sâmbătă, 9 decembrie 2017

Recenzie literară: Tema pentru acasă de Nicolae Dabija (2009)

De Tema pentru acasă m-am apucat vara aceasta, când eram în vacanță. Cum una dintre rezoluțiile anului 2017 era să citesc cât mai multe cărți semnate de autori români, scrise nu acum șapte mii de ani, ci recent, am zis să lecturez și volumul de față. Coperta celei de-a doua ediții este frumoasă, se îmbină de minune cu titlul, atrage atenția și astfel, cartea se cere răsfoită.
Tema pentru acasă este o poveste de dragoste ce înflorește într-o perioadă dificilă pentru omenire. Mihai Ulmu, învățător în școala din Poiana, este arestat de către soldații sovietici. După arest, acesta este judecat și trimis în Siberia în lagărele de concentrare. Una dintre elevele sale, Maria Răzeșu, este îndrăgostită de Mihai și decide să plece în Rusia și să-l găsească.
Ideea în sine este frumoasă, romantică și ar fi putut fi exploatată în mii de moduri. Dar odată cu înaintarea în acțiune, nu m-am putut abține din a strâmba din nas. Tema pentru acasă este o carte ce a ajuns foarte reprede în topul cărților proaste citite în acest an. Mai jos voi enumera ce exact nu mi-a plăcut și de ce, așa că dacă nu vreți spoilere, opriți-vă aici. 
Mihai Ulmu își întreabă  elevii ce este dragostea, la care aceștia răspund de bună voie, imediat, în discursuri lungi, care par să fie rupte din revistă. În primul rând, niciun adolescent nu ar sări imediat să-i spună profului (mai ales de față cu colegii) ce este dragostea, dar să o și descrie în fraze lungi. O pagină și ceva am citit efectiv părereile unor abonați la vreo revistă, care au scris câte un eseu pe seama unei întrebări din numărul precedent - evident, sub masca anonimatului. Aceasta mi-a fost impresia.
Tot în acest timp profesorul se gândește că el nu-și cunoaște deloc elevii și că aceștia arată toți la fel pentru el, dar o clipă mai târziu afirmă că toți acești copii i-au devenit prieteni, la o distanță de câteva propoziții.
Când vin soldații peste Ulmu și îl arestează, acesta îi roagă să nu-l încătușeze, la care unul dintre soldați sare bucuros și-i zice că înțelege, că a fost și el profesor, așa că Mihai se duce neîncătușat la mașină. Asta după ce naratorul afirmă sus și tare că militarii ruși sunt cruzi, răi, violenți, că așa e natura lor. Dar, cumva, soldatul care deschide ușa cu piciorul și dă jos portretul lui Eminescu pentru a-l agăța pe cel al conducătorului nu face parte din categoria descrisă mai sus. Înainte de a ieși pe ușă, Mihai le dă o temă pentru acasă copiilor - „A fi om e o artă sau un destin?”.
În celula provizorie, Mihai Ulmu citește inscripțiile scrijelite pe pereți de cei ce au fost aici înaintea lui. Brusc îl vizitează muza și tânărul vrea și el să-și lase urma pe acești pereți, dar nu are cu ce. Autorul în schimb e ingenios: îl face pe Mihai să-și smulgă cu unghiile un cui din pantof și să zgârâie cu acesta peretele. Cum poți smulge doar cu unghiile un cui bine bătut în talpa pantofului pe mine mă depășește, dar aparent e un lucru pe care alții ( Ulmu, adică) îl fac cu ușurință.
Povestea continuă din perspectiva Mariei, fata frumoasă, mândră și deșteaptă din sat. Odată ce marea ei iubire este arestată și deportată, fata își ia lumea în cap și pleacă la drum ca să ajungă în Siberia. Cum a reușit să călătorească o distanță atât de mare, dar mai ales în vremuri atât de tulburi, fără a fi oprită, jefuită, bătută, arestată, etc., mă depășește. Într-un capitol fata ajunge din sătucul Poiana din Basarabia până în Siberia, un drum care pare să fie lipsit de griji și de pericol. Fata, cel puțin, nu este înfricoșată sau intimidată absolut de nimic. 
Ajunge în Siberia și află în ce lagăr e închis Mihai, unde se angajează ca bucătăreasă și în scurt timp îl ajută pe Mihai să fugă. Mihai, între timp, își petrece zilele stând de vorbă cu Osip Mandelstam (care nu știu ce caută în această carte, alături de alte nume invocate ale unor personalități ale vremii) și se gândește cât de lipsit de imaginație este Kudreavțev, cel care stă la conducerea lagărului. Imediat în următoarea propoziție descrie cele nșpe moduri în care Kudreavțev își bate joc de ei, punându-i la munci grele sau făcându-i să se comporte ca niște animale. Același Kudreavțev, când face cunoștință cu Maria, se miră de numele acesteia și zice cât de frumos e. Asta în condițiile în care Maria este unul dintre cele mai răspândite nume pe planeta asta...
A doua zi după fugă, cei doi se văd unul pe celălalt în inima pădurii, Mihai este uimit că salvatorul său e eleva aceasta (nu Osip), pe care nu a observat-o niciodată. După ce Maria îi spune cât de mult îl iubește și că ei doi sunt sortiți unul pentru celălalt, brusc lui Mihai i se deschid ochii și realizează că femeia aceasta înseamnă totul pentru el. Ă... poftim?
Îndrăgostiții sunt prinși și de data aceasta, Ulmu este adus în lagărul de unde fugise, iar Maria e trimisă în lagărul pentru femei. Printre scrisori Mihai află că ea este însărcinată și că urmează să aibă un copil, iar pentru a-l aduce pe lume, Maria mai fuge o dată, ca acesta să fie liber - și așa se naște Mircea, din a cărui perspectivă, de fapt, începe cartea.
Mircea este luat de la sânul mamei sale și trimis în lagărul-creșă, unde copii încep să moară pe capete din cauza unei boli infecto-contagioase, dar printr-un miracol, acest băiat, deși mic și firav, rezistă. Maria află despre acel copil, e sigură că este al ei și reușește să fugă din lagărul unde era ea (primind niște gloanțe în spate când ieșea pe poartă). Se strecoară la copilul său, îl îngrijește și moare lângă acesta, dar Mircea se însănătoșește peste noapte (la propriu) și mai târziu este trimis la o școală-orfelinat cu alți copii ai războiului. 
După ce este eliberat, Mihai Ulmu se duce la acest orfelinat, își găsește copilul și împreună se duc în Poiana, unde-i întâlnește pe foștii săi elevi, adulți deja, care îi spun că și-au făcut tema pentru acasă (cea de acum treisprezece ani). 
Ceea ce m-a supărat cel mai mult la acest roman a fost faptul că avea atât de mult potențial și că până la urmă, s-a adeverit a fi o carte care m-a enervat la fiecare pas. Personajele nu mi s-au părut credibile, nici cele principale, nici personajele de pe planul secund. Mihai este visător și nu știe ce este cu el. Maria este ridicată la rang de sfântă. Umblă prin lagăr și le zâmbește tuturor, indiferent de câtă durere sau lipsuri sunt în jur. În text apar cuvinte care nu există în dex. Poate sunt regionalisme, poate că în a doua ediție acestea au fost explicate în note de subsol. Cert este că eu habar nu aveam ce înseamnă sau despre ce se vorbește, încă un lucru enervant. Multele contraziceri ale naratorului sau între acțiune și dialoguri. 
Am închis ușurată cartea când am terminat-o. Mi-a dat o mare durere de cap, dar m-a și amuzat foarte mult faptul că ultimele aprox. 40 (!) de pagini erau pline de recenzii ale cărții, scrise de diferiți oameni, din diferite domenii. Mi se pare cam deplasat ca așa ceva să se regăsească la sfârșitul unei cărți, chiar dezgustător. Revoltătoare mi s-a părut descrierea cărții pe Goodreads - unde se regăsește această frază - ”apropiat de profunzimea ideatică a unor autori precum Dostoievski, Borges sau Bulgakov,” - pentru că sub nicio formă cartea respectivă nu are cum să se apropie de ce au scris cei trei scriitori menționați. Este o insultă la adresa scrierilor lui Dostoievki sau Bulgakov să fie plasați la același nivel cu romanul de față.
Din curiozitate, am mai citit o carte semnată de autor - mai bine zis, un volum de poezii. Se numește Zugravul anonim și este un volum frumos, cu versuri ce impresionează. Are un aer de melancolie și tinerețe volumul și ca idee, eu cred că Nicolae Dabija este un poet foarte bun, dar a cărui romane nu se ridică la același nivel cu volumele de poezii.
În concluzie, Tema pentru acasă a fost o carte proastă, plină de contradicții și personaje care nu aveau un dram de personalitate. Nu știu de ce este atât de apreciată, pentru că nu merită.

joi, 7 decembrie 2017

Recenzie literară: Întoarcere în Bucureștiul interbelic de Ioana Pârvulescu (2003)

Salutare!
Nu știu dacă am mai vorbit despre o carte românească, dar astăzi vreau să vă povestesc despre un volum care mie mi-a plăcut foarte mult. Întoarcere în Bucureștiul interbelic de Ioana Pârvulescu este o carte ce m-a amuzat, m-a întristat, mi-a spus multe lucruri noi și m-a făcut să-mi doresc să pășesc pe străzile capitalei noastre de altă dată. Voi ați citit-o?

marți, 5 decembrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 13

Salutare!
Drumul spre minimalism a intrat în iarnă, dar acest lucru nu mă împiedică să continui să caut cum să ajung la țelurile propuse.
Săptămâna trecută, în minivacanță, am stat acasă, pentru că asta îmi doream de ceva timp. Ieșind aproape zilnic, ba la facultate, ba cu altă treabă în oraș, o seară liniștită acasă, fără griji, teme sau ore matinale de trezire, era o necesitate. Așa că m-am cuibărit în fotoliul meu, am luat broderia în mână și m-am relaxat, ascultând o carte audio (despre care voi scrie în curând).
Vineri m-am trezit cu gândul că vreau să fac curățenie în dulapurile din bucătărie. Rezultatul a fost că am rearanjat lucrurile, am aruncat produse ce au expirat sau pe care nu le voi mai folosi vreodată, am reorganizat ce aveam pe rafturi. Sunt foarte mulțumită de rezultat și această activitate mi-a dat o stare de bine și de satisfacție, am simțit că am făcut ceva util pentru ziua respectivă. 
Cred că am menționat în postarea anterioară că mă bate gândul să încep să renunț, încet încet, la produse de îngrijire din comerț și să-mi îndrept atenția spre acele produse bio, naturale, făcute din ingrediente cât mai puține. E doar un gând, dar am achiziționat deja câteva lucruri și momentan le testez. 
De câteva săptămâni mi-am propus să mănânc măcar un fruct pe zi, indiferent de care. Și mi-am dat seama că eu nu prea mănânc fructe sau pur și simplu, nu prea mănânc pe parcursul zilei, iar acest lucru sigur are ceva de zis în felul în care arată părul meu și tenul, de care nu sunt mulțumită absolut deloc de câteva luni încoace. E cam devreme să spun ceva, cel mai probabil e efectul Placebo, dar mă simt mai bine de când mânănc fructe și starea părului meu s-a îmbunătățit. Dar pentru că activitatea asta a mea durează de aproximativ două săptămâni, e cam devreme să dau verdictul. 
Regula mea de dacă poți să faci un lucru în mai puțin de 5 minute, fă-o acum a devenit o obișnuință. Încă mai strâmb din nas dacă trec pe lângă chiuvetă și nu am chef să spăl două farfurii, dar totuși o fac, pentru că mai târziu tot ar trebui să fac lucrul acesta și poate ar dura chiar mai mult, dacă pe acele farfurii s-ar usca resturile de mâncare. La fel e în oricare altă activitate ce durează nu mai mult de 5 minute - mă forțez să o fac, ca după să nu-i duc grija.
Deși mi-a displăcut mult - și încă îmi displace - ideea de a învăța din timp pentru niște teste sau examene inutile, asta am făcut în weekend. Încep colocviile pentru mine, apoi sesiunea, și e cazul să-mi intru în ritm, ceea ce devine din ce în ce mai greu, având în vedere că de vreo trei semestre încoace urăsc facultatea și foarte multe lucruri ce țin de ea.  Dar partea bună este că există deja o obișnuință, îmi cunosc ritmul și stilul de învățare și îmi sunt cunoscute așteptările pe care le au cadrele didactice, iar notele nu au avut niciodată nicio semnificație pentru mine. 
Cam asta a fost viața mea în săptămâna 13 de Minimalism Journey. Voi ce ați făcut?

sâmbătă, 2 decembrie 2017

Recenzie literară: Sapiens. Scurtă istorie a omenirii de Yuval Noah Harari (2011)

De Sapiens. Scurtă istorie a omenirii m-am apucat doar pentru că a fost nominalizată drept cartea trimestrială de non ficțiune în cadrul unui book club din care fac parte. În mod normal nu citesc non ficțiune, dar mi-a prins bine de tot să citesc acest volum semnat de Yuval Noah Harari, care mi-a deschis pofta pentru acest gen de literatură. Așa că dacă aveți recomandări, scrieți-mi mai jos :)
Așa cum spune și titlul, Sapiens este despre oameni sau mai exact, despre cum Homo sapiens a ajuns în vârful piramidei, reușind să-și transmită gena mai departe, întrecând alte specii de hominide mai puternice, mai mari și mai pregătite pentru a înfrunta viața deloc ușoară și confortabilă a Pământului preistoric.
Vocea naratorului este foarte plăcută și explică într-un mod accesibil despre cum au dispărut anumite specii de animale, cum s-a descoperit focul sau cum s-a trecut de la politeism la monoteism; cum au ajuns strămoșii noștri nomazi să se stabilească într-un singur loc sau cum trocul a devenit, cu timpul, afacere. 
Informațiile oferite în carte sunt prezentate într-un mod accesibil și interactiv - pe tot parcursul cărții am avut impresia că mă uit la un documentar făcut de NatGeo. Scrisul se îmbină armonios cu pozele sau imaginile care vin în ajutorul cititorului. Harari explică unele lucruri pe care nu le înveți la școală nici la ora de istorie, nici la cea de biologie sau geografie într-un mod care te face interesat de subiect.
Deoarece citesc multă ficțiune, această carte a fost binevenită în rotația dintre cărțile lecturate la acel moment. Am lungit destul de mult lectura, pentru a nu-mi pierde avântul și pentru a asimila informațiile dintre pagini. 
Deși am citit cartea în engleză, am văzut că este tradusă în română și o puteți găsi la editura Polirom, deși am citit multe opinii pe internet cum că traducerea ar avea anumite lacune sau că unele lucruri din original nu se găsesc și în varianta în română. Nu am făcut o comparație, așa că nu am o opinie în ceea ce privește aceste afirmații.
Cred că Sapiens ar fi o carte potrivită pentru a fi făcută cadou indiferent de vârstă. Atât un adult cât și un copil pasionat de istorie ar găsi multe lucruri interesante în aceste pagini. Pentru mine, e una dintre cărțile preferate ale anului (despre acestea vă voi vorbi la timpul potrivit pe canalul meu de YouTube), iar dacă nu v-am convins, vă invit să răsfoiți volumul într-o librărie, să vedeți dacă vă captează atenția :)
Cine a mai citit cartea? Cum vi s-a părut?

joi, 30 noiembrie 2017

Recenzie literară: Frații Karamazov de Fiodor Dostoievski (1880)

Salut!
Dacă tot sunem în mini-vacanță, am zis să vă povestesc despre o carte-cărămidă, care în ciuda numărului mare de pagini pe care le are, m-a captivat și parcă s-a citit singură. Romanul lui F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, este o lectură antrenantă și plină de dialoguri ce te fac să nu observi cum trece timpul.
Ați citit cartea? Cum vi s-a părut?

marți, 28 noiembrie 2017

Drumul spre minimalism - Săptămâna 12

Salut!
A devenit o obișnuință pentru mine ca în fiecare marți să scriu despre ce am făcut săptămâna trecută în cadrul proiectului Drumul spre minimalism. Obișnuința aceasta mă ajută să merg mai departe atunci când nu am niciun chef de a face ceva.
În sfârșit, am donat cușca hamsterilor și tot ce mai aveam - rumeguș, nisip, mâncare, jucării. În momentul de față, de apartamentul rozătoarelor se bucură doi hamsteri pitici, abandonați și adoptați de către o colegă. Sunt niște scumpi și sper că le place noua lor căsuță. Știu că am lungit treaba cu donatul cuștii vreo câteva săptămâni, iar vederea acesteia goală mă întrista. Acum nu o mai am în vizor și parcă lipsa lui madam Pudding nu este la fel de apăsătoare... 
Noii locatari :)
Tot în săptămâna ce a trecut m-am mai uitat o dată prin hainele mele și momentan sunt mulțumită de ceea ce am. Nu m-am băgat în hainele de vară, dar voi face și asta după Crăciun încolo. Am umblat și prin raftul cu șosete, de unde am pescuit perechi ce-mi plac mult și pe care le-aș mai purta, dar s-au tocit foarte mult la nivelul călcâiului și e deranjant. Încă un motiv să-mi iau șosete noi :)
Am început să-mi fac lista cu ce produse legate de beauty vreau să dau gata în anul care vine - dar despre asta voi vorbi mai pe-ndelete atunci când fac inventarul.Vreau să minimizez pe cât de mult posibil trusa mea de makeup & skincare, astfel încât să folosesc fiecare produs cu drag. 
Mi s-a pus pata pe produse de îngrijire și machiaj cruelty-free și bio. Ideal, aș vrea să termin ceea ce am și treptat să înlocuiesc produsele non cruelty free. Nu știu în ce măsură voi reuși, dar țineți-mi pumnii :)
Și cam asta e. Ce ați mai făcut în penultima săptămână din noiembrie?

joi, 23 noiembrie 2017

Recenzie literară: Fata cu portocale de Jostein Gaarder (2003)

Salutare!
Astăzi vorbesc despre Fata cu portocale a lui Jostein Gaarder - o lectură plăcută, ușoară și care te duce cu gândul la, evident, portocale. Ați citit cartea? Cum vi s-a părut?