Bistro MOO - cele mai bune paste din oraș!

La finele săptămânii am postat câteva poze pe Insta și pagina de FB, unde vă spuneam că am băut un pahar de rose la Bistro MOO și că voi dezvălui misterul din spatele paharului... cuvântul-cheie: pasta :)

MOO este unul dintre localurile pe care le frecventez de obicei când am drum pe la Palas. De când s-a deschis, mi-a captat inimioara cu înghețata lor și turnul de frișcă din cappuccino-ul vienez. S-a întâmplat să am o perioadă în care să nu mai trec perin inima Iașului și recent am ajuns din nou la MOO, ca să văd că localul s-a transformat. Este mult mai spațios acum și sistemul de iluminare e preferatul meu - multă lumină, dar fără a deveni deranjantă, ce oferă o atmosferă intimă și te face să te simți ca acasă.

Am mâncat un burger și mi-am văzut de drum, ca pe la începutul lunii curente să văd că localul organizează, pentru bloggerii din Iași, un meeting ceva mai non conformist, ce a avut loc joia aceasta.

Ce am făcut la acest meeting? În primul rând, am cunoscut mulți oameni noi, despre care știam doar din perspectiva blogului. Mi-a făcut plăcere să le cunosc pe Andreea Ignat și Dariana Pintilii, dar să le revăd și pe Anamaria Ghiban și Elisa Podaru. Am cunoscut și alte persoane, dar timpul fiind atât de puțin (și pastele atât de fascinante), nu am reușit să socializez prea mult... dar având în vedere că mai urmează niște evenimente faine în oraș (stay tunned), voi avea ocazia.

Și să revin la paste. Bistro MOO este un local unde până recent găseai cea mai bună înghețată din oraș, dar după renovare a avut loc o schimbare în bucătăria acestuia - pe lângă dulciuri, la MOO poți lua micul dejun, prânzul și cina, fie că este vorba de o dimineață de duminică, o întâlnire de afaceri sau o ieșire în oraș cu prietenii. Atmosfera localului te invită să-i treci pragul, indiferent de timp sau de ocazie. 

Noul meniu conține de toate, dar accentul este pus pe paste, despre care am avut ocazia să aflu că sunt făcute chiar aici - am văzut procesul și tare mi-a plăcut mașinăria care dintr-o compoziție creează paste de toate formele și culorile. 

Nu puteam să continuăm seara fără să gustăm din bucătăria noului MOO, așa că eu personal am început cu o supă-cremă de ciuperci, ca să continui cu paste, despre care pot să spun că aveau o denumire lungă, în italiană, așa că i-am zis chelneriței că vreau pastele de pe poziția 2 din meniu :)) 

Când le-a adus, a început să-mi plouă în gură instant. Deși porția pare mică, vă asigur că eu nu am reușit să o termin. Pastele sunt foarte consistente, sosul din trei (?) feluri de brânză și nuci este delicios, așa că dacă vă tentează acest fel de paste îl găsiți la Bistro MOO. 

Celelalte farfurii cu paste arătau la fel de bine, iar vecina mea de la masă mi-a zis că nu a mai mâncat paste cu creveți atât de buni (și mari!) de nu știe când. Atunci când vă vine pofta de paste, eu  recomand să mergeți la Bistro MOO. Prețurile sunt potrivite, deservirea rapidă, iar mergând în acest local ajutați economia locală. Cum?

Am aflat că MOO, care acum are peste 25 de locații deschise și peste 160 de angajați, se aprovizionează de la producătorii locali, ceea ce mi se pare extraordinar. Practic, materia primă nu parcurge sute de km, ci ajunge repede și drumul de la furcă la furculiță este mult mai ușor de monitorizat (un detaliu de interes profesional pentru mine). Iar faptul că un bistro (până recent gelaterie) ajută producătorul din zonă să crească mi se pare un gest frumos și care, cu siguranță, nu este chiar atât de ușor de implementat. 

După paste a venit vremea desertului, pe care majoritatea l-am luat la pachet. Ca să nu credeți că MOO s-a transformat strict în bistro, să știți că și-au păstrat meniul de dulciuri și mai mult, au scos două feluri noi de eclere - eclerul cu fistic și eclerul cu nuci. Eu l-am gustat pe cel din urmă și a fost foarte bun, cu un pronunțat gust de nuci - așa cum mi-l imaginam. Ar fi fost cazul să-i fac și o poză, dar am uitat complet de asta atunci când am desfăcut ambalajul, dar dacă sunteți curioși cum e, știți unde-l găsiți.

Blogmeet-ul a fost pentru mine o experiență frumoasă și am avut ocazia să văd localul meu preferat dintr-o altă perspectivă, din spatele barului (și mai nou, a bucătăriei), să mănânc paste delicioase și să mă întâlnesc cu bloggerii din Iași, o comunitate pe care vreau să o cunosc în afara internetului.

Elanul pofticios Moo vă așteaptă!

Așa că dacă vi se face poftă de paste, e musai să le încercați pe cele din meniul Bistro MOO - și să nu uitați de eclerul cu nucă - sau fistic :).

Recenzie literară: Hoțul de cărți de Markus Zusak (2005)

Hello!

Săptămâna aceasta vă împărtășesc părerea mea despre Hoțul de cărți, o carte ce a fost foarte populară  acum câțiva ani și continuă să bucure cititorii din toată lumea. A fost făcută și o ecranizare, iar părerea mea despre carte vs. film o găsiți în clipul aferent. Vizionare plăcută!

Drumul spre minimalism - Săptămâna 9

Raportul din această săptămână din Drumul spre minimalism e aici. 

Voi începe cu o veste tristă pentru mine, și anume faptul că vineri ticăitoarea lui Pudding s-a oprit. Am scris despre Charlotte, soră-sa, care a plecat acum un an și ceva.

Mă așteptam ca Pudding să fie cea care pleacă prima, dar a ajuns la veritabila vârstă de 2 ani și 8 luni. A trecut și printr-o operație de îndepărtare a unei tumori, a călătorit mult, a ros tot ce se poate roade într-o cușcă. Dar mi-a fost dragă și nici acum nu mă pot obișnui cu liniște din casă. Cu faptul că nu se mai aud în fundal niște lăbuțe mici ce sapă în rumeguș și plastic de parcă vor să ajungă până-n China. Dimineața mă trezesc și, din reflex, mă îndrept spre locul în care țineam cușca, ca să hrănesc băbuța. Dar băbuța nu mai este și mă întorc la jumătatea drumului. Iar imaginea cuștii goale, a jucăriilor și a cutiei cu mâncare neatinsă e dezolantă... Tot ce sper este că viața ei a fost îndestulătoare și fericită și că i-am oferit tot ce se putea oferi mai bun unui ghemotoc mic de nervuri.

Nu îmi doresc un alt animăluț, nu acum. Mi s-a zis să îmi iau alt hamster, dar eu nu vreau; nu va mai fi un alt hamster care să se uite la fel de urât la mine cum făcea Pudding când o deranjam pentru a-i da ceva de mâncare...

Cușca și toate atributele urmează să fie donate. Sunt sigură că cineva ar avea mai mare nevoie de ele decât am eu acum. Imaginea acestei căsuțe goale mă deprimă...

Alte noutăți pentru săptămâna trecută nu prea am; după o curățenie sumară în dulap, am mai îndepărtat două articole ce nu mai sunt pe placul meu și pe care nu-mi vine să le port. Vor ajunge la cineva care se va bucura mai mult decât mine de ele. Cam atât...

Recenzie literară: Povestea lui Genji de Murasaki Shikibu (1008)

Povestea lui Genji (Genji Monogatari) este un titlu ce mi-a stârnit interesul în adolescență, atunci când în loc să-mi fac temele la informatică citeam manga. Nu aveam cum să nu aud despre prințul Genji, cel mai frumos, deștept, sensibil și extraordinar bărbat ce a trăit vreodată (și nobil, pe deasupra!), doar că în acea perioadă romanul nu a fost tradus în română, așa că am lăsat-o pentru mai târziu.

Pe la începutul anului mi-am amintit de titlu și mi-am zis să-l caut, să văd dacă am cum să obțin un volum - în engleză, rusă, română, nu conta; spre norocul meu, am găsit toată lucrarea pe internet, la liber - pe site-ul acesta. Există opțiunea de a descărca textul, eu asta am făcut și m-am delectat cu lecturarea acestuia până recent - am terminat volumul la începutul lunii.

Povestea prințului Genji a fost scrisă de Murasaki Shikibu, o doamnă de onoare de la palatul imperial nipon din perioada Heian (794-1185). Romanul este considerat ca fiind prima lucrare din istorie de acest fel - un roman complex, social, psihologic și nu în ultimul rând, un clasic al literaturii japoneze. În Povestea lui Genji este arătată viața nobilului din acea perioadă, evenimentele ce au avut loc în Japonia de atunci, intrigile și relațiile complexe între locuitorii palatului imperial. În centrul tuturor evenimentelor este prințul Genji, căruia i se mai zice cel strălucitor - un copil ilegitim al imperatorului Kiritsubo, care, din motive politice, este înlăturat din pătura socială din care face parte și este cunoscut drept un om de rând. Pe ce se axează povestea însă nu este doar urcarea lui Genji pe scara socială, ci și viața sa amoroasă - complicată și plină de mistere. Prințul este o fire romantică și neliniștită, iar toate aventurile sale - cu femei de vază sau mai puțin - se termină într-o notă melancolică. 

Genji Monogatari este un roman care trebuie citit lent; multitudinea de nume, ranguri ale unor persoane sus-puse, dar și evenimentele ce se petrec ba într-o regiune, ba în alta, pot bulversa cu ușurință. Anul acesta cartea a fost tradusă și la noi, la editura Polirom, însă eu nu am răsfoit volumul și nu știu cum arată textul în limba română. În engleză, textul e destul de aglomerat de nume proprii.

Povestea este interesantă și nu prea; pe alocuri, acțiunea se desfășoară într-un ritm alert, pe alocuri - doar frânturi din gândurile unor personaje, destul de multe pasaje descriptive în ceea ce privește înfățișarea și îmbrăcămintea personajelor, dar mai ales, ce semnifică culoarea unui kimono și ce efect are asupra bărbaților sau ce, mai exact, semnifică modelul floral. Aceste pasaje mi-au plăcut - ca cititor, m-au informat cu privire la ce reguli existau la curtea imeprială, dar și cum nobilii își exprimau gândurile printr-o bucată de material. Mi-au plăcut și versurile care apăreau pe ici, pe colo în conversațiile sau corespondența dintre mai multe personaje - o abordare a limbajului pe care nu am mai întâlnit-o într-o altă carte.

Ultima treime din roman mi-a plăcut cel mai puțin - s-au schimbat personajele principale și chiar dacă acțiunea a devenit mai alertă și pasajele descriptive s-au împuținat, nu am fost prinsă de povestea personajelor și nici de finalul, oarecum abrupt, al cărții.

Mi-a plăcut mult de personajul-narator, dar și de Murasaki - o copilă ce pe parcursul cărții devine fiică, amantă, logodnică, soție și nu în ultimul rând, prietenă. Din punctul meu de vedere, este portretizată cel mai bine, atât prin intermediul naratorului și a altor personaje, cât și prin intermediul descrierii și a versurilor pe care le ticluiește.

Povestea lui Genji este un roman care trebuie savurat și privit din perspectiva istorică în care a fost creat. Există multe păreri negative în ceea ce privește relația lui Genji și a lui Murasaki - cum cei doi oameni, pe care-i desparte o diferență destul de mare de vârstă și de rang social, devin o familie - însă eu nu am avut nimic de obiectat în ceea ce privește modul în care s-au întâmplat lucrurile. Japonia este o cu totul altă cultură, diferă destul de mult în ceea ce privește relațiile sociale (mai ales în trecut și la nobilime), de aceea nu înțeleg de ce unii cititori țin morțiș să vadă unele evenimente strict din perspectiva personală, nu și pe cea din spatele textului.

Mie romanul mi-a plăcut, chiar dacă nu este o lectură ușoară. Multitudinea de nume, personaje și evenimente ce se întâmplă concomitent, dar și stilul în care este scrisă cartea nu facilitează o citire rapidă, dar dacă este găsit ritmul potrivit, Povestea lui Genji oferă cititorului o imagine complexă a unor vremuri demult apuse.

Recenzie literară: Dandelion Wine de Ray Bradbury (1957)

Salut! Cartea din această săptămână este despre copilărie și melancolie și un pic de vin făcut din păpădii. Despre ce este vorba, mai exact, vă las să aflați din filmuleț :)

Drumul spre minimalism - Săptămâna 8

Happy Halloween! Nu că aș sărbători acest eveniment, dar pentru că s-a nimerit să fie exact în ziua raportului...

În săptămâna ce a trecut am ajuns la concluzia că nu îmi plac deloc rujurile lichide; am un ruj (singurul care îmi place în ceea ce privește consistența și culoarea ) și două tinturi coreene. Pentru că am demarat un project pan la începutul anului și încă nu știam lucrul acesta, mi-am zis să mă apuc acum să consum tinuturile. Și pentru că folosesc un singur produs de genul zilnic, rutina mea de machiat de dimineață a devenit foarte scurtă. Și îmi place nespus de mult că nu mai stau să mă gândesc ce fard să folosesc azi, sau ce ruj, sau dacă e mai bine să îmi fac codița de eyeliner într-un fel sau altul. Mă simt foarte împăcată cu mine și chiar mulțumită când folosesc un singur tip de produs pentru machiajul zilnic. În anul care vine, îmi propun să continui să micșorez trusa mea, pentru că less is more și vreau ca într-o bună zi, tot ce am în materie de machiaj să-mi încapă într-un portfard mai mare. Despre peripețiile mele beauty-related, vă invit să citiți pe blogul dedicat acestui subiect.

Deși nu mi-am cumpărat nicio prostioară - mă refer la haine și briz brizuri, nu m-am simțit privată de o plăcere a vieții. Nu am fost niciodată o obsedată de cumpărături de dragul cumpărăturilor, dar mi se întâmpla de multe ori să cumpăr ceva din impuls, ca mai apoi să regret achiziția. Încă mă simt tentată să cumpăr dulciuri, însă mă limitez la o singură ciocolată sau napolitană. Cred că ar fi timpul să încep să am grijă ce mănânc și cât mănânc (pentru că vârsta), dar momentan nu vreau să mă gândesc serios la acest aspect sau să caut soluții.

Am stat foarte mult timp pe Pinterest și m-am uitat la poze cu garderoba-capsulă, metode de a aranja hainele în dressing și sunt plină de idei și de inspirație, dar nu și materiale. Garderoba mea este, în continuare, un element ce mă sâcâie; vreau să nu mai am haine pe care nu le îmbrac, dar nici nu vreau să mătur totul și apoi să duc dorul cine știe cărui articol. Rezolv aspectul acesta la vară.

Cam asta am făcut în ultima săptămâna a lui octombrie. Voi cu ce v-ați ocupat timpul?

Recenzie literară: Femeia în alb de Wilkie Collins (1860)

Mi-a plăcut să fac recenzii cărților pe care le citesc de când mă țin minte. Am început cu postări pe blog, apoi m-am încumetat să trec și pe YouTube. Postez ceva nou în fiecare joi, vă invit să mă urmăriți și să discutăm împreună despre frumoasa lume a literaturii :)

Există cărți despre care nu vuiește tot internetul, dar care ar merita din plin să fie cunoscute - cum ar fi cea de față, Femeia în alb de Wilkie Collins. Considerat un roman senzație la vremea sa și o schiță a romanului polițist, acesta introduce cititorul în viața unei familii ce trăiește pașnic până în momentul în care în peisaj apare misterioasa femeie în alb.

Totul începe cu numirea lui Walter Hartright drept profesor de desen în casa lui Frederick Fairlie, unde alături de acesta locuiesc nepoatele sale - Laura Fairlie și Marian Halcombe. Înainte de a ajunge la destinație, Walter o întâlnește pe Anne Catherick, pe care o ajută să scape de niște bărbați ce o urmăresc, pentru a afla mai târziu că străina este femeia în alb, o figură cunoscută în împrejurimi și care va schimba iremediabil soarta personajelor.

Viața profesorului la Limmeridge House decurge lent și fără peripeții; acesta se împrietenește cu Marian și cu Laura, pentru care începe să nutrească un sentiment (reciproc, de altfel) sortit pieririi: tânăra are un logodnic, pe baronetul Sir Percival Glyde. Atunci când acesta ajunge în casa domnului Fairlie, Walter pleacă, însă povestea abia aici își începe cursul. Cine este femeia în alb? De ce numele acesteia este învăluit în mister? Ce legătură este între această femeie, fugită dintr-un sanatoriu, cu Laura și Percival Glyde?

Recunosc, nu am mai savurat o carte de foarte mult timp. Femeia în alb m-a ținut în alertă pe tot parcursul lecturii, datorită acțiunii care se desfășoară rapid, dar fără a fi grăbită. Modul în care este scris romanul - din mai multe perspective, inclusiv din cea a personajelor principale, fiind mai mult o arhivă a unor memorii, interviuri și jurnale decât o narațiune integră - nu are cum să te plictisească. Mă opream din citit doar pentru că trebuia neapărat să fac ceva, pentru că mă chemau grijile vieții de zi cu zi, însă gândul tot la eroii romanului îmi zbura.

Personajele mi-au fost drage aproape toate - nu neapărat pentru că eram de acord cu ele, ci pentru că erau atât de vii și complexe, trezind numeroase sentimente pe parcursul lecturii. Cel mai puțin mi-a plăcut de Laura, pentru că genul acesta de personaj - frumos, drăguț, sensibil, orfan și bogat - mi se pare placid în cadrul acțiunii, indiferent de ce face sau ce gândește. Autorul a format-o bine ca personaj, nici nu mi-o imaginam altfel, dar eu nu sunt fana acestei tipologii. În cealaltă parte, personajul pe care l-am admirat mult a fost prietenul lui Sir Glyde, excentricul italian Fosco, al cărui rol aparent neimportant, de bufon și om ciudat, a prins să se contureze cam pe la a doua jumătate a cărții, pentru a deveni vital în miezul acțiunii.

Femeia în alb este un roman despre mister, intrigă, dragoste, răzbunare, toate aceste ingrediente fiind iscusit introduse în acțiune, mintea personajelor și chiar modul lor de a fi. Am citit fascinată fiecare pagină și nu am avut niciun moment în care să mă plictisesc sau să nu urmăresc acțiunea. Wilkie Collins are un stil plăcut de a scrie și de a da viață unor tipologii umane sub forma personajelor cu chip bine conturat. Ca cititor, am fost ținută în suspans aproape tot timpul, pentru că misterul din jurul evenimentelor, în loc să se risipească odată cu avansarea în poveste, devenea din ce în ce mai pronunțat. 

Dacă tot vine Halloween-ul, Femeia în alb ar fi o lectură mai mult ca potrivită pentru a induce o stare de neliniște și de tensiune, totul plasat într-un decor înfricoșător. Romanul a inspirat numeroase piese de teatru și ecranizari, cea mai recentă fiind o mini serie realizată de BBC, ce abia se filmează, dar care sună promițător.