Când căutarea unui răspuns duce spre sine

Nu am mai scris ceva personal pe acest blog de foarte mult timp, deși acest aspect m-a atras cel mai mult într-un blog atunci când abia mi-am făcut eu unul. A trecut timpul și cumva, m-am reprofilat pe recenzii literare/evenimente, iar acel element al meu, scrisul liber, cum îmi place mie să-l numesc, a ajuns să-și petreacă timpul mai mult prin sertare și foldere. 

Îmi lipsește mult această latură a bloggingului, deși deseori îmi vine să scriu și să scriu și să povestesc despre stările pe care le am și gândurile ce mă macină. Dar pentru că asta se întâmplă, de obicei, la miezul nopții, drumul până la laptop e lung, lenea-i mare, dorința de a crea ceva e acolo, dar pitită în spatele minții.

Așa că mi-am zis să ies din această comoditate pe care mi-am creat-o și să scriu din nou, așa cum o făceam înainte. Sigur, timpul a trecut pe lângă mine, experiențele avute în ultimii ani m-au modelat într-un fel sau altul, dar îmi place să cred că în esență, am rămas aceeași. Sunt foarte subiectivă în momentul de față, nu neg, dar așa îmi place să cred. Că eu sunt încă eu și că trăsăturile bune pe care le-am avut în trecut încă sunt cu mine.

Observ deseori cum răutatea acaprează gândurile mele. Cum acest sentiment sapă în sufletul meu și acest lucru se oglindește în afară. Și mă deranjează mult pe termen lung, pentru că ajung să pierd bucăți din mine și din ceea ce aș vrea să fiu.

Mai nou, mi-am propus să încerc lucruri noi. Să zic mai des „da” unor provocări. Să încerc să ies din bula mea și din zona de comfort, pentru că de prea mult timp stau acolo și nu fac nimic. Să mă mobilizez și să termin proiecte la care lucrez de ceva timp. Să învăț să zic „nu” atunci când nu mă simt bine făcând un lucru anume. 

Sunt perioade în viață când chiar dacă nimic nu se întâmplă și totul merge în ritmul obișnuit, simți nevoia să schimbi ceva, să faci ceva. O fi primăvara de vină, sau poate vârsta, dar eu vreau o schimbare. Am început cu Drumul spre minimalism, despre care, apropo, nu v-am mai zis mai nimic ultimile săptămâni, dar recuperez și mă revanșez. Voi continua cu anumite aspecte pe care vreau să le schimb pentru că mă deranjează în mine și voi continua prin a-mi arăta mai des aprecierea față de cei din jur. Să fie cu noroc!

Recenzie literară: Dacă într-o noapte de iarnă un călător de Italo Calvino (1979)

Salutare! Astăzi vă prezint o carte cu un titlu atractiv, Dacă într-o noapte de iarnă un călător de Italo Calvino. Deși este scrisă într-un mod mai ciudățel, a fost o lectură interesantă. Dacă ați citit-o, v-a plăcut?

Recenzie literară: Splendida cetate a celor o mie de sori de Khaled Hosseini (2007)

Atunci când am început să citesc Splendida cetate a celor o mie de sori, nu mi-aș fi imaginat că-mi va plăcea atât de mult. Am terminat cartea și încă mă gândesc la cele citite, la cât de multă emoție conține fiecare capitol și cât de dragi mi-au devenit personajele. Nu am mai citit alte cărți semnate de autor, dar mi-am propus să o fac anul acesta, pentru că tot am auzit despre Khaled Hosseini. Deși prima pe listă era Vânătorul de zmeie, am decis să încep cu această carte (o mai văzusem la o prietenă și la câteva fete dintr-un book club).

Romanul începe cu povestea lui Mariam, o fetiță ce locuiește în apropierea orașului Herat. Este un copil ilegitim, iar tatăl său, Jalil, un om de afaceri foarte bogat, o vizitează o dată pe săptămână. Când împlinește 15 ani, fata decide să-și viziteze tatăl în oraș, dar este ignorată de către acesta. Când se întoarce acasă, o găsește moartă pe mama sa, care se sinucide crezând că fiica a abandonat-o pentru totdeauna. Drept urmare, fata este luată de către Jalil în casa lui și în scurt timp este măritată cu forța cu Rasheed, un pantofar cu vreo treizeci de ani mai în vârstă decât ea, care o duce în Kabul.

Partea a doua o are în miezul acțiunii pe Laila, o fetiță ce și-a petrecut toată viața în Kabul, în același cartier cu Rasheed, alături de părinți intelectuali și un prieten drag, Tariq, un tânăr din vecini. Deși viața ei pare să fie roz, unde are prietene iubitoare, se pregătește să devină o persoană educată și începe să se gândească la un posibil viitor cu Tariq, Laila este prinsă în războaiele timpului, plecare sovieticilor din țară, venirea la putere a mujahaideen-ilor și începutul unei ere negre pentru femeile din Afganistan, unde acestea sunt asuprite, li se interzice absolut orice libertate de care au avut parte în vremea sovieticilor și, evident, sunt forțate să își ascundă chipul sub burka.

În urma unei explozii, familia ei este ucisă, iar Laila ajunge în casa lui Rasheed și a lui Mariam, unde își dă seama că a rămas însărcinată cu copilul lui Tariq și pentru a-i asigura acestui copil un viitor, acceptă să se căsătorească cu Rasheed. Desigur, această nouă soție a lui Rasheed nu-i pică bine lui Mariam, care la cei aproape patruzeci de ani ai săi nu a reușit să-i dăruiască un copil.

Povestea celor două femei nu are cum să nu te sensibilizeze. Viața sub același acoperiș a două persoane ce provin din medii diferite, alături de un soț patriarhal și abuziv, situația politică din anii 90 ai secolului trecut, mizeria și foametea, dar și iubirea, care este diferită pentru fiecare în parte, transformă Splendida cetate a celor o mie de sori într-un roman frumos prin durerea pe care o portretizează. 

Mariam și Laila sunt foarte diferite, dar te atașezi de ele aproape imediat. Rasheed, deși este un tiran violent, nu este lipsit de umanitate. Tariq mi-a amintit mult de Inman din Cold Mountain, deși nu este la fel de prezent în acțiune precum alte personaje. Aziza, copilul dorit, reprezintă speranța într-un viitor unde există și bine, iar Zalmai, fiul lui Rasheed și al Lailei, este un element ce umanizează fața severă a tatălui său.

Splendida cetate a celor o mie de sori e un roman ce mi-a arătat cât de importantă este, de fapt, educația oferită unui popor și cât de mult este asuprită femeia (încă!) în unele părți ale lumii și cât de privelegiată sunt eu și femeile din  jurul meu în ceea ce privește libertatea de mișcare, de gândire și drepturile de care ne bucurăm.

Am aflat și puțină istorie a Afganistanului și evenimentele ce au marcat această țară din anii 60 ai secolului trecut (când s-a născut Mariam) până în anii 2000, războaiele duse din interese ce nu aveau de-a face cu populația pașnică, durerea și pierderile aduse mamelor și soțiilor în timpul războaielor.

Senzația pe care o lasă lectura este de o melancolie apăsătoare, o stare depresivă și un discomfort continuu și o dorință arzătoare de a schimba lucrurile din trecut, de a îndemna personajele să ia alte decizii și să nu regrete viața pe care au trăit-o. Finalul, deși are o notă optimistă, nu m-a consolat. Nu am putut trece peste anumite lucruri și am mari regrete în ceea ce privește soarta unuia dintre personaje. Cu toate acestea, Splendida cetate a celor o mie de sori este o lectură superbă, care mă face să mă gândesc doar la cum ar fi fost lucrurile dacă anumite evenimente nu ar fi avut loc; dacă anumite personaje ar fi spus altceva; dacă, dacă, dacă...

PS: Tomata cu scufiță, la care am văzut această carte, a scris pe blogul ei despre aceasta, vă invit să citiți recenzia ei aici.

Recenzie literară: The Portrait of a Lady/ Portretul unei doamne de Henry James (1881)

Pentru că am vrut să citesc ceva semnat de Henry James, pe care-l tot ocheam pe la târguri de carte, am ales titlul Portretul unei doamne, varianta în original, The Portrait of a Lady, apărută la editura Wordsworth Classics. 

În miezul acțiunii se află Isabel Archer, o tânără educată, rafinată, inteligentă și foarte încăpățânată. Femeia locuiește în New York și după moartea tatălui său, este invitată în Anglia de către mătușa ei, Lydia Touchett, pentru a-și vizita unchiul și vărul bolnav - Ralph. Locuind la aceștia, Isabel face cunoștință cu vecinul familiei - lordul Warburton, care se îndrăgostește de tânără și îi cere mâna, dar aceasta îl refuză din dorința de a fi independentă. Mai târziu, Isabel îl cunoaște pe Caspar Goodwood, un tânăr pe care-l place, dar pe care-l refuză din aceeași dorință de a rămâne liberă. 

Unchiul lui Isabel moare, iar pe patul de moarte, la rugămințile lui Ralph, trece toată averea pe numele lui Isabel, fără ca aceasta să știe despre conversația celor doi. Tânăra decide să plece în Europa, ajunge în Italia și aici îl cunoaște, prinintermediul doamnei Merle, pe Gilbert Osmond. Chiar dacă prietenii ei îi zic că Osmond nu este potrivit pentru ea, Isabel, din dorința de a demonstra că are dreptate și că deciziile pe care le ia îi aparțin în totalitate, se căsătorește cu acesta și când își dă seama de egoismul acestui bărbat, lipsa de respect și de interes pentru soția sa, dar un interes sporit pentru averea ei,  Isabel decide să fie mândră și să sufere în tăcere consecințele acțiunilor sale, mândria ei împiedicând-o să-și deschidă sufletul prietenilor săi.

Portretul unei doamne este un roman al cărui acțiune era destul de previzibilă la început, dar despre care nu știam în ce direcție se va îndrepta odată ce am trecut de jumătatea cărții. Isabel, aproape arogantă în mândria și încăpățânarea sa, cade într-o capcană bine gândită, iar felul în care personajul este construit la început m-a făcut să consider că aceasta-și merită soarta. Totuși, odată cu trecerea timpului și cu evenimentele ce au loc, Isabel începe să arate și o altă latură a sa, dar păstrează eleganța și rafinamentul de care a dat dovadă de la bun început. Dintre alte personaje, mi-a plăcut mult lordul Warburton, a cărui dorință de a o avea alături pe femeia iubită îl face să se apropie de o altă femeie, lucru ce nu are cum să se termine cu bine. Mi-a fost drag și Ralph, sensibil și îndrăgostit iremediabil de verișoara sa, dar fără a nutri vreo speranță. Nu mă așteptam ca acesta să aibă parte de soarte pe care cititorul o află la sfârșit. 

Opera lui Henry James poate fi inclusă în lista romanelor existențialiste, dat fiind personajul și construcția acestuia. Isabel, în dorința sa de a fi o femeie liberă, care nu depinde de nimeni, odată ce ajunge să dețină o avere, pierde controlul asupra acțiunilor sale și datorită banilor și a unor cuvinte bine plasate de către doamna Merle, devine ceea ce nu și-a dorit niciodată. Ajunsă însă într-o situație neplăcută, Isabel decide săse jertfească în numele ambițiilor pe care le-a avut vreodată, fără a se gândi că poate oricând să plece. Dar plecarea ar însemna înfrângere, ceea ce pentru Isabel este mai ucogător decât răceala soțului său. 

Finalul cărții este unul deschis, unde există mai multe posibilități pentru mai multe personaje. Per total însă, privită în ansamblu, acțiunea din Portretul unei doamne este construită în jurul unei probleme inexistente, iar toate lucrurile ce se întâmplă ar fi putut fi evitate cu ușurință. Dar oamenilor le place să-și creeze singuri probleme, iar conflictul existent în carte este plauzibil, cu siguranță posibil și în zilele noastre.

The Portrait of a Lady este o carte ușor de citit datorită dialogurilor revelatoare, a personajelor bine conturate și a subiectului abordat. Dacă aveți ocazia să o citiți în engleză, o recomand, pentru că limbajul este ușor arhaic, dată fiind perioada în care a fost scris acest roman, oferind lecturii un farmec aparte.

Recenzie literară: Povești populare chinezești

Salutare!

Astăzi vă vorbesc despre un volum tare drăguț, o antologie de povești populare chinezești. Vizionare plăcută!

Recenzie literară: Mințile lui Billy Milligan de Daniel Keyes (1981)

După ce am citit Flori pentru Algernon, mi-am zis că e musai să mai citesc cărți semnate de Daniel Keyes și așa am ajuns la volumul de față, Mințile lui Billy Milligan, apărut la editura Art în colecția YoungArt.

William Stanley Milligan a fost o senzație în presa statului Ohio din anii 70 ai secolului trecut, cunoscut pentru procesul împotriva sa. El a fost învinuit pentru trei violuri, iar avocații acestuia au afirmat că Milligan este instabil psihic, deci nu poate fi responsabil pentru acțiunile sale. Cazul Milligan este primul din istoria Statelor Unite când acuzatul este declarat și apărat ca fiind un individ cu personalități multiple, această afecțiune fiind cunoscută mai târziu ca tulburare de identitate disociativă .
Pe tot parcursul acestei cărți, naratorul urmărește viața lui Billy Milligan și încearcă să aducă în fața cititorului copilăria acestuia, adolescența, perioada de tratament și evenimentele ce-l aduc în fața justiției. Astfel, am aflat că Billy, un copil cuminte și sensibil, suferă din cauza morții tatălui său, Johnny Morrison. Mai târziu, mama băiatului se recăsătorește, iar Billy ajunge să fie abuzat sexual de către tatăl său vitreg, Chalmer Milligan, iar odată cu această traumă, personalitatea sa „se sparge”,  iar Billy devine omul pe care-l cunoaște cititorul. Deși pe parcursul vieții sale este considerat un copil cu un ușor retard mintal, apoi tratat pentru schizofrenie, un adolescent ciudat și mai apoi, un adult violent, Billy afirmă că are mai multe personalități, iar psihiatrul David Caul reușește să descopere că tânărul are, pe lângă cele zece personalități „cunoscute” de alții, încă treisprezece, „nedorite”.
Cel mai mult mi-a plăcut cum autorul reușește să portretizeze fiecare personalitate în parte, să arate când și unde a apărut personalitatea x sau y, ce au făcut și ce urmări au avut acțiunile fiecăruia. Astfel, doctorii care au acceptat ideea de personalitate multiplă, au avut ocazia să cunoască cele zece fețe ale lui Billy Milligan, iar unii, chiar și pe celelalte treisprezece. Astfel, două personalități dețin controlul în interiorul minții acestui om: Arthur, un englez inteligent și sofisticat, interesat de hematologie, și Ragen, un individ puternic, care afirmă că este iugoslav. Pe când Arthur controlează cine poate să ocupe „punctul” - o dâră luminoasă, pe care dacă stă una dintre personalități, are control asupra corpului, comunică cu cei din jur și acționează în voie, Ragen intervine atunci când există un pericol pentru întreaga „familie”; el este cel ce apare atunci când Billy este într-o situație critică. Alte personalități, precum sunt Allen, manipulatorul, Tommy, artistul, Adalana, o lesbiană de 19 ani care are grijă de ceilalți, apar destul de des, atunci când trebuie să interacționeze cu oamenii mai apropiați - familia sau colegii de muncă.  Alte personalități cunoscute sunt Danny, căruia îi este frică de oameni, David, cel care este rezistent la durere și apare pe „punct” atunci când este cazul, Christene și Christopher - sunt copii și apariția lor pe „punct” este riguros controlată de adulți. Totuși, Arthur nu poate controla pe deplin ceilalți membri ai familiei. Din această cauză, în timpul vieții a declarat mai multe personalități drept fiind „nedorite”, despre care nu s-a știut mult timp. Astfel, în Milligan mai există Phil și Kevin, infractori, April - o tânără ce-l îndemna pe Ragen să-l omoare pe tatăl vitreg a lui Billy, Martin, un snob care vrea să dețină ceva fără a depune vreun efort și alte personalități, care din motive mai serioase sau mai puțin nu sunt lăsate să ocupe „punctul”.
Mințile lui Billy Milligan este o carte ușor de citit, dă impresia unui documentar. E scrisă foarte bine, astfel încât este dificil să privești toate personalitățile ca fiind un singur individ. Autorul reușește să le diferențieze foarte bine, astfel încât lectura dă impresia a unui roman cu cel puțin 24 de personaje diferite, deși la fiecare pas este menționat faptul că totul este despre un singur om. Mai există un individ în mintea lui Billy, o figură importantă, dar despre care se află foarte târziu...
Modul în care autorul îl prezintă pe Billy Milligan îl face un individ simpatic. Toate personalitățile sale sunt pasionate de pictură, deși fiecare are propriul stil. Billy este un tânăr traumatizat, naiv și înfricoșat de viitor. Toată viața a suferit din cauza personalităților sale și până la doctorul Caul, a renunțat să mai vadă un viitor pentru el.
Din acest punct de vedere, mi-a plăcut mult de tânăr, lăsând la o parte celelalte personalități. Dintre acestea, Ragen mi s-a părut interesant, iar felul în care personalitățile interacționează între ele și cu cei din jur, cum iau decizii și cum unul suportă consecințele acțiunilor celuilalt, a făcut această lectură antrenantă, ușor de urmărit, uneori destul de teatrală.
Finalul cărții m-a înemnat să caut mai multe informații despre Milligan și ce s-a întâmplat cu acesta după ce a fost scrisă cartea. Diagnosticul lui Billy este unul interesant, te fascinează și te îndeamnă să-l studiezi. Recomand această carte pentru felul succint în care sunt prezentate evenimentele, descrierile personalităților și impactul acestui caz asupra comunității.

Recenzie literară: Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee (1960)

La mulți ani, doamnelor și domnișoarelor!

Astăzi este o zi în care celebrăm sexul frumos și cu această ocazie, am pregătit o carte scrisă de o femeie - Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee. Vizionare plăcută!