Recenzie literară: Ion de Liviu Rebreanu (1920)

Niciun paradis nu e frumos ca acela pe care şi-l zugrăveşte omul în sufletul său. Raiul unuia poate să fie iadul altuia. Fericirea e clădită de închipuirea fiecăruia şi fiecare şi-o potriveşte ca o haină. Poate eu sunt croitor prea neîndemânatic. Şi poate că, din pricina aceasta, niciodată n-o să-mi găsesc haina râvnită...

Iubirea adevărată nu moare nicioadată în sufletul omului, ba îl însoţeşte şi dincolo, până în sânul nemărginirii... Dar iubirea nu poate prinde rădăcină în inima mânjită de ură.

Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.

Recenzie literară: Colecționarul de istorie de Elizabeth Kostova (2005)

Colecționarul de istorie de Elizabeth Kostova este o carte despre căutarea urmelor existenței a Contelui Dracula timp de trei generații. Mistere, istorii ascunse, vasali uciși sau ucenici otrăviți, narațiunea deschide poarta spre istoria Europei Medievale, tainele bine ascunse ale acesteia și poveștile ei întunecate.

Bilanț literar: Mai 2020

 Salutare și bine v-am regăsit la un început de vară cum nu am mai avut!

Dacă în luna aprilie m-am putut „lăuda” cu un număr destul de mare de cărți citite, mai nu a fost o lună la fel de prolifică cantitativ. Cu toate acestea, cărțile pe care le-am citit au fost destul de voluminoase și m-am delectat lecturându-le.

Voi începe cu volumul unui autor care-mi place mult - Gaston Leroux, Misterul camerei galbene. Una dintre primele cărți unde premisa este că acțiunea se petrece într-o cameră ermetic închisă, volumul relatează povestea unei crime. Victima, o tânără, este închisă în propria cameră și strigă după ajutor. Abia după ce familia reușește să spargă ușa și să o ajute, este chemată poliția ca să constate că ușa era încuiată pe interior și că nu există nicio modalitate ca cineva să fi ieșit din acea cameră. Rouletabille, detectivul, crede că lucrurile sunt ceva mai complicate de atât. 

Gaston Leroux este unul dintre autorii mei preferați la capitolul roman polițist clasic. Are și personaje credibile și simpatice, și crime bine gândite, și motive cât se poate serioase. Știe să contureze natura umană și să transforme cele mai atroce evenimente în câteva ore în care sunt absorbită în totalitate în poveste.

 Papillon de Henri Charriere este un pseudo-jurnal-biografie a autorului, unde acesta „își descrie” 12 ani pe care i-a petrecut pe Insula Diavolului, unde a fost exilat de către guvernul Franței în 1931. Bărbatul a fost învinuit de omor și a primit închisoare pe viață, însă o dată ce a ajuns pe insulă, a și pus în aplicare un plan de evadare. 

Povestea în sine este foarte interesantă, însă există numeroase dovezi că autorul a preluat foarte multe evenimente și întâmplări din viața altor deținuți.

Uciderea comandorului de Haruki Murakami este o altă carte pe care am citit-o în mai. Mi s-a făcut dor de scriitura lui Murakami și tot mă uitam după cartea asta de când a apărut. Relatează povestea unui portretist ce tocmai s-a despărțit de soția sa - o despărțire pe care el nu și-a dorit-o  - și se mută la țară, în casa unui renumit pictor. Aici, descoperă un tablou în pod și după ce face cunoștință cu scena imortalizată, o serie de evenimente ciudate încep să se întâmple.

Murakami este, ca de obicei, la înălțime, deși o bună parte din motive sau scene am văzut și în alte cărți semnate de autor, dar într-o altă formă. Haruki Murakami poate îmbrăca în alte haine același tip de eveniment sau același tip de personaj, fără a deveni obositor sau plictisitor.

Am mai citit ceva semnat de Wilkie Collins - o povestire scurtă, A Terribly Strange Bed. Este vorba despre un om care câștigă la ruletă și este invitat de noii săi prieteni să doarmă la ei, iar patul în care-l culcă se adeverește a fi unul straniu. Fiind o povestire scurtă, nu se întâmplă nimic ce să-ți taie respirația, dar am regăsit minunatul stil al scriitorului în a crea scene de groază în cele mai obișnuite împrejurări.

35 de kile de speranță de Anna Gavalda este o cărțulie pentru copii, dar din punctul meu de vedere, dă foarte multe teme de gândire și pentru cei mari. În carte, un băiat este desconsiderat de copiii din jur pentru inteligența sa: deși nu suferă clar de o boală cognitivă, băiatul nu reușește să învețe la școală, astfel rămânând repetent în mai multe rânduri, spre disperarea familiei. Cartea arată perspectiva unui copil care urăște școala, deși în alte aspecte ale vieții sale se descurcă de minune. O lectură rapidă, dar care mi-a dat de gândit.

Ultima carte pe care am terminat-o a fost Visul de Emile Zola, prima mea întâlnire cu autorul. Romanul relatează povestea unei fete orfane, care este găsită și adoptată de o familie care se ocupă cu brodatul veșmintelor bisericești. Orașul fiind mic, fata, inițial foarte atașată de credință, se îndrăgostește de un tânăr chipeș, care se adeverește a fi fiul monseniorului. Sentimentul este reciproc, însă situația socială a celor doi le stă în calea fericirii. 

Visul a fost un roman de dragoste ușurel, nepretențios, exact cum mă așteptam să fie. Elementele atât de specifice romanului clasic - descrierea meticuloasă a orașului, a clădirilor și a oamenilor, elementele religioase atât de importante în viața personajelor, cât și zbuciumul sufletesc descris pe câteva pagini - s-au regăsit din plin în cartea scriitorului francez. 

Acestea au fost cărțile lunii mai. Voi ce ați mai citit?

Recenzie literară: Hoții de frumusețe de Pascal Bruckner (1997)

Acum doi ani, făceam cunoștință cu scriitorul Pascal Bruckner, prin intermediul unui roman despre care nu am auzit mai nimic - Luni de fiere. Aparent, s-a făcut o ecranizare după această carte, scandaloasă, de altfel, dar fiind vorba despre un film mai vechi, acesta nu a ajuns în vizorul meu. Despre ce impresii mi-a creat romanul respectiv la vremea aceea, puteți citi în articolul dedicat.

Astăzi însă vă vorbesc despre o altă carte, Hoții de frumusețe, care din punctul meu de vedere, este mai șocantă - atât ca subiect, cât și ca personaje. Recenzia o găsiți mai jos:

 

Viața la un an după absolvire

Anul trecut, pe vremea asta, eram într-o continuă stare de incertitudine. Festivitățile de la terminarea facultății și banchetul deja trecuseră, iar eu m-am trezit în fața unui turn de cărți și o dată limită - venea licența. Și nu neapărat cantitatea de materie pe care trebuia să o revizuiesc m-a speriat - am avut examene mai dificile decât o recapitulare generală - ci lipsa unei idei clare în ceea ce privește ce-mi rezervă viitorul.

Șase ani de facultate sunt lungi. Intri în anul întâi cu acea sclipire copilărească în ochi - „voi fi medic veterinar! voi salva animăluțe!”  - și aceste gânduri optimiste încep să se metamorfozeze atunci când dai de materii grele. Din primul an, ești lovit cu anatomia animalelor, pe care o vei studia timp de patru semestre. Toate oasele și denivelările acestora, inserția tendoanelor, straturile de mușchi, nervii, organele - la 8 specii diferite - bulversează. Și aici îți dai seama că mai e mult și bine până la capitolul „voi salva animăluțele”.

Apoi apar materiile care nu au treabă cu ce vrei tu să faci - biologia vegetală, agronomia, creșterea animalelor sau nutriția - ambele se axează prioritar pe animalele de rentă, dar și tot felul de alte materii care te îndepărtează de scopul principal.

Primii doi ani sunt plini de teorie și nu intri în contact cu un animal decât prin intermediul unor exponate, osuar, piese băgate la formol sau cadavre - când înveți despre anatomia patologică, prin anul trei. Tot atunci începi cu semiologia - o materie care mi-a plăcut mult, care e foarte utilă din punctul meu de vedere și datorită căreia m-am decis pe ce temă voi face lucrarea de licență (spoiler - imagistică - Examenul radiologic al afecțiunilor articulațiilor membrului anterior la câine). Și cam tot de prin anul trei de facultate începi să faci cunoștință cu clinicile - cu medicala, clinica de parazitologie, radiologia, bolile infecțioase. Și aici începe „distracția”.

Pișcot

Nu voi povesti mai mult, pentru că asta ar însemna să scriu un roman la cât de mult NU mi-a plăcut facultatea și cât de mult așteptam ziua în care îmi voi prezenta lucrarea de licență și voi pleca cu o adeverință să-mi încerc norocul în lume. 

Dar, revenind, anul trecut pe vremea asta revizuiam cărțile pe care le-am studiat de-a lungul anilor. Astăzi, o foarte mare parte dintre ele nu-mi folosesc la nimic. Nu conțin informații importante pentru mine acum, în domeniul în care lucrez.

Sushi

Mi-am permis o ultimă vacanță de vară înainte de a mă angaja și la scurt timp după ziua mea, am început să muncesc într-o clinică veterinară din Constanța. Nu era prima mea experiență cu o clinică în afara facultății - din anul trei am făcut practică la un cabinet veterinar din Iași, Dinda Pet, unde am învățat foarte multe lucruri practice și unde am văzut diferențe mari în ceea ce privește cum se fac lucrurile „în afară” și cât de limitată era porțiunea practică a meseriei între pereții facultății. 

Chorix

Dinda Pet mi-au oferit o imagine amplă atât în ceea ce privește aspectul medical, cât și cel moral, social și psihologic chiar a profesiei. Tot medicii de la Dinda, prin acțiunile sale și pasiunea de care dau dovadă, m-au convins să profesez în domeniu. Mi-au demonstrat că pe lumea asta, există medici veterinari dispuși să-i învețe pe cei care abia pășesc pe acest tărâm, fără a-i critica sau lua la mișto că „nu știi informația cutare, pe care ai învățat-o în anul doi”. Și pentru că am văzut partea frumoasă a meseriei, mi-am zis că voi încerca și voi vedea cum vor funcționa lucrurile.

Bubi

Așa că din toamnă până-n prezent, lucrez într-o clinică din Constanța, la Aristocrat Vet. Despre cât de ușor sau greu a fost și tot ce înseamnă evoluția mea, ca medic și ca individ, pe parcursul acestor luni, voi scrie într-un articole separat. Dar, ca să revin la titlul acestei postări - viața la un an după absolvire este frumoasă. Cei mai dragi oameni îmi sunt alături - familia mea, iar pandemia curentă nu ne-a schimbat radical viața. Muncesc în domeniul pentru care m-am pregătit în ultimii șase ani și îmi place. Frica de la început de drum profesional s-a estompat datorită susținerii familiei mele și a deschiderii pe care mi-au arătat-o colegii mei de muncă.

Paco

Viitor medic veterinar, viitorul nu este chiar atât de sumbru și există loc sub soare pentru fiecare, trebuie doar să știi unde să-l cauți. Ce sfat îți pot da? Perseverează. Învață. Descoperă care ramură a acestei meserii îți place cel mai mult. Tot  timpul petrecut între cărți este timpul pe care-l investești în tine; învață pentru tine, nu pentru note sau profesori. Fă voluntariat la o clinică, dacă-ți plac animalele mici sau la o fermă/pe teren, dacă te atrag animalele de rentă. Informează-te despre legislație, dacă ramura pe care vrei să o alegi este controlul calității. Astfel, vei vedea cum arată, de fapt, meseria aceasta - cu bune, cu rele, cu satisfacții și dezamăgiri profesionale. Bonus - văzând realitatea, îți vei da seama dacă asta vrei să faci în viață sau nu. 

Joy

Și, dacă te decizi asupra ultimei variante - nu e nici o rușine să realizezi că nu îți dorești să muncești în domeniul pentru care ai dat șase ani din viața ta facultății. Șase ani este o perioadă lungă și între timp, e posibil să descoperi o altă chemare, o altă pasiune - și nu e nimic greșit ca, la final de drum, când te trezești cu diploma în mână, să realizezi că acest domeniu nu este pentru tine.

Nu în ultimul rând, dragă absolvent, îți doresc curaj - curaj să te afirmi, să înveți ce este mai greu și să te perfecționezi în fiecare zi.

Recenzie literară: Uciderea comandorului de Haruki Murakami (2017)

Haruki Murakami este o mare iubire de-a mea de pe vremea primilor ani de facultate. L-am descoperit prin intermediul La sud de graniță, la vest de soare și m-am îndrăgostit iremediabil în felul ciudat în care se desfășoară acțiunea în cărțile sale.

 

Uciderea comandorului este un roman-cărămidă pe care l-am vânat de când a apărut, dar am tot evitat să-l citesc, datorită timpului pe care-l mănâncă. Și, într-adevăr, nu l-am citit într-o seară sau într-o săptămână, dar m-am bucurat din plin de timpul pe care l-am petrecut cu această carte. Recenzia mea o găsiți mai jos:

Recenzie literară: Papillon de Henri Charrière (1969)

Romanele clasice mi-au trezit dragostea pentru citit și, chiar dacă în prezent nu citesc la fel de mult ca odinioară, e o adevărată sărbătoare când mă întorc la clasici.

 

 

Mi-a luat ceva timp să intru în atmosfera cărții - primele 100 de pagini m-au plictisit și am fost foarte aproape de a abandona cartea. Însă, pornind de la un eveniment, cartea capătă contur, peripețiile protagonistului devin interesante și mă bucur că nu am renunțat la Papillon a lui Henri Charrière.

 

 

Ce cărți v-au făcut să îndrăgiți lectura? Ce autor v-a ghidat în lumea literaturii?