Recenzie literară: Vaporul alb de Cinghiz Aitmatov (1970)

Vaporul alb de Cinghiz Aitmatov este o poveste plină de melancolie, dor și durere, dar aceste sentimente sunt trăite într-un fel aparte de către protagonist. Pentru băiat, natura este sacră, bunicul un adevărat zeu, iar rânduiala lumii se supune voii Maicii Cerboaicei cele Cornute, creatura mitică, despre care bunicul spune că este mama tuturor și că aceasta trebuie cinstită pentru ca viața să fie dulce pentru toți.

Fără a apela la un limbaj pompos, autorul prezintă cititorului o lume izolată, familia unui pădurar kârgâz, unde domnește ura și prostia, singurul om căruia îi pasă de copil fiind bunicul Momun. Acesta, deși este un bătrân care a trecut prin multe, e considerat un nimeni de către pădurar, ginerele lui, un om înrăit de faptul că soția lui nu poate să-i aducă pe lume un copil. Autorul arată realitatea familiei tradiționale, ambițiile unui om aflat la putere, dar care nu are inimă, cât și lupta deseori lipsită de victorie a bătrânului pentru a-i oferi copilului o viață cât mai lipsită de griji.

Recenzie literară: Cutii de Cătălina Bălan (2019)

 Atunci când dialogul tău interior cu tine

începe să devină dialoguri cu altcineva

e un fel de a te îndrăgosti

ca o macara de cer

ca un soldat ciunt

de picioarele unei femei

Cutii de Cătălina Bălan, apărut la Editura Paralela 45, este un volum de poezie contemporană, în care eul liric se luptă cu dorința de a păstra vie în amintire viața de înainte de plecare și dorința de a lăsa trecutul să zacă în cutii, destul de aproape încât să fie la-ndemână, destul de departe pentru a nu sări în ochi.

Cătălina Bălan, în câteva cuvinte simple, dar încărcate de însemnătate, se întoarce în Chișinăul copilăriei sale, un oraș atât de imperfect, dar atât de drag datorită trecutului pe care-l marchează. Departe de acel loc, sufletul autoarei continuă să se întoarcă la origini, la zilele când își dorea să plece și la zilele când era recunoscătoare că anume în acel oraș a început adevărata viață.

Cutii, deși e un volum de poezie contemporană, o poezie prea puțin cunoscută mie, m-a făcut să mă întorc în acele timpuri când începutul adolescenței mele a fost marcat de un oraș astăzi străin, dar ridicat pe un piedestal în sala cu melancolii din sufletul meu. Cătălina Bălan m-a făcut să mă trezesc în amintirile de altă dată, să revăd locurile care-mi sunt dragi, dar în care nu m-aș mai întoarce. Cutii e un volum ce mi-a spus clar că mă pot mereu întoarce în amintirile și melancoliile mele, dar adolescența e o perioadă pe care nu o voi mai revedea niciodată, iar orașul copilăriei mele nu mă va mai primi cu brațele deschise. Ca un  învățător care și-a învățat elevii alfabetul și tabla înmulțirii, orașul meu natal mi-a oferit tot ce i-a stat în puteri, pregătindu-mă pentru o altă etapă a vieții, fără a-mi oferi o cale de întoarcere spre inima lui.

Te vei gândi zece minute după

vei răspunde neapărat

ceva subtil, amuzant, un pic defensiv

și poate vei fi melancolic

Recenzie literară: În spatele blocului de Mara Wagner (2017)

Copilăria mea s-a desfășurat, parțial, printre blocurile gri, construite înainte de a mă naște. Acțiunea din roman are loc în anii 80, iar evenimentele se întâmplă undeva în cartier, printre blocuri, locul preferat - și poate singurul - pentru copiii de atunci unde-și petreceau timpul liber. Romanul Marei Wagner a fost lecturat cu cel mai mare drag, lăsându-mi o melancolie în suflet odată cu terminarea ultimei pagini. Ați citit acest roman? Vă tentează subiectul?

Recenzie literară: S-a copt frunza de Victor Prohin (1979)

Pe Victor Prohin l-am descoperit din întâmplare, prin intermediul volumului S-a copt frunza, pe care mi l-a pus în față mama. Necunoscând autorul, dar dorindu-mi să citesc și prozatorii din Republica Moldova, am zis să-i dau acestui volum o șansă. Și nu mi-a părut rău.

În S-a copt frunza, cititorul îl întâlnește pe Grigore, un tânăr profesor de educație fizică din satul Goldana, care decide într-o toamnă, la patru ani de la terminarea universității, să plece la Chișinău, pentru a revedea locurile studenției. Ajuns în capitală, care se pregătește pentru o sărbătoare mare (7 noiembrie), Grigore își propune să-i găsească pe cei trei prieteni din universitate - Nic, Lex și Iuliana.

Grigore este un tânăr care a venit în oraș să-și găsească prietenii și să-și găsească fericirea, iar anii de studenție sunt singura amintire care-i luminează viitorul. Datorită unor evenimente, Grigore reușește să-l găsească pe Nic - Nicanor - în marele oraș, dar și pe Lex - Alexei - chiar dacă nu are adresa vreunuia și nici corespondența pe care au purtat-o câțiva ani nu menționează nimic despre unde pot fi găsiți. Dacă Grigore s-a înscris la facultatea de educație fizică din ambiție, din dorința de a demonstra ceva unor profesori și părinți care aveau anumite așteptări de la tânăr, Nic și Lex și-au făcut un plan, de a crește, de a face ceva pentru ei și pentru țară, dar și pentru umanitate. După patru ani, Grigore, cel fără de ambiții, cum este descris de unii consăteni, îi întâlnește pe cei doi tovarăși, pentru a vedea cum au ajuns aceștia, cum orașul i-a înghițit și i-a modlat după bunul său plac.

Dar nu cei doi reprezintă motivul principal al venirii lui Grigore în capitală. Iuliana este tânăra despre care-și amintește cu drag și cu regret: făcând parte din grupul lor, Iuliana i-a cucerit inima, iar datorită lipsei sale de ambiție, Grigore nu i-a spus niciodată clar ce simte pentru ea. De data aceasta, tânărul este pornit să o găsească și să vorbească cu ea, îndreptându-și pașii spre casa unde știe că o va întâlni pe mama Iulianei...

S-a copt frunza este un microroman în care am fost purtată pe străzile Chișinăului de altădată, un oraș pe care eu nu l-am cunoscut, dar pe care l-am recunoscut - străzile, clădirile istorice, Piața Centrală, centrul orașului, edificiile-simbol ale Chișinăului. Datorită acestui roman, am avut ocazia să pășesc alături de protagonist pe străzi care, poate, astăzi nu mai poartă aceeași denumire și nu mai găzduiesc aceleași case. S-a copt frunza reprezintă povestea unei maturizări și a unei melancolii mocnite în sufletul unui om care speră că totul va fi la fel dacă se întoarce într-un oraș părăsit acum patru ani. 

Grigore e un personaj pe care este greu să nu-l îndrăgești, cu toate monologurile sale, reflecțiile, amintirile și interacțiunile cu un oraș pe care poarcă nu-l recunoaște. Pentru el, timpul are o anumită viteză, dar revenind în Chișinău, își dă seama că aici timpul este o noțiune diferită, ceva ce a transformat orașul drag în ceva diferit, chiar dacă multe clădiri par a fi la locul său, străzile par a fi bătătorite de aceleași mașini, universitatea frecventată de aceeași tineri dornici de a învăța o meserie...

Pentru mine, S-a copt frunza a fost o întoarcere în trecut, în copilăria mea, în orașul pe care-l vizitez din când în când. La fel ca Grigore, recunosc străzile și unele clădiri, dar orașul se schimbă permanent, unele locuri nu mai există, iar la fiecare vizită, apar noi clădiri și orașul este într-o continuă mișcare și schimbare, cu care eu nu mai țin pasul. 

Stilul lui Victor Prohin este unul ce te cucerește. Cuvintele simple, descrierile ample, personajele reale și atmosfera creată de unele detalii minore nu au cum să nu te atingă, să te facă să vrei să descoperi ce se află dincolo de fațada unei clădiri, la următoare intersecție, în mintea omului ce trece pe lângă tine. Pentru mine, lectura acestui roman și a celor câteva povestiri incluse în volum a fost o mare plăcere, o întoarcere în locurile copilăriei mele, un ceva familiar și melancolic ce nu m-a lăsat să dau la o parte cartea până când nu am terminat-o.

Recenzie literară: Dandelion Wine de Ray Bradbury (1957)

Salut! Cartea din această săptămână este despre copilărie și melancolie și un pic de vin făcut din păpădii. Despre ce este vorba, mai exact, vă las să aflați din filmuleț :)

Să vorbim despre...unt

Nom nom nom... nu cred că am scris vreodată despre mâncare. Dar astăzi voi face o excepție și voi vorbi despre unt. Da da, unt, produs lactat pe care-l consumam mult mai des în copilărie decât în prezent, produs de care mă leagă anumite amintiri.

 Îmi amintesc de perioada în care în familia mea dulciurile se mâncau la zile de naștere și atunci când ceream o bomboană bunica îmi împingea fraza ”acum e vară, mănâncă fructe, bomboane vei mânca la iarnă”. Venea iarna și pe masă apăreau compoturile și dulceața, așa că bomboanele/ciocolata/prăjiturelele rămâneau de domeniul zilelor de naștere/Crăciun/Paște sau vizita vreunei rude. 

Eu sunt pofticioasă de felul meu în ceea ce privește dulciurile, așa că în pauzele dintre fructe și compoturi mă delectam cu pâine cu unt și miere. Aveam obișnuința să înfulec la micul dejun câteva felii de pâine coaptă de bunica, unsă cu unt delicios, cu nu știu câte procente grăsime, iar deasupra un strat generos de miere (și aia cumpărată de la niște vecini care aveau șaptezeci de mii de albine).  Astăzi, când sunt adult și pot să cumpăr bomboane și ciocolată și să le mănânc când vreau, pâinea cu unt și cu miere a cam dispărut din peisaj. Dar când reapare, nu e de bine, s-a dus o baghetă în 5 minute :)

Să revenim la unt: cred că a fost un produs minunat în copilărie, pe care nu ar trebui să-l evit nici ca adult. Eu îl folosesc când îmi fac ouă ochiuri pe post de ulei - mi se pare că ies mai cremoase și cumva mai pufoase. Oricum, chiar dacă nu-l consum zilnic, untul este un produs pe care-l am permanent în frigider. Ca viitor medic veterinar, calitatea produsului mă interesează în mod special - există și o expresie, de la furcă la furculiță, ceea ce înseamnă că pe mine, ca viitor specialist, mă interesează de unde provine materia primă, pe unde trece și ce modificări suferă, ca la sfârșit să ajungă pe masa consumatorului în forma finală. 

Din acest punct de vedere, m-a interesat marca de unt Kerrygold, deși recunosc că nu am mai văzut-o prin magazine. Kerrygold este un produs obținut din laptele unor văcuțe irlandeze care sunt crescute liber, pe pășune, 11 luni din an. Acest tip de creștere este relativ noi în țara noastră, dar e considerat din mai multe puncte de vedere un sistem mai apropiat de ”obișnuințele” taurinelor, în plus creându-le mai puțin discomfort. Pe acest principiu, de la văcuțe fericite, cu un minim de factori de stres, rezultă un produs mai bun calitativ și cantitativ.

Sunt foarte curioasă în ceea ce privește gustul acestui unt, poate-poate seamănă cu acela din copilărie. Cred că știu ce să trec pe următoarea listă de cumpărături. Să nu uit și de borcanul de miere trimis de acasă :)

Cărțile colorate cu zâne ale lui Andrew Lang

Dacă vă plac poveștile, mai mult ca sigur că v-ar plăcea colecția încropită cu grijă și răbdare de Andrew Lang - novelist, poet, puțin antropolog, folclorist, cunoscut pentru dedicația pe care a avut-o colectării poveștilor din toată lumea. Cele 12 volume cu povești, Fairy Books, cunoscute și ca Volumele colorate, sunt definite de o culoare, după cum urmează:

The Blue Fairy Book (1889);
The Red Fairy Book (1890);
The Green Fairy Book (1892);
The Yellow Fairy Book (1894);
The Pink Fairy Book (1897);
The Grey Fairy Book (1900);
The Violet Fairy Book (1901);
The Crimson Fairy Book (1903);
The Brown Fairy Book (1904);
The Orange Fairy Book (1906);
The Olive Fairy Book (1907);
The Lilac Fairy Book (1910).

Le-am găsit în engleză, pe site-ul Project Gutenberg, unde pot fi accesate gratis. Dacă vă tentează să le citiți, vă recomand sursa.

Nu știu dacă au fost traduse în română, dar ce m-a atras la aceste colecții de povești, pe lângă conținut, au fost copertele - foarte frumoase, magice aș zice ( le puteți vedea aici). Un alt lucru ce mi-a plăcut a fost faptul că printre poveștile drăguțe, pline de culori vii, se mai strecurau povești macabre, în care nu totul se termină cu happy-end, lucru ce m-a dus cu gândul că mi-ar plăcea să am varianta fizică a colecției. 

A durat o veșnicie până când am terminat de citit toate volumele, datorită faptului că la un moment dat lectura stagna; ori dădeam de o poveste plictisitoare, ori aveam alte lecturi mai interesante pentru moment, ori venea sesiunea și trebuia să abandonez beletristica. Dar luna aceasta am reușit să o duc la capăt, după 2 ani de la descoperirea ”zânelor”. 

Progresul meu cu Fairy Books pe Goodreads.

Dintre toate volumele, preferatul meu este The Yellow Fairy Book. Volumele mai târzii, în special de la Crimson încolo, mi s-au părut cam plictisitoare, probabil datorită faptului că se repetau poveștile, sau mai bine zis, se repetau ideile într-o altă formă - variante ale aceleiași povești, dar din pirspectiva a mai multor popoare. 

Per total, cred că Fairy Books sunt o operă frumoasă, destul de complexă - pentru că durează ceva timp și efort să încropești 12 volume cu povești cât mai reprezentative fiecărui popor. Mie mi-au plăcut și le recomand.