străini. Nu am mai văzut nicio față pe care să o țin minte, sau poate că piticii din clasa a 5-a sunt deja liceeni și cum să-i recunosc, dacă în a 12-a eram atentă doar la bac?

Un lucru care m-a uimit a fost faptul că m-au recunoscut profesori pe care i-am întâlnit, chiar dacă am făcut doar un an cu ei vreo materie; mi s-a părut tot timpul extraordinară memoria unor profesori de a ține minte nu doar elevul, ci și numele lui. M-am simțit flatată, recunosc; se pare că ființa mea e încă prinsă în torentele de memorii ce se perindează prin clădirea liceului...

Cu ce ocazie am ajuns aici? Ei bine, cu ocazia Școala Altfel, unde am participat la un eveniment interesant organizat de profele de limbă română: mi s-a luat un interviu. Cât am fost în liceu am luat destule interviuri la baluri și evenimente, însă până azi am fost doar în postura de reporter, nu și intervievat. Toate au un început...

Despre ce am vorbit? Despre scris și despre cum e să ai un blog. Sau mai multe. Nu sunt atotștiutoare în acest domeniu, dar mi-a plăcut mult să vorbesc despre pasiunea mea pentru scris, argumentat și citit. Am împărtășit cunoștințele mele unor elevi de clasa a 10-a și mă gândeam în acel moment oare cum sunt văzută de ei? Îmi amintesc cum am avut ocazia să vorbesc cu studenți când eram eu în liceu și vedeam persoana din față ca pe un om mare, realizat... și acum eu sunt acel om mare...

Evenimentul a luat sfârșit, dar în mintea mea încă roiesc gândurile. Nostalgia după liceu, pe care niciodată nu credeam că o voi experimenta; interviul, pe care mi-a plăcut să îl dau; revederea cu profesori din liceu dar într-o altă lumină; întâlnirea cu o doamnă profesor (care deși are doctoratul, nu e încântată când i se zice ”doamna doctor” :p), care pentru mine e ceva mai mult decât profa din liceu. Și faptul că după ce am terminat liceul i-am zis doamnei A. că ”de azi înainte vă pot tutui”. Dar uite că anii au trecut și eu nu pot trece peste dumneavoastră, căci pentru mine un profesor va rămâne profesor...

Dacă stau să mă gândesc, mai am un regret: că Școala Altfel pe vremea mea era un concept nou și o săptămână în care nu făceam nimic altfel, cu pur și simplu... nu făceam. Uneori mă supără faptul că în anumite situații parcă m-am născut între două epoci, între două etape și că mi-ar place să mă aflu fie în cea din urmă, fie n cea din viitor...  și mai am regretul că nu am făcut mai multe. Că nu m-am implicat mai mult în diferite activități, căci pe vremea aceea aveam atâta timp liber; dar nu mai am ce face, așa că scriu această postare să rămână pe blog, o (oarecum) filă de jurmal despre revederea mea cu adolescența.