Lecturile preferate din 2016

Această postare vine târziu, știu, dar mi-a luat ceva timp să-mi aleg lecturile preferate din 2016 - chiar dacă suntem aproape de finele anului și articolul (sau filmulețul) cu preferatele lui 2017 este pe drum. În anul ce a trecut am citit destule cărți, dar nu mă pot lăuda cu faptul că le-am citit cu mult drag pe toate. Lăsând la o parte dezamăgirile, în articolul de azi vreau să vă vorbesc despre ce cărți am descoperit și pe care le-am îndrăgit:

 Ao Haru Ride de Sakisaka Io/ Orange de Takano Ichigo

Manga citesc ocazional, de obicei lucrări cu puține volume și preferabil terminate. În anul ce a trecut am savurat două lucrări total diferite, dar care mi-au rămas în minte.

Ao Haru Ride este o manga despre adolescență, drame sentimentale de liceeni, iubiri nedestăinuite. Povestea este una destul de banală - Yoshioka Futaba intră la liceu și vrea să-și schimbe radical viața. Are o singură părere de rău: băiatul pe care-l plăcea în școala generală, Tanaka Kou dispare fără ca ea să-i spună ce simte. Mare îi este surpriza când îl întâlnește pe Kou pe holul liceului, dar acesta nu mai este băiatul pe care-l cunoștea: este tăcut, ursuz, nu foarte prietenos și în plus, poartă alt nume. Ca în orice manga, de aici eroina încearcă să-l redescopere pe alesul inimii, intervin alte fete, drame, mistere și finalul fericit. Povestea în sine nu este cine știe ce, dar mi-a lăcut mult modul în care este desenată manga. 

Orange, pe de altă parte, a fost una din acele povești depresive, care mi-a adus aminte de o altă manga citită prin liceu (deși poveștile seamănă-nu seamănă). Într-o zi, Takamiya Naho, o adolescentă ca oricare alta, primește o scrisoare de la... Takamiya Naho, o tânără cu 10 ani mai în vârstă. În scrisoare sunt descrise cu exactitate evenimentele din acea zi, dar și faptul că Naho din viitor regretă multe lucruri și în special îi pare rău de faptul că nu a putut salva de la sinucidere un băiat, Naruse Kakeru, care urma să se transfere în clasa lui Naho în ziua în care a primit scrisoarea. Femeia din viitor o roagă pe adolescentă să fie mai atentă cu Naruse și să nu desconsidere conținutul scrisorii.

Evident, Naho din prezent consideră că acea scrisoare e o glumă și nu ia în serios ce e scris în ea. Dar evenimentele din ziua aceea se petrec exact ca în scrisoare, iar în următoarele zile în chip misterios apar alte scrisori, cu un mesaj asemănător. Într-un sfârșit Naho realizează că acele scrisori nu sunt o glumă și descoperă că nu este singura care le primește. Colegii de școală și prietenii ei - Hiroto, Takako, Saku și Azusa destăinuie, rând pe rând, că și ei primesc scrisori din viitor, toate cerând aceleași lucruri aodlescenților: să nu aibă regrete și să fie foarte atenți cu Kakeru. Cei cinci, în frunte cu Naho, decid să se împrietenească cu noul venit și să evite anumite evenimente ce duc la nefericirea autorilor scrisorilor din viitor.

Orange este, cu siguranță, o lectură depresivă, dar frumoasă în același timp; cred că titlul nu este pus la nimereală, căci povestea este unde dulce, precum portocalele, unde amară, precum coaja acestor citrice. Cu un final deschis, manga de față te face să te gândești la cât de important e să iei decizii pe care nu le vei regreta.

Flori pentru Algernon de Daniel Keyes

Despre această carte am vorbit detaliat în acest filmuleț, vă invit să-l vizionați:

Poveștile colorate cu zâne ale lui Andrew Llang

Din când în când, simt nevoia să citesc povești. Dacă sunt și puțin macabre, și mai bine. Fairy books, sau cărțile colorate cu zâne ale lui Andrew Llang au fost citite pe parcursul a doi ani și m-au ajutat mult în sesiuni - așa, ca să-mi mai eliberez memoria. Fiecare volum este compus din povești adunate de prin toată lumea, cu happy end-uri sau nu, misterioase, vesele, simple sau complexe, pentru toate gusturile. Am văzut de curând câteva volume prin librării, fapt ce m-a bucurat - sunt cărți frumoase și e bine că, în sfârșit, au apărut și pe la noi. Am scris mai detaliat despre această serie în acest articol.

Bruta de Guy de Cars

Romanul de față mi-a inspirat un fel de Parfumul de Patrick Suskind, dar nu la fel de macabru. Are loc o crimă și Victor Deliot, un avocat ce aproape și-a încheiat cariera, este desemnat acuzatului Jaques Vauthier. Nimic ieșit din comun, doar că domnul Vauthier, sau bruta, este un triplu infim: este orb, surd și mut din naștere. Cum a reușit să omoare un om, de ce a făcut-o și cum, cu tripla lui infirmitate, urmează să discute cu avocatul. Cert este că domnul Deliot trebuie să o scoată cumva la capăt.

Mi-a plăcut acest roman (oarecum polițist) datorită unui fir narativ construit inteligent, cu personaje conturate (în special ”bruta”), dar și personalitatea avocatului, decis să descopere adevărul, toate ingredientele formând o mâncare (de carte) pe care am înfulecat-o repede și am digerat-o câteva zile. Mi-a plăcut mult modul în care a fost construit Vauthier, mi se pare dificil să conferi o formă unui personaj care nu vede, nu vorbește și nu aude. Cartea m-a ținut cu sufletul la gură și o recomand cu drag.

Pânza de păianjen de Cella Serghi

Dacă vă este dor de mare și sunteți melancolici după vremurile de demult, cartea de față este leacul. Adolescența, tinerețea, iubirea, dezamăgirea, copilăria și viața de adult se îmbină armonios în filele acestei cărți, totul desfășurându-se într-un trecut recent, pe malul mării. Am scris o recenzie mai detaliată despre această lectură.

1Q84 de Haruki Murakami

Aomame urcă pe o scară de incendiu pentru a ajunge cât mai repede la hotelul unde urmează să omoare un om. Tengo este rugat să corecteze un roman ciudat, scris de o adolescentă nu mai puțin ciudată. Ce legătură au cei doi oameni și care este misterul ce le unește soarta?

Deși se numără printre ultimele lecturi ale anului, 1Q84 e o favorită. Murakami știe cum să mă facă dependentă de rândurile pe care le scrie, dar cartea aceasta m-a impresionat mult și de fiecare dată când mă gândesc la acțiune îmi trece un fior pe spate. Am scris o recenzie separată pentru acest roman.

Cerul nu iartă pe nimeni de Erich Maria Remarque

Într-un sanatoriu din Alpi pilotul de curse Clerfayt face cunoștință cu Lillian, femeie frumoasă dar bolnavă. Incapabilă de a-și accepta situația, dar dornică de viață, după un război recent, Lillian decide să plece cu Clerfayt.

Remarque este unul din autorii mei preferați și îmi este greu să nu mă îndrăgostesc de cărțile lui. Cerul nu iartă pe nimeni a fost din start o carte ce nu promitea fericire, dar a fost plină de clipe fericite. O părere detaliată găsiți aici.

Capul profesorului Dowell de Aleksandr Beleaev

Profesorul Dowell s-a stins din viață în perioada în care lucra la un proiect ce viza jocul cu moartea. Asociatul acestuia, doctorul Kern, o angajează pe Marie Laurent ca laborantă, însă odată ajunsă în laborator, femeia descoperă că pe masă, sub un clopot de sticlă, se află capul profesorului Dowell, viu și lucid.  Mi-a plăcut această carte pentru felul în care naratorul combină elementele macabre și vesele, dar și interacțiunea personajelor între ele și în special, cu profesorul.... erm, capul acestuia. Recenzia detaliată o găsiți aici.

Serile în cătunul de lângă Dikanka și Mirgorod de Nikolai Gogol

Cunoscut de publicul larg datorită romanului-poem Suflete Moarte, Nikolai Gogol a scris și proză scurtă, dar în același stil zeflemitor, ce aduce zâmbetul pe buzele cititorului. Povestire în ramă, Serile în cătunul... sunt, de fapt, povești relatate de către diaconul Foma Grigorievici. Povești fantastice, dar nu prea, povești ce s-au întâmplat cu oameni pe care acesta-i cunoaște, dar nu prea. Povești ce au schimbat felul de a gândi a concetățenilor, dar nu prea. A fost o plăcere să citesc acest volum; plin de umor, situații penibile, spirite, duhuri și îngeri. Am scris pe blog despre.

 Hendrik de Mol și Planeta de Aur de K.J. Mecklenfeld

Cărțile pentru copii nu fac parte, de obicei, din lista mea de lecturi, dar titlul acesta m-a atras și am procurat cartea. Ce-i drept, a stat necitită vreo jumătate de an, poate mai mult, după care am decis să o iau cu mine la mare, să am ocupație în timp ce-mi prăjeam umerii la soare.

Hendrik este un băiat de 8 ani care suferă de agorafobie. Pentru a-i face viața din casă mai frumoasă, bunicul Martinus i-a dăruit un ursuleț verde de pluș ca să-i țină de urât. În urma unor evenimente, un vrăjitor îl transformă pe Hendrik într-o cârtiță și-l răpește pe bunicul. Colac peste pupăză, Bernard, ursulețul, este, de fapt, un erou internațional și a fost trimis pe Pământ pentru a avea grijă de ceva important... astfel, cei doi pornesc într-o călătorie pentru a-l găsi pe bunicul Martinus și a salva universul. Această carte a fost o lectură ușoară, plăcută și mai mult ca sigur o voi citit cândva copiilor mei. Abia aștept să citesc volumul II... până atunci, vă invit să citiți recenzia completă pe blog.

Cartea nunții de George Călinescu

Jim fură un sărut în tren. Sigur că nu va mai întâlni tânăra timidă, se trezește cu Vera în pragul casei cu molii. Romanul a fost citit în urma unei lupte interioare între a-i mai da o șansă lui Călinescu sau nu. Citisem Enigma Otiliei și deși mi-a plăcut stilul în care a fost scrisă, nu mi-a plăcut povestea și personajul principal. Așa că romanul de față l-am luat nehotărâtă, l-am citit și până la urmă, am decis că îmi place Călinescu. 

Aripi frânte de Kahlil Gibran

Pe Gibran l-am descoperit în liceu și cartea de față, odată ajunsă la mine, s-a trezit direct pe noptieră. Povestea, aparent, este una banală: Selma Karamy este o tânără frumoasă, plină de spirit, inteligentă și bogată. Soarta îi este decisă de către episcop, o figură puternică,  care o logodește cu nepotului său.

 Deși personajul principal, naratorul, știe acest lucru, se îndrăgostește de femeia altuia, sentiment reciproc. Ceea ce este diferit în cartea lui Kahlil Gibran este forma în care acesta prezintă trăirile personajelor. Mi-a plăcut ideea de dialog prin scrisori, prin intermediu cărora cititorul poate descoperi chipurile adevărate ale protagoniștilor.

Groapa cu fete de Aleksandr Kuprin

Cunoscută și ca Yama, cartea de față aduce în prim plan viața dintr-un bordel și elementele acesteia: prostituatele, ajunse aici din disperare, prin înșelăciune sau de bună voie; patroana și ”mușchii” acesteia; clienții, care mai de care, elevi de liceu, funcționari publici, criminali sau soți-model.

Romanul lui Kuprin, deși pare frivol la primele capitole, devine o lectură depresivă pe parcurs, ca la sfârșit să împingă cititorul să vadă situația fetelor și rolul prostituției în societate în sine într-o altă lumină. 

Acestea au fost lecturile preferate din 2016, fără a fi aranjate într-o ordine anume. Dacă ar fi să aleg cartea anului, aceasta ar fi 1Q84, dar având în vedere că am citit atâtea delicii literare, nu le pot ignora și trimite în obscuritate.

Voi ce ați citit în 2016? Se regăsește vreun titlu în lista mea? Să aveți parte numai de cărți frumoase și lecturi ce creează dependență :)

Recenzie literară: Flori pentru Algernon de Daniel Keyes (1966)

Am deciz ca ziua de joi să o dedic literaturii. Nu că nu aș citi destule cărți sau aș scrie puțin despre acestea, dar mi-am dorit ceva mai mult de la propria persoană, așa că am decis să-mi fac și un canal Youtube, Elena's Bookshelf. Urmăresc booktuberi de la noi și de afară de mult timp și consider că acest format de comunicare cu voi, cititorii mei, se pliază pe gusturile mele.

Joia aceasta, subiectul filmulețului este romanul lui Daniel Keyes - Flori pentru Algernon, pe care vă invit să-l urmăriți.

Drumul spre minimalism - Săptămâna 2

Astăzi este marți, deci ziua raportului. Este a 2-a săptămână în care îmi croiesc încet-încet un drum în viață cât mai curaț și liber - mă debarasez de lucruri care-mi ocupă aiurea casa și mintea și, deși avântul nu este la fel de mare ca în prima săptămână, rezultate sunt.

Ultimile zile am tot fost pe drumuri, cu acte, facultate și tot tacâmul, astfel încât nu am avut prea mult timp să stau acasă să contemplez fiecare colț și să găsesc câte ceva de a elimina din peisaj. Așa că m-am axat mai mult pe mărunțișuri și pe lucruri care sunt la vedere. Mi-am propus să fac curat în hainele mele, dar săptămâna asta nu este niciun progres pe acest plan.

În schimb, mi-am făcut curat în oje și în produsele de frumusețe. Am rearanjat lucrurile și pe măsuța mea de machiaj, dar nu sunt încântată de rezultat, așa că vă las aici doar poza de before, urmând în timp să fac un update:

Apoi, am trecut la un trusou (nu știu exact cum să-i zic), un cadou de Crăciun de la o colegă de facultate. Îmi place mult și este comod, dar am observat că țin foarte puține lucruri în el - să mă gândesc ce aș mai putea depozita în acesta.

Printre componente, se numără câteva funde pentru păr, inele și elastice. Am decis să mă despart de lucrurile care nu mai sunt pe placul meu sau pe care pur și simplu nu le mai folosesc:

Și după această curățenie, trusoul meu arată așa:

Lucrurile de mai sus vor pleca la cineva care și le dorește. Pe FB există o mulțime de grupuri cu vând/schimb/donez, așa că fundele vor merge la cineva care le vrea și care se va bucura de ele. Inele sunt învechite și roase, așa că acestea și-au văzut deja sfârșitul în coșul de gunoi.

Urmează medicamentele. A trecut ceva vreme de când am umblat prin ele și când am făcut curat, am descoperit că am cel puțin cinci cutii de medicamente pe care nu le mai folosesc/expirate, totodată am depistat și ce lipsește. Încă nu am refăcut stocul, dar urmează.

După produsele farmaceutice a urmat cutia cu oje. Nu pot să zic că sunt pe deplin mulțumită de cantitatea de sticluțe pe care o am - aș vrea să am mai puține, pentru că mai am dubluri de nuanțe. Lucrez la acestea în cadrul unui project pan, mai multe despre produsele cosmetice puteți afla de pe blogul meu de beauty. Before & After:

Nu cred că se observă mare lucru, pentru că nu am aruncat decât două oje și am rearanjat celelalte sticluțe în funcție de cum vreau să le folosesc. Ce a dispărut din cutie:

Un set de pensule pentru modele, dotting tools, benzi adezive pentru manichiură (dubluri) și stickere pentru unghii. Urmează să le donez. Pixul din dreapta ar trebui să fie magnetic, dar nu funcționează, așa că îl trimit la coș.

Mi-am luat la revedere și de la aceste trei produse - nu ne mai înțelegeam bine și viața e prea scurtă pentru a mă forța să folosesc makup ce nu mă încântă.

La fel, m-am despărțit și de aceste nimicuri - o brățară pe care nu o mai port, două accesorii pentru păr care nu își fac treaba, o pensulă pentru vopsea de păr învechită și un ceas care mi-a plăcut mult, dar s-a oprit și nu am cum să-i schimb bateria.

Cutia aceasta e plină și ea, la rândul său, cu nimicuri care îmi ocupau spațiu pe măsuță. În cutie mult timp am ținut produse pe măsuța de machiaj, dar am găsit un recipient mai bun și mai frumos, așa că o pensionez pe aceasta.

Hârtia, chiar dacă nu pare, ocupă mult spațiu în casă. Mai am de cotrobăit peste tot pentru a găsi foi de care nu am nevoie, dar mănunchiul acesta l-am scos doar din făcut curat pe un raft cu hârtii și cărți. Momentan o pun într-o pungă și când se mai adună, o trimit direct la reciclare.

Aceste sandale mi-au plăcut mult până când a zburat o floare de pe aia dreaptă. Am rupt floarea de pe sandala stângă și... am uitat de ele. Le-am găsit într-un colț întunecat și nici nu îmi amintesc când le-am pus acolo. Un lucru e clar - nu le voi mai purta niciodată, sunt vechi și tocite, așa că le-am aruncat.

Cam așa a trecut săptămâna asta, fără mari schimbări, dar eu sunt mulțumită - mai puțin de faza cu hainele. În față mai am 50 de săptămâni, așa că am timp.

Voi ce ați mai făcut zilele astea?

Recenzie literară: Eu, Dracula și John Lennon de Jan Cornelius (2016)

Astăzi este 18 septembrie, iar în străinătate se sărbătorește Hide a Book Day - când oricine poate deveni o zână a cărților (Book Fairy). Ideea este să ascunzi o carte (de preferat, o carte care ți-a plăcut mult) undeva într-un loc public. Dacă o urmăriți pe Emma Watson, sigur știți despre ce este vorba!

Deși am ascuns o carte care-mi este dragă (și sper că persoana care a găsit-o se va bucura din plin de lectură), vreau să vă spun despre o coincidență a datelor.

Zilele astea am anunțat pe pagina de Facebook că sunt blogger acreditat la FILIT 2017 - Festivalul Internațional de Literatură și Traducere, iar prima ocupație în această postură a fost să participa la organizarea unui Bookhunt care, din coincidență, a început azi, pe 18 septembrie :).

 Organizare e mult spus, dar ideea este următoarea: tuturor bloggerilor ieșeni care au vrut să participe li s-a pus la dispoziție câte un volum cu sigla FILIT. Toate cărțile disponibile sunt scrise de autori ce vor fi prezenți la festival, iar sarcina noastră, a bloggerilor, a fost să ascundem cărțile respective undeva în oraș, pentru ca ieșenii să găsească volumele și să aibă ocazia de a primi un autograf de la autor.

După cum vedeți în titlu, cartea care mi-a picat mie pentru a o „pierde” undeva prin Iași a fost Eu, Dracula și John Lennon: povestirile unui trăitor și uluit observator în România comunistă și în mirificul Occident de Jan Cornelius. Inițial, am vrut să aleg un alt titlu, eram cu gândul la locul unde voi ascunde volumul, dar odată ce m-am văzut în fața acestei cărți, nu m-am putut abține. Deseori, îmi aleg lectura în funcție de copertă, cum a fost și în cazul de față, doar că de data asta am nimerit-o.

Volumul e publicat la editura Humanitas și face parte din colecția memorii și jurnale. Autorul, Jan Cornelius, a plecat din România în anii 70, sau mai bine zis, a fugit din România și s-a stabilit în Germania în perioada comunismului. În noua țară natală, autorul locuiește de peste 30 de ani, însă nu uită niciodată despre locul în care s-a născut. Pe parcursul celor 51 de capitole, Jan Cornelius povestește despre contrastele între est și vest, oamenii pe care i-a întâlnit în lume, cum a fost în tinerețea sa, cum a fost marcat de perioada comunistă și cum dorul de țară îl tot aduce, din când în când, pe meleagurile natale.

De foarte mult timp nu am mai citit o carte care să mă prindă atât de strâns în mrejile sale și care să mă facă să chicotesc, atrăgând privirile încruntate ale oamenilor din jur. Eu, Dracula și John Lennon este un jurnal al contrastelor, al situațiilor penibile și jenante, dar care sunt prezentate de către autor într-o manieră comică. În cele două zile în care am avut volumul la mine, l-am devorat și am rămas cu o ușoară dezamăgire când l-am terminat - stilul lui Jan Cornelius de a scrie este foarte captivant și plin de ironii care nu au cum să te amuze.

Astăzi am ascuns cartea undeva în oraș, iar indiciul l-am lăsat pe pagina de Facebook. Cine va găsi volumul va avea ocazia să primească, cum ziceam mai sus, un autograf de la autor, dacă vine cu acesta la festival. Și pentru că e un bookhunt, sunt sigură că v-ar interesa pe unde au ascuns ceilalți bloggeri cărțile lor - lista cu ei o găsiți aici.

Acestea fiind spuse, abia aștept următoarea activitate din cadrul acestui festival. Ne auzim în curând! :)

Recenzie literară: Cel mai lung drum de Nicholas Sparks (2013)

Navigând prin lista mea de cărți audio (în timp ce mă îndreptam cu 100 la oră spre mare), am ales să încep o nouă lectură. Și pentru că mai dura ceva până ajungeam la destinație, am ales Cel mai lung drum ( pun intended).

Romanul este scris de Nicholas Sparks, autorul unor bestsellere precum The Notebook sau Dear John, dar și a altor romane apreciate de către cei care preferă cărțile despre dragoste. Uitându-mă prin bibliografia autorului, am văzut că e destul de prolific, dar până în momentul de față nu prea m-a tentat ideea de a-i citi opera.

Ira Levinson, un bărbat de 91 de ani, face un accident rutier și rămâne blocat în mașina răsturnată. Este conștient, dar rănit și se gândește că i-a venit sfârșitul, moment în care începe să discute cu Ruth, soția sa care a decedat 9 ani în urmă. Știe că ceea ce vede este o iluzie, dar iubirea pe care o poartă femeii alături de care a trăit aproape toată viața îi amintește despre cele mai frumoase clipe ce-l leagă de lume.

Sophie Danko, o studentă la istorie, iese dintr-un bar. Tânăra este recent despărțită de Brian, relația celor doi terminându-se prost, iar prezența fostului la petrecerea din bar nu o încântă în mod special. Afară, vede pe cineva. Numele lui este Luke Collins, un tânăr ce locuiește la o fermă din zonă. Cei doi încep o conversație, care continuă cu o altă întâlnire, astfel încât Sophie și Luke ajung să se întrebe despre lucrurile care îi atrag unul spre celălalt. Ea, studentă la istorie, pasionată de artă. El - cowboy, băiat dintr-o bucată, participant la rodeo. Ce-i unește pe cei doi oameni din lumi diferite?

Acțiunea romanului se desfășoară pe două planuri - bătrânul blocat în mașină și studenta și cowboyul.

Cel mai lung drum este, în principal, povestea Sophiei și a lui Luke, printre capitole fiind introduse pasaje cu Ira. La început, nu știam ce rol are bătrânul în poveste și într-o oarecare măsură, existența celor două planuri plasa acțiunea în atemporalitate. Spre final, are loc o întorsătură neașteptată - un lucru care mie mi-a plăcut.

Romanul Cel mai lung drum este o carte ușor de parcurs, fără prea multă filozofie în pagini. Nu trebuie să te gândești la de ce un personaj a procedat în vreun fel, nu este nimic excepțional în spatele acțiunilor care au loc sau a evenimentelor ce se întâmplă. Este doar... viața, care decurge așa cum o fac tot timpul. A fost o carte foarte bună pentru un drum - relaxantă, cu un ritm moderat, ușor de parcurs și care mi-a trezit un zâmbet la final.

Drumul spre minimalism - Săptămâna 1

Săptămâna trecută v-am spus despre ce vreau să fac cu timpul meu în următoarele 365 de zile, iar azi, pentru că e marți, vin cu un update. Pentru că sunt încă în vacanță și voi intra în ritmul meu normal abia de săptămâna viitoare, ultimele șapte zile le-am dedicat informării și realizării planurilor pentru ce va urma. 

Am terminat de citit Magia ordinii de Marie Kondo (recenzia aici), un ghid pentru cei care vor să se debaraseze de toate lucrurile (și gândurile) care sunt în plus și nu servesc la nimic, nu aduc fericirea. Mi-am făcut un board pe Pinterest unde salvez imagini și idei pentru viitor - în ceea ce privește o mai bună organizare a garderobei, a produselor cosmetice, a altor obiecte.

Și am aruncat câteva lucruri care erau în plus:

Am început cu două reviste - care, apropo, sunt al naibii de grele. VIP Magazin este o revistă din Republica Moldova și aveam aceste două numere de vreo jumătate de an. Le-am răsfoit, le-am admirat - au o hârtie calitativă, dar conținutul nu m-a dat pe spate. Nu citesc astfel de reviste dar dacă tot au ajuns la mine, am zis că e păcat să le arunc fără să văd ce au de zis. Am mai trimis la coșul de gunoi o carte, Novalis - Între veghe și vis. Am citit-o acum vreo trei ani și nu a fost cea mai frumoasă lectură. Aș fi păstrat-o pentru a o dona, însă de pe vremea când o citeam au început să-i zboare paginile și nu mi s-a părut corect să o dau cuiva așa, șchioapă.

Urmează aceste semne de carte. Eu nu prea folosesc semnele de carte, sunt genul ăla de cititor care îndoaie colțul paginii pentru a ști unde a rămas. Acum am un semn de carte foarte drăguț și care mă va ține mult și bine:

Acesta e, nu am o poză separată. Mi se pare că e un semn frumos, finuț, care sigur ar fi pe placul unei persoane care iubește pisicile. Poate fi achiziționat de la Felicity store - e un magazin on-line cu multe lucrușoare frumoase, dacă vă interesează. 

Să revin la semnele de carte. Am atât de multe pentru că le-am tot primit ultima dată când am fost la un târg de cărți, dar adevărul este că doar ocupă spațiu și chiar nu am nevoie de ele. Am păstrat unul singur, pentru a-l folosi atunci când merg la plajă cu cartea după mine sau dacă se întâmplă să am un volum când plec de acasă. Parcă nu aș scoate din casă semnul cu pisica...

Și ultimele două obiecte care au văzut lumina gunoiului săptămâna aceasta au fost pensulele de față. Prima este dintr-un kit pentru manichiură, cealaltă - dintr-o trusă de machiaj. Nu o foloseam pe niciuna, iar calitatea lor lasă de dorit. Drept urmare, nu le voi duce dorul.

Acestea fiind spuse, vreau să menționez trei persoane care în ultima săptămână m-au ajutat în misiunea mea. În primul rând, Diana Solomon, pentru că blogul ei este o inspirație continuă în ceea ce privește minimalismul. În al doilea rând, Lorelei, pentru că mi-a dat câteva idei și m-a adăugat în două grupuri despre minimalism de pe FB (aici și aici), unde găsesc multe informații utile și oameni care gândesc ca mine în ceea ce privește stilul de viață minimalist. Și nu în ultimul rând, vreau să o menționez pe Distandi, pentru că mi-a recomandat un titlu interesant - Goodbye, things de Fumio Sasaki și pentru că, dintr-o coincidență, ne-am apucat de același lucru aproape simultan :)

Acestea fiind spuse, voi ce ați făcut zilele astea? Ce lucruri au plecat din casa voastră?

Până marțea viitoare, vă doresc o săptămână productivă și numai bine :)

Recenzie literară: Magia ordinii de Marie Kondō (2011)

Acum câțiva ani, aveam o viziune diferită asupra lucrurilor care mă înconjoară sau mai bine zis, asupra lucrurilor pe care mi le doresc. Adunam orice prostioară mică și o puneam în cutiuță, pentru atunci când voi avea nevoie de acel lucru. Evident, nu aveam nevoie niciodată, iar chițibușul rămânea uitat în cutie. La acesta se adunau altele și altele și oricât de mult nu făceam curățenie, nu sortam și rearanjam, mă simțeam sufocată de mult prea multe lucruri care erau „necesare”. Mi-am zis că e timpul să pun punct acestui instinct de a aduna obiecte, să mă detașez de zicala bătrânească cum că totul e bun la casa omului.

Am început cu project pan - un proiect prin care mi-am propus să diminuez cantitatea de produse cosmetice din casa mea - am scris aici mai pe îndelete despre ideea de panning. Odată ce l-am început, mi-am dat seama că problema nu este doar faptul că am produse adunate în cutii. Dulapul meu bubuia de articole și încă mai am de lucrat la el. Numărul cărților pe care le dețin mă supără, dar tot nu ajung să mă debarasez de volumele care nu mi-au plăcut.

Astea sunt doar câteva aspecte, dar dacă ar fi să iau fiecare colț din casă, aș ajunge să descopăr și alte lucruri care îmi stau în cale - în calea mea spre minimalism. Dacă acum un an nu eram sigură, acum pot să spun cu siguranță că asta îmi doresc. O casă luminoasă, plină de lucruri care-mi plac, nimic în plus, nimic în minus. Și pentru a-mi pune planul în aplicare, primul lucru pe care l-am abordat a fost informarea.

Eu nu sunt genul care citește cărți motivaționale - pentru mine, titlurile precum „Cum să-ți câștigi primul milion” sau „Fă-i pe cei din jur să facă ce vrei tu”. Dar uite că am ajuns să citesc și eu o carte motivațională care e, în primul rând, practică - un aspect pe care nu știu în ce măsură îl poți găsi în cărțile despre cum să faci bani sau să obligi pe cineva să te placă. Se prea poate să greșesc la acest aspect.

Magia ordinii de Marie Kondō este o carte care a creat multă zarvă în rândurile oamenilor care vor să îmbrățișeze stilul de viață minimalist și nu numai. Esta una dintre cele mai vândute cărți din domeniu, prezintă în detaliu metoda KonMari și este considerată de mulți drept o lucrare revoluționară. Deși am citit câte un fragment pe ici, pe colo, am zis să citesc cartea integral - să văd ce lucruri noi aflu din aceasta.

Lectura mi s-a părut foarte ușoară, iar stilul Mariei Kondō de a povesti este antrenant și plăcut. Autoarea și-a prezentat viața și îndeletnicirile care i-au îndreptat pașii spre a inventa metoda KonMari; de la adolescenta dornică de a organiza totul în casă la femeia de succes care din dragostea pentru ordine a făcut o carieră strălucită. Cartea este împânzită de exemple de așa da/așa nu, preluate din realitate. Kondō își explică metoda, aducând drept exemplu cazurile clienților săi - atât punctul de unde au pornit, cât și rezultatul final. Mi-a plăcut mult acest aspect - pentru că exemplele din viață au un impact mult mai puternic decât doar informația adusă pe platou, fără a fi pusă în aplicare.

La sfârșitul lecturii acestei cărți m-am simțit inspirată. Nu neapărat de informația citită - pentru că multe lucruri le știam deja și parțial le puneam deja în aplicare - ci pentru că stilul în care Marie își prezintă metoda este unul ce te motivează. Desigur, nu am fost de acord cu toate aspectele din carte, pentru că trebuie luat în considrare faptul că viața unui japonez, apartamentul său și tabieturile diferă de cea a unui român, dar cred că multe lucruri din cele citite pot fi adaptate. Am citit și multe păreri negative legate de această carte - motivul fiind faptul că autoarea „vorbește” cu obiectele din casa ei, un lucru considerat ilar și ridicol de către publicul european sau american. Din păcate, multora le scapă contextul și apartenența etnică a autoarei, implicit mentalitatea, concepțiile, stilul de viață și credințele japonezilor.

Magia ordinii este o carte plăcută, ușor de parcurs și motivațională, mai ales pentru cei care abia pășesc pe drumul spre minimalism sau încă nu sunt deciși. Conține multe informații utile legate de cum să-ți depozitezi lucrurile, cum să sortezi obiectele astfel încât să îți dai seama ce nu mai vrei în casa ta, în ce ordine să iei bunurile atunci când faci restructurări și cum procedezi cu ceea ce nu mai vrei în casa (și viața) ta.