Recenzie literară: Trilogia Castelul de Diana Wynne Jones

Primul film de la Studio Ghibli pe care l-am văzut, copil fiind, a fost Spirited Away și am fost vrăjită de universul magic și de poveste, i-am ținut pumnii lui Chihiro și m-a fascinat soarta dragonului. 

Al doilea film văzut a fost Castelul mișcător a lui Howl, iar eroina, Sophie, a devenit una dintre cele mai iubite personaje feminine. Mai târziu, am aflat că povestea este bazată pe o carte, moment în care am decis că trebuie să o citesc, mai ales că am văzut mai multe recenzii unde se afirma că filmul și romanul diferă în multe privințe, dar asta nu-l plasează pe unul mai presus decât pe celălalt. Căutând cartea (care pe timpuri nu a fost încă tradusă în română), am descoperit că Howl's Moving Castle, este, de fapt, prima carte dintr-o serie formată din trei volume: Castelul mișcător a lui Howl/Howl's Moving Castle (1986), urmat de Castelul din văzduh/Castle in the Air (1990) și Casa cu o mie de uși/ House of Many Ways (2008). Ultima carte nu a fost tradusă încă în română, așa că nu știu dacă va apărea cu titlul tradus de mine. 

Dar să iau fiecare volum pe rând:

Howl's Moving Castle:

Sophie Hatter, alături de cele două surori mai mici, locuiește în Market Chipping, un orășel mic din regatul Ingary. Talentată în ceea ce privește mânuirea acului, Sophie lucrează în magazinul de pălării lăsat moștenire de către tatăl său și, pentru că este cea mai mare dintre surori, nu are așteptări de la viață: în lumea în care cotidianul se împletește cu magia, se spune că fiica cea mai mare a familiei nu va fi niciodată fericită. Așa că domnișoara Hatter coase, toată ziua,  pălării și rochii, obiecte ce bucură nespus de mult femeile din oraș, pentru că Sophie creează lucruri deosebite, ce ”parcă prind viață”.

Într-o seară, fiica pălărierului este vizitată de o femeie prea puțin politicoasă, pe care o dă afară; aceasta însă se adeverește a fi o vrăjitoare puternică, ce o blestemă. A doua zi, Sophie se trezește în corpul unei bătrâne, realizând că Vrăjitoarea Pustiurilor, vizitatoarea de ieri, i-a furat anii cei mai frumoși. Sophie decide că trebuie să plece și pornește într-o călătorie care se sfârșește într-un castel ciudat, care umblă pe câmpiile pustii, casa vrăjitorului Howl, despre care se spune că este foarte puternic și că se hrănește cu inimile fetelor frumoase. 

Fiind conștientă de faptul că nici cel mai disperat vrăjitor nu ar dori inima unei bătrâne, Sophie se angajează ca servitoare la castel și de aici începe călătoria plină de răsturnări de situație a lui Sophie, Howl și Calcifer, demonul de foc ce lucrează pentru Howl și mișcă castelul.

Castle in the Air:

Abdullah, un vânzător de covoare din Zanzib, are o idee fixă că este, de fapt, un prinț, răpit din castel în fragedă copilărie. Își petrece toată ziua stând la taraba sa și își imaginează castele, împărății, prințese și cum ar fi fost soarta lui dacă nu ar fi fost luat de lângă rege și regină. Într-o zi, un om misterios îi vinde un covor ponosit, parcă bun de nimic, dar care se adeverește a fi un covor magic, zburător, ce-l aduce pe Abdullah într-o grădină. Aici o întâlnește pe Floarea-Nopții, o prințesă isteață, blândă și nemaipomenit de frumoasă. Cei doi se împrietenesc, iar vizitele nocturne ale lui Abdullah nu trec neobservate: un djinn zburător o răpește, iar vina cade pe vânzătorul de covoare. Sultanul îl aruncă pe Abdullah în temniță, dar acesta este salvat de către covorul său zburător și cei doi pornesc în căutarea prințesei.

House of Many Ways:

Charmain Baker este o adolescentă ce toată viața sa a făcut un singur lucru: a citit cărți. Părinții săi, o familie ”respectabilă”, au făcut totul pentru ea, iar Charmain nu a învățat absolut nimic legat de cum să te descurci în viață, cum să gătești sau cum să menții curățenia în propria cameră, deoarece toate aceste lucruri nu sunt considerate ”respectabile”. Totul se schimbă în momentul în care ea, Charmain, trebuie să aibă grijă de casa unchiului William, pe care nu l-a întâlnit niciodată. Ajunsă la fața locului, adolescenta asistă la scena plecării unchiului cu elfii și se trezește cu grija de a conduce o gospodărie cât unchiul este plecat. Casa acestuia este ciudată: neîngrijită, plină de creaturi nemulțumite de felul în care arată grădina și în afară de cea de la intrare, casa are o singură ușă - care te poate duce oriunde, Charmain descoperind că sălașul unchiului este mult mai mare decât pare. Lucrurile se complică, pentru că pe lângă Charmain, în casă apare Peter, un tânăr ce a fost trimis să fie ucenicul lui William, care se adeverește a fi, pe lângă unchiul fetei, și cel mai mare vrăjitor din regat, cunoscut ca Marele Vrăjitor Norland. În afară de Peter, în casă mai este cineva -  Waif, un animal nu foarte încântător pentru Charmain. Pusă în situația de a face ceva ce nu a mai făcut niciodată, alături de un vrăjitor-ucenic și un cățel ciudat, tânăra află despre existența unei molime în regat, pe care unchiul trebuia să o trateze  cu un anumit obiect, numit Elfgift, care a dispărut cu mult timp în urmă. Acum, Charmain este cea care trebuie să găsească obiectul...

Am citit cele trei cărți una după alta, mânată de dorința de a descoperi lumea fascinantă pe care a creionat-o autoarea. Prima carte mi s-a părut extraordinară, am urmărit-o pe Sophie cu sufletul la gură, deși (credeam că) știam ce urmează să se întâmple. Cartea și filmul diferă destul de mult, dar în același timp, elementele-cheie sunt tot acolo, iar evenimentele, chiar dacă se întâmplă diferit, au aceeași finalitate. Sophie Hatter din film mi s-a părut mai plăcubilă decât cea din carte, Howl, în schimb, este mai bine conturat în roman, iar personalitatea lui este ceva mai complexă. Dacă ar fi să aleg între carte și ecranizare, mi-ar fi foarte greu, pentru că eu vedeam imaginile din film în timp ce citeam anumite pasaje, pe când în altele îmi imaginam singură cum arată decorul; ambele variante ale poveștii, cea scrisă și cea ecranizată, mi-au plăcut la fel de mult.

A doua carte mi-a plăcut cel mai puțin; e inspirată din poveștile din O mie și una de nopți - personajul principal, covorul zburător, prințesa cea-mai-frumoasă-din-lume, acțiunea în schimb e mai mult în stilul cărții precedente. Mie personal Abdullah nu mi-a plăcut ca personaj, nu am reușit să creez o conexiune cu acesta, dar nici cu Floarea-Nopții, iar acțiunea deseori mă plictisea. Cititorul are ocazia să-i întâlnească aici și pe Howl, Calcifer și Sophie, dar cei trei nu sunt personaje-cheie și e mai mult un fan service apariția lor în acțiune.

House of Many Ways mi-a plăcut destul de mult, deși ca stil mi se pare că diferă față de primele două volume. Charmain este un personaj pe care îl placi pentru gândurile sale și pe care îl judeci pentru acțiuni; este o adolescentă pentru care fierberea apei pentru ceai este un mister, în schimb descifrarea unei ghicitori este floare la ureche. Și aici am avut ocazia să-i întâlnesc pe protagoniștii din prima carte, dar implicați major în acțiune și bine conturați, de parcă autoarea a vrut să completeze, prin intermediul acestui roman, personalitatea și portretul fiecăruia.

Cărțile pentru copii apar în lista mea de lecturi, dar nu foarte des. Trilogia Castelul, în schimb, a fost o lectură așteptată și mult-dorită, chiar dacă cea de-a doua carte nu m-a dat pe spate. Îmi doresc foarte mult să procur volumele traduse în română (eventual cu niște coperți frumoase) și să le am în bibliotecă pentru a le citi la cei mici. Stilul autoarei este unul antrenant, lumea creată foarte frumoasă și îmi pare rău că Diana Wynne Jones nu este foarte cunoscută la noi - are o bibliografie impresionantă, pe care urmează să o descopăr.

Dacă sunteți fan al cărților pentru copii, a lumilor fantastice, dar și a personajelor complexe, care cresc și învață împreună cu cititorul, trilogia Castelul (și alte titluri semnate de Wynne Jones) trebuie să treacă prin mâinile voastre :)

Mid-Year Book Freak Out Tag

Pentru mine, vacanța mult așteptată începe de sâmbătă încolo (medicină veterinară, doamnelor și domnilor). Până atunci, dacă tot nu pot să mă apuc de vreo carte care NU este de specialitate, mi-am zis să particip în acest tag drăguț, pe care l-am tot văzut zilele astea prin blogosferă și Booktube.

Se numește Mid-Year Book Freak Out Tag și e practic un bilanț a lecturilor din acest an, sau mai bine zis, a tuturor cărților citite până la jumătatea acestui an. Mi-a plăcut ideea și mi-au plăcut întrebările, așa că am trecut la treabă :)

1. Cea mai bună carte pe care ai citit-o până în prezent:

Cea mai frumoasă, mai captivantă și mai memorabilă lectură din anul acesta a fost Magicianul de John Fowles. Nu mă voi lungi aici cu povestitul, dar John Fowles e un autor extraordinar, cu povești inedite, care te prind și nu te mai lasă.

2. Cea mai bună continuare pe care ai citit-o în prezent:

Nu aș numi-o continuare, deși un personaj-cheie se regăsește și în această carte. Este vorba despre Ostap Bender, care termină o peripeție în cadrul a 12 Scaune și cititorul are ocazia să-l întâlnească din nou, dar în alte împrejurări, în Vițelul de aur. Romanul de față m-a amuzat teribil, nu cred că am mai citit o carte ATÂT de amuzantă - personaje, acțiune, poveste.

3. O apariție nouă pe care n-ai apucat încă să o citești, dar vrei să o faci:

Aici voi menționa două cărți, Vegetariana de Han Kang și Hendrik de Mol și Planeta de Jad  de K. J. Mecklenfeld, care a apărut anul trecut, dar mi-a rămas gândul la aceasta - recenzia pentru primul volum o găsiți aici. Nu le am încă în bibliotecă, dar urmează să le achiziționez și să le citesc vara aceasta.

4. Cea mai anticipată apariție pentru a doua jumătate a anului:

Deși mă mai uit la apariții, liste pe Goodreads și ce mai văd pe rețelele de socializare, nu am descoperit încă un titlu care urmează să apară și care mă tentează. Sau cel puțin nu îmi vine în minte unul acum.

5. Cea mai mare dezamăgire:

Câinii negri de Ian McEwan - am avut mari așteptări de la această carte, dar nu am reușit să o îndrăgesc. Nu știu dacă problema a fost legată de unele personaje sau acțiunea și întorsătura pe care o luase, dar am terminat volumul și... asta a fost.

6. Cea mai mare surpriză:

John Brunner - Să prinzi o stea căzătoare. Am început să citesc cartea ca o lectură de relaxare înainte de somn și pe parcurs acțiunea a început să devină din ce în ce mai captivantă, așa că am terminat-o într-o suflare.

7.  Autor nou preferat (care tocmai a debutat sau nou pentru tine):

Diana Wynne Jones este o descoperire a anului 2017. Mai exact, abia anul acesta am apucat să o citesc. Unul dintre filmele preferate este Howl's Moving Castle de la Studio Ghibli și când am aflat că este parțial bazat pe trilogia cu același nume semnată de Jones, am zis că trebuie să o citesc. Autoarea scrie cărți pentru copii, dar lectura celor trei volume mi s-a părut potrivită și pentru adulți - un stil antrenant, cu personaje memorabile și amuzante.

8. Cel mai nou crush ficțional:

Nu sunt genul care să se ”îndrăgostească” de un personaj fictiv, de aceea la capitolul crush nu am pe cineva. Mi-a plăcut totuși destul de mult Ostap Bender, care e mai bine conturat în Vițelul de aur decât în 12 scaune: carismatic, escroc sentimental, omul cu o mie de idei gata să fie puse în aplicare.

9. Cel mai nou personaj preferat:

Nietzsche din Plânsul lui Nietzsche de Irvin D. Yalom.  Îmi plac cărțile unde personajele principale sunt personalități care au existat în realitate, pentru că prin intermediul unor astfel de opere cititorul are ocazia, într-o mai mare sau mai mică măsură, să-l ”cunoască” pe omul din spatele operei.

10. O carte care te-a făcut să plângi:

Copilăria de Maksim Gorky. Este o autobiografie captivantă, colorată, dar foarte depresivă. E genul acela de carte pe care nu ai mai vrea să o citești a doua oară, pentru că e plină de nedreptăți, supărări, durere și tristețe.

11. O carte care te-a făcut fericită:

Autoportretul unui visător cu ochii deschiși de Artur Lundkvist. Este o biografie scrisă sub formă de interviu, dar m-a binedispus, iar stilul lui Lundkvist este antrenant și inspiră optimism, chiar dacă autorul (și naratorul) trece prin clipe grele, dar pe care le privește cu ochi senini (sau deschiși, cum sugerează titlul).

12. Adaptarea preferată a unei cărți pentru film pe care ai văzut-o anul acesta:

Anul acesta am văzut destule filme făcute după cărți, dar nu îmi amintesc să fi citit vreuna dintre ele. Totuși, aș menționa Cloud Atlas, ca film mi s-a părut extraordinar, dar nu știu dacă urmărește cu fidelitate firul narativ al cărții.

13. Recenzia preferată pe care ai scris-o anul acesta:

E un punct cam... ciudățel, având în vedere că eu nu public o recenzie dacă nu îmi place cum a ieșit. Așa că nu am niciun articol nominalizat aici :)

14. Cea mai frumoasă carte cumpărată/primită anul acesta:

În ceea ce privește coperta, cea mai frumoasă este, pentru mine, Copilăria lui Maksim Gorky.

15. Ce cărți trebuie să citești până la sfârșitul anului:

În fiecare an îmi propun să citesc cam 100 de cărți și de obicei trec peste acest număr. 100 însemnând și beletristică, și cărți de specialitate, și volume de manga. Momentan vreau să termin cărțile de specialitate începute (puteți să mă urmăriți pe Goodreads dacă sunteți curioși ce citesc acum), Povestea prințului Genji și seria Harry Potter. Mi-aș dori foarte mult să citesc și câțiva autori români contemporani și cele două cărți menționate la punctul 3. 

Care sunt cărțile memorabile ale acestui an pentru tine?

Planuri pentru vacanță

Am observat că anul acesta am tendința să-mi fac planuri, mici și mărețe, cu ideea de a deveni mai organizată. Într-adevăr, una dintre rezoluțiile mele pentru 2017 a fost să mă organizez cam în toate aspectele vieții mele, pentru că simt cum unele lucruri nu se îndreaptă spre destinația pe care o scriu eu. Mi-am luat și o agendă pe care o car după mine, fie pentru inspirație, când mă vizitează, fie pentru chestiuni tehnice. Și mi-a prins bine.

Așa că mi-am propus să fac și un plan pentru vacanța de vară, care pentru mine începe de pe 29 iulie. Despre cum vara începe, pentru studentul de la medicină veterinară, la mijlocul lui iulie, voi povesti altă dată, astăzi vreau să punctez câteva lucruri pe care vreau să le fac vara aceasta:

- vreau să-mi prăjesc burtica la soare ca o focă mulțumită de viața ei, să stau tolănită pe plajă cu ochelarii trași pe nas și pescăruși pe fundal. Poate am ocazia să văd anul acesta și delfinii în larg, cine știe;

- vreau să citesc mai multe cărți semnate de autori români, în format clasic. În ultimele două luni am citit mult, aproape exclusiv cărți de specialitate, lucru ce m-a cam obosit. Desigur, am strecurat și câteva ore pe ici-pe colo de beletristică (Harry Potter - am ajuns la ultimul volum și Povestea lui Genji, care mi se pare un pic confuză, dar voi face un review pe măsură când termin opera);

- vreau să termin un proiect început demult, dar lăsat să se prăfuiască din lipsă de chef/motivație/uneori inspirație/alteori timp;

- după o revizuire a priorităților, vreau să mă apuc de-a binelea de acest blog. Am tendința să scriu în mai multe locuri o dată, dar am ajuns la concluzia că celelalte bloguri nu sunt la fel de importante, emoțional vorbind. 

Cam acestea sunt planurile mele pentru vacanță. Sper să reușesc să mă țin de ele, să mă îmbunătățesc și să duc la bun sfârșit proiectele neterminate. Dacă nu, mai am timp în toamnă de recuperat, dar productivitatea mea din timpul anului nu se compară cu cea din luna august :)

Voi ce planuri aveți pentru vara aceasta?

Haos total

Această postare ar trebui să fie ceva gen pagină din jurnalul intim, dar pentru că mi-e mult prea lene să scriu în agenda fizică... ei bine, îmi torn paharul cu gânduri alandala aici și după (sper) să merg mai departe.

Sunt într-o stare de spirit ciudățică, o stare pe care o retrăiesc de fiecare dată în ajun de sesiune. În pragul primului examen mă prinde câte o idee, două și nu mă lasă în pace. Astăzi mi-am propus să învăț și în câteva ore abia de am citit zece pagini, mintea îmi tot zboară la alte lucruri, cum ar fi să îmi organizez un blog de beauty (lucru prea puțin necesar, dar piticii din capul meu îmi tot suflă în ureche ”fă-o, fă-o!”), să mă apuc de articolul dedicat Bookfest-ului din anul acesta, unde mi-am lansat cartea (un articol care, cel mai probabil, nu va vedea lumina blogului niciodată), să îmi organizez nenumăratele documente Word din folderul cu ”Texte de-ale mele și nu numai”.
Ați prins voi ideea - aș face orice doar ca să nu învăț. Pentru că afară e vară, mi-a venit pofta scrisului, Muza mă tot trage de mânecă, responsabilitățile mă cheamă și eu mă prefac surdă, etc., etc.
Dar, ca în fiecare an, mă ambiționez să-mi fac un planner în ceea ce privește examenele, timpul alocat învățatului, dorința de a face o materie captivantă pentru creierul meu (nu e un lucru chiar necesar semestrul acesta, pentru că materiile mi s-au părut destul de interesante), mă mut lângă ceașca cu ceai amar și îmi aleg pixurile colorate (pe care în mod normal nu le utilizez în activitățile zilnice).
Pentru motivație, mă uit peste un articol mai vechi, Cum să supraviețuiești în sesiune, scris acum aproape un an (fără o zi). Din câte văd, sesiunile din iarnă parcă trec mai repede, în schimb alea din vară parcă îmi plac mai mult, oricât de contradictoriu cu textul de mai sus nu ar suna.
Așa că vă doresc o sesiune ușoară și cât mai multă motivație în a cumula informația într-un mod interactiv!

Îmi lansez cartea! Fiind Imagine prinde viață la Bookfest 2017 :)

Probabil că v-ați dat seama din titlu că sunt super-mega-foarte încântată/emoționată/fericită pentru că scriitoarea din mine jubilează!

Dacă mă urmăriți de mai mult timp, e posibil să mă cunoașteți de pe Fiind Imagine, primul meu blog pe care l-am început prin 2009. Pe atunci eram o adolescentă care voia să vorbească, dar nu cu oricine și nu oricând, așa că mi-am ales un colțișor unde să pot vorbi atunci când simt nevoia. Cu alte cuvinte, blogul mi-a marcat adolescența și odată ce am terminat liceul, mi-a încolțit în minte dorința de a vedea cuvintele tipărite, o dorință ce s-a materializat anul trecut, dar nu în forma în care mi-aș fi dorit, așa că am mers mai departe.

Și pentru că dorințele, dacă lucrezi pentru a le îndeplini, au tendința să devină realitate, în 2017 Fiind imagine. Eseuri din adolescență apare în lumea fascinantă a cărților publicate.

Lansarea va avea loc în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest 2017, ce se va ține în București în intervalul 24-28 mai. Fiind imagine. Eseuri din adolescență o găsiți la standul editurii Datagroup, iar lansarea oficială a acesteia va avea loc sâmbătă, 27 mai, orele 18:00. Ne vedem sâmbătă la Romexpo (eu voi fi acolo cam toată ziua), dacă vreți să ne salutăm, să ne cunoaștem personal și de ce nu, să faceți rost de cartea mea :)

Am creat un event pe Facebook și mi-ar face o deosebită plăcere să ne vedem acolo. Puteți da like și la pagina cărții sau să o adăugați în lista to-read pe Goodreads!

PS: îi puteți da și share, nu mă supăr! :D

Recenzie literară: Copilăria de Maksim Gorki (1913)

Îmi amintesc vag de numele lui Gorki. Am în cap o amintire îndepărtată, de pe vremea când eram la grădiniță și educatoarea mea, Elena Grigorievna (cred?) ne lua de mână, pe mine și pe fratele meu și ne plimbam pe terenul de joacă, unde ceilalți copii se jucau între ei, iar noi eram fascinați de tot ceea ce ne povestea doamna. Odată ne-a povestit despre biblioteca ei, despre cum îi plăcea să citească în copilărie. Printre alți autori, necunoscuți nouă pe atunci, ne-a povestit despre Maksim Gorki, cred că era unul dintre preferații ei. Îmi amintesc foarte clar cum ne-a zis că scriitorul a avut o viață amară, de aceea și-a luat numele de Gorki, ceea ce înseamnă amar în limba rusă. A trecut foarte mult timp de când am avut această conversație cu educatoarea, iar eu abia anul acesta am reușit să pun mâna pe un roman semnat de scriitorul rus.
Cu numele adevărat de Maksim Peshkov, Maksim Gorki a fost o personalitate interesantă, atât în postura de scriitor, cât și în postura de om politic. Este considerat fondatorul realismului socialist în literatură, fiind și un înflăcărat susținător al comunismului, criticând dur regimul țarist. Fiind de cinci ori nominalizat, cu diferite romane, pentru premiul Nobel pentru literatură, Maksim Gorki a petrecut mulți ani în exil, datorită situației din țară și a viziunilor sale politice.

Copilăria este un un roman autobiografic, primul volum dintr-o trilogie, fiind urmat de În lume (1914) și Universitățile mele (1923). Amintirile scriitorului datează din momentul în care moare tatăl său și el, copil fiind, este martor la înmormântarea unui om drag. După ce rămâne orfan, ajunge să locuiască la bunicii săi, iar copilăria îi este marcată de către figura bunicului, chipul mamei, dar și anturajul și familia extinsă alături de care băiatul trebuie să crească, cumva.

Copilăria nu este un roman vesel sau idealizat. Nu este despre frumusețe, dreptate, idealuri; este un portret al societății rusești, al familiei tradiționale, unde bărbatul este șeful, unde să bați nevasta e un lucru normal, unde să pedepsești copiii biciuindu-i e o misiune sacră, unde să tratezi omul de lângă tine ca pe un gunoi e la ordinea zilei. Maksim Gorki nu și-a amintit ce e mai frumos; a construit cartea pe schelele experienței sale, a amintirilor de demult, prin prisma unui adult. Într-un interviu, scriitorul afirma că pentru el, imaginea familiei tipice rusești nu este idilică, unde toți membrii familiei stau la o masă și beau ceai; o familie tipică e plină de violență nefondată, tradiții bizare, undeva grotești, iubire împărtășită pe fugă și multă mizerie. Adept al realismului, Maksim Gorki nu a omis nicio întâmplare  importantă din povestirea sa, pentru că misiunea cărții a fost să arate societatea rusească și familia, în principal, așa cum este ea de fapt.

Am ”citit” cartea aceasta în format audio pe tren; pe geam se perindau sate, câmpii, gări minuscule, iar în urechi se auzea o voce plăcută ce citea de la persoana I. Ceea ce îmi place la cărțile audio în rusă e că sunt făcute profesionist; nu prea vei auzi o voce monotonă sau dezinteresată. La cartea aceasta, actrița care o citea (nu i-am reținut numele) o făcea pe voci, cu intonație, transmițând foarte bine atmosfera din carte. Adăugând și ideea de timp oprit în loc când ești în tren, și peisajul... a fost o lectură/piesă de teatru oarecum radiofonică de excepție.

Copilăria nu a fost o lectură plăcută; ba mai mult, m-a întristat nespus, o emoție ce m-a urmărit câteva zile. Probabil de aceea nu mă voi apuca să citesc și celelalte două cărți; de altfel, nici nu cred că e nevoie, căci romanul de față are un final cât de cât stabilit. Am observat evoluția personajelor, fiind mult mai interesată de cele de pe planul doi, căci știam că orice s-ar întâmpla, naratorul/personajul principal nu va dispărea.

Și totuși, Copilăria este o carte nespus de tristă, dură, dar adevărată, o bună parte din mentalitatea personajelor și a societății de pe atunci, în general, se poate regăsi cu ușurință și în ziua de azi în casele aparent tăcute din orice orășel sau sat...

Recenzie literară: Plânsul lui Nietzsche de Irvin D. Yalom (1992)

Am decis să citesc această carte câțiva ani în urmă, dar tot nu ajungeam la ea - ba intervenea o altă carte, care pe moment mi se părea mia interesantă, ba începeau examenele, ba nu aveam chef de psihanaliză sau filosofie.

Dar a venit și ziua în care am deschis cartea și m-am lăsat prinsă în Viena anului 1882, unde renumitul și mult-talentatul doctor Josef Breuer, în urma unei întâlniri misterioase cu o rusoaică, Lou Salome, decide să îl trateze pe pacientul Friedrich Nietzsche de disperare. Ce-i drept, doctorul Breuer a tratat o singură dată disperarea, un tratament care nu a dat rezultate pe termen lung și, în plus, a afectat foarte mult imaginea sa în societate, dar și relația cu soția. Dar pentru că domnișoara Salome este atât de enigmatică și convingătoare... de ce nu ar încerca?

Problema apare atunci când există medicul și mediul, dar nu și pacientul; Nietzsche e un om foarte încăpățânat, principial în multe privințe și nu în ultimul rând, mândru și neînduplecat, orice încercare de a fi ajutat fiind văzută ca o insultă la adresa sa.

Dar până la urmă, domnișoara Lou trage câteva ațe, contactează câteva persoane și Nietzsche apare în pragul clinicii, pentru a ajunge pacientul acesteia în urma unor conversații personale cu Breuer. Două firi puternice, foarte diferite și excepționale în domeniul pe care-l practică, doctorul și filozoful ajung la o înțelegere: Nietzche se lasă tratat doar dacă Breuer îi permite să îl trateze de disperarea pe care o simulează (sau nu?).

Plânsul lui Nietzche este un roman savuros datorită dialogurilor, dar și a personajelor bine construite, fiecare având câte o trăsătură ieșită din comun. Pe lângă doctor și filozof, în peisaj apare familia lui Breuer, soția pe care doctorul o cam neglijează, fratele acesteia, un evreu pe care Breuer nu prea îl agrează; sora lui Nietzsche, despre care cititorul află mai multe lucruri neplăcute prin prisma scrisorilor acesteia, dar și a cuvintelor lui Lou. Un alt personaj interesant este Sigmund Freud (da, acel Freud), discipolul și prietenul lui Breuer. Și nu în ultimul rând, Anna O., pacienta misterioasă a doctorului care aduce, odată cu plecarea sa, o mulțime de probleme.

În Plânsul lui Nietzsche cititorul (mai ales dacă-i place psihologia și filosofia) are ocazia să fie spectator la o înșiruire de evenimente mai mult sau mai puțin tragice, dar pline de dialoguri animate, având astfel ocazia să descopere personalitățile unor oameni faimoși. Astfel, e interesant să vezi dintr-o altă perspectivă (chiar dacă aceasta este romantizată) oamenii celebri, cum au fost Nietzsche sau Freud, dar și Anna O. sau însuși doctorul Breuer. Desigur, un roman nu poate reda în totalitate imaginea unui om real, dar poate crea o schiță pentru cititor. Pentru mine a fost destul de interesant să ”văd” oamenii de dincolo de Așa grăit-a Zarathustra (autorul fiind Nietzsche) sau Studiile asupra isteriei (semnate de către Freud și Breuer), romanul de față conferind un contur și intensitate unor nume cunoscute, dar fără un portret bine definit. Dacă vă pasionează oamenii celebri în literatură, recomand Agonie și extaz a lui Irving Stone, un roman despre viața și activitatea lui Michelangelo.

Mi-a plăcut mult finalul datorită unei tente mistice și a unui deznodământ la care eu, ca cititor, nu mă așteptam. De altfel, tot romanul a fost o serie de evenimente pe care eu nu le-am intuit, așa că am avut parte de o călătorie plăcută, plină de imagini realiste sau nu, dar negreșit, memorabile.