Recenzie literară: Dincolo de iarnă de Isabel Allende (2017)

Dincolo de iarnă de Isabel Allende este un roman ce urmărește destinul a trei oameni foarte diferiți: o chilliană încercată de viață, un profesor universitar care vrea să uite trecutul și o imigrantă ilegală ce încearcă să supraviețuiască într-o lume străină. Cei trei, uniți de un eveniment pe care trebuie să-l depășească, se trezesc nevoiți să colaboreze, pe parcursul călătoriei lor descoperind, puțin câte puțin, cine sunt, care le-a fost trecutul și ce le oferă viitorul.

În romanul său, autoarea dezbate subiecte precum familia, condiția socială, imigrația, violența, mai ales asupra copiilor. Pe parcurs ce romanul avansează, cititorul află lucruri despre cele trei personaje, acestea prinzând treptat contur, trezind tot felul de sentimente în cititor. Între Lucia și Richard se înfiripă o relație bazată pe durerea și regretul trecutului, pe care cei doi le trăiesc în felul său.

Recenzie literară: Grădina uitată de Kate Morton (2008)

Grădina uitată de Kate Morton împletește abil trei fire narative, care urmăresc trei femei ce trăiesc în perioade diferite: viața lui Nell, o enigmă de la început până la sfârșit; existența Autoarei și adevărata ei identitate, trecutul și prezentul Cassandrei, o femeie care simte că viața ei s-a terminat demult. Kate Morton știe să țină cititorul ancorat în povestea pe care o deapănă, aducând în scenă tot felul de evenimente învăluite în mister.

Deși am apreciat mult misterul care planează asupra celor trei personaje feminine, care trăiesc în epoci diferite, nu mi-a plăcut un aspect. Autoarea tinde să introducă multe personaje secundare în narațiune, personaje care apar într-un capitol sau două, dar asupra cărora Kate Morton stăruiește, prezentând cititorului trecutul acestor personaje, evenimente importante din viața lor, care nu au legătură cu firul narativ principal.

Recenzie literară: Zăpada de primăvară (Marea fertilității, #1) de Yukio Mishima (1969)

Zăpada de primăvară de Yukio Mishima este o frescă a Japoniei de la începutul anilor 1900, portretizând schimbările ce au loc în înalta societate prin intermediul familiilor celor doi protagoniști. Dacă familia marchizului se bucură de atenția familiei imperiale, are o situație financiară bună și în reședința Matsugae arta tradițională se împletește cu ultimile tendințe de modă din vest, familia Ayakura, deși o familie veche și respectată, se află în declin, numele fiind singurul lucru de preț ce le rămâne. Relația între Kiyoaki și Satoko se dezvoltă treptat, cei doi trecând printr-o serie alambicată de evenimente, intrigi și situații care pot să le pericliteze cu desăvârșire reputația.

Yukio Mishima conturează plăcut personajele, descoperindu-le sufletele odată cu avansarea acțiunii. Kiyoaki, deși sensibil și rafinat, dă dovadă de trufie și chiar ipocrizie, însă totul i se iartă pentru că are un farmec aparte și cei din jur nu pot fi supărați prea mult timp pe el. Satoko este enigmatică și deseori îl face pe Kiyoaki să se simtă inferior, fapt ce complică foarte mult relația celor doi. Mi-au plăcut și câteva personaje secundare - Honda, cel mai bun prieten a lui Kiyoaki, dar și Inuma, mentorul tânărului fiu de marchiz. Ambii tineri îl iubesc enorm pe Kiyoaki și participă la evenimentele cruciale din viața tânărului, trâind, la rândul lor, propriile drame.

Martie Dostoievskian

Pentru Cassandra, tot ce însemna luna martie era începutul unui nou ciclu depresiv. Tradițional, îşi cumpăra, fix de 1 martie, un mărțişor, o sticlă de vin şi un roman semnat de Dostoievski, chiar dacă avea deja titlul în bibliotecă. Era singura ei formă de supraviețuire: un job anost, o serie de pastile de luat zilnic, o recitire a unui roman unde se regăsea în personaje.

A intrat în magazinul de la colț, unde o dată la câteva luni vedea o vânzătoare nouă. La tejghea stătea o tinerică blondă, butonând de zor telefonul. La raionul de spirtoase, un adolescent cu gluga trasă peste frunte se uita insistent la o sticlă.

Cassandra îl cunoştea; o dată, l-a cronometrat holbându-se la un sortiment de înghețată timp de şapte minute şi opt secunde, ca mai apoi să iasă val-vârtej din magazin, trântind uşa, făcând clopoțelul atârnat deasupra acesteia să sune strident.

Drogurile erau la modă şi Cassandra se ruga universului să nu ajungă să ia mai multe pastile decât avea prescris; în unele seri, după mai multe pahare de vin, uita dacă a luat sau nu cele câteva pastile mov-deschis.

Înșfăcând sticla de vin, Cassandra a pus-o pe tejghea, aşteptând câteva clipe bune să fie observată de vânzătoare. Aceasta, deranjată, s-a desprins de ecran şi a scanat vinul.

- Douăjcincidălei, a pronunțat ea într-un cuvânt, deschizând apatic sertarul cu bani.

Cassandra i-a întins bancnota. Casierița aproape că a smuls-o din mâna ei, zgârâind-o cu unghiile lungi, stacojii. I-a întins restul şi a împins uşor sticla spre clientă, întorcându-se la activitatea din care a fost întreruptă. Sunetul bonului, care a ieşit şi a rămas captiv în aparat, privind-o trist pe Cassandra, a făcut-o să se gândească la copilăria ei, când părinții o încuiau în casă şi se duceau la crâşmă, făcând-o să-i aştepte ore în şir, zăcând în întuneric.

În fața magazinului, Mitică, omul fără căpătâi, dar mereu acompaniat de o cățea schiloadă, cânta fals la nai, distrugând timpanele trecătorilor. Cassandrei îi era milă de el, dar după câteva încercări nereuşite de a-i da de mâncare - Mitică a aruncat caserola oferită cât colo, cerând bani - femeia a renunțat să-l mai bage în seamă.

În drum spre apartamentul ei mic, pe care-l compara cu un dulap, Cassandra s-a gândit cu dezgust la chiria pe care trebuia să o plătească. Proprietarul blocului, un moşuleț aparent simpatic, era pisălog când venea vorba de banii ce i se cuveneau. Mare pasionat a jocurilor de noroc, a acceptat într-o clipă vara trecută propunerea unui lanț mare de săli de joc să mai deschidă una la parterul blocului. Nu de puține ori îl vedea Cassandra prin uşa deschisă a „cazinoului”, dând gheară după gheară, aruncând banii ei - şi a altor locatari - pe apa sâmbetei.

Strângând mai puternic volumul sub braț, femeia a păşit pe casa scării slab luminată de un bec ce se ambiționa să pâlpâie, deşi era demult vremea să se pensioneze. La parter, uşa de la apartamentul proprietarului era întredeschisă, iar Cassandra vedea pentru prima dată ce se află dincolo de aceasta.

Un miros rânced venea dinspre holul îngust, decorat cu un covor de pe vremea străbunilor şi un tapet urât, cu model floral.

I s-a părut ciudat; proprietarul nu lăsa niciodată nimic la vedere şi retrăind ultimile minute, Cassandra nu-şi aminti să-l fi văzut în locul lui obişnuit, lovind cu sete maneta aparatului de joc.

Un sentiment de nelinişte i s-a cuibărit în suflet; moşulețul era, totuşi, un om în vârstă, iar uşa larg deschisă a apartamentului acestuia nu era a bine. Cassandra a bătut de trei ori în lemnul dur, din ce în ce mai tare, dar fără niciun răspuns.

Luându-şi inima în dinți, femeia a intrat în casa bătrânului, evitând cu îndemânare un scaun răsturnat, ceea ce i-a făcut îngrijorarea să crească. Cassandra a ajuns într-o cameră ce se deschidea în altele două şi a scăpat cartea, aceasta căzând cu un sunet surd pe podea, într-o baltă, stropindu-i pantofii.

Proprietarul stătea întins peste masă, de parcă a dat să se ridice şi nu a apucat. Privirea lui, cândva şireată, era ațintită pentru totdeauna asupra unei găuri în perete - un seif mic, săpat în zid, ascuns altă dată în spatele unui tablou. Uşița seifului, acum gol, se legăna în bătaia vântului ce intra pe fereastra rabatată, scârțâind uşor.

Un topor mare, cu coada vopsită în albastru, îi ieșea din umărul stâng. Cassandra a recunoscut obiectul: îi aparținea moșului, care era foarte mândru că are toate sculele marcate, astfel încât să nu existe posibilitatea ca vreun chiriaș să îi șterpelească un ciocan sau o șurubelniță.

Albastrul intens al lemnului contrasta cu roșul-bordo ce se scurgea de la umăr în jos, îndreptându-se în mai multe râulețe spre balta în care femeia și-a scăpat cartea.

- Poliția!

Cassandra a tresărit și s-a întors lent spre ușa de la intrare, în care au apărut câțiva polițiști. Nu le-a luat mult timp să analizeze situația, iar femeia, pentru prima dată în viața ei, a simțit cum panica îi stăpânește corpul.

- Eu… a bâguit ea, conștientă de imaginea care s-a deschis în fața polițiștilor.

Moșulețul cu un topor înfipt în umăr. Seiful gol. Ea, stând în mijlocul camerei, cu pantofii stropiți de sânge.

- Veniți cu noi la secție, a lătrat unul dintre ofițeri, analizând rapid situația.
- Dar nu eu am fost! A protestat Cassandra. Am văzut ușa deschisă și…
- Ne veți povesti totul la secție! A spus din nou bărbatul. Aveți dreptul la a păstra tăcerea!

Cassandra s-a uitat, ca prin vis, la cartea ce stătea în sânge la picioarele ei. Nu-i venea să creadă ce i se întâmpla: ea doar intrase să verifice dacă moșulețul era bine, dar uite-o acum, suspecta numărul unu, prinsă la locul faptei.

- Sunt nevinovată! Mai încercă ea o dată să discute cu polițiștii care o priveau rece.
- Doamnă, mergeți cu noi, i-a spus categoric unul dintre ei.

Cassandra a expirat adânc, privind cu jind cartea pe coperta căreia titlul începea să dispară înecat în sânge.

Crimă și pedeapsă, de Fiodor Dostoievski.

Recenzie literară: Povestea doctorului Dolittle de Hugh Lofting (1920)

Povestea doctorului Dolittle de Hugh Lofting este un volum plin de peripeții, situații amuzante, dar și momente tensionate. Personajele sunt variate și simpatice, e imposibil să nu te atașezi de papagalul Polinezia, cea mai deșteaptă creatură dintre toate, porcușorul Gub-Gub care e obsedat de mâncare, maimuțica Cii-Cii, ghidul lor în Africa, sau însuși doctorul, care dă dovadă de altruism și de o bunătate imensă.

Autorul plimbă cititorul printr-o lume în care binele face minuni, unde animalele dau dovadă de mai multă înțelepciune și perspicacitate decât unele dintre personajele pe care le întâmpină, iar aventurile prin care trece doctorul Dolittle sunt captivante.

Bilanț literar: Octombrie 2023

Salutare!

Deși în prima jumătate a lunii nu am citit deloc - de altfel, mă așteptam să fie o lună „moartă” în ceea ce privește cititul - în a doua jumătate mi s-a trezit apetitul, în special pentru fantasy, și am și reușit să termin niște cărți începute cu mult timp în urmă.

Am terminat, după multe luni, al doilea volum din seria Pământurile de Aur, Turnul Bufniței (traducere mot-a-mot) de Ulyana Cherkasova. Ce m-a bucurat e faptul că, deși volumul face parte dintr-o trilogie, nu suferă de second book syndrome - nu e de umplutură, deși se întâmplă lucruri ce, la prima vedere, nu sunt necesare poveștii, dar pe final realizezi cât de frumos aduce autoarea personajele acolo unde acestea trebuie să ajungă. Mi-a plăcut modul în care se conturează soarta fiecăruia - cum personajele pierd totul, trebuie să se ridice din cenușă, trebuie să se apere sau să fugă. Volumul acesta l-am parcurs foarte lent - uneori mă plictiseau descrierile, alteori - salturile de la perspectiva unui personaj la perspectiva altuia, în miezul acțiunii, iar asta a mai diminuat din plăcerea lecturii. Cu siguranță sunt curioasă de ultimul volum și de modul în care autoarea are de gând să încheie povestea.

Half a Soul de Olivia Atwater a fost un volum despre care am aflat uitându-mă pe feedul meu de GR (l-am văzut la un prieten - uite de asta îmi place, printre altele, platforma respectivă). 

E genul de poveste nepretențioasă, dar care te face să te simți bine - să ții cu personajele, să te bucuri pentru reușitele lor, să empatizezi cu suferințele prin care trec. Mi-a plăcut foarte mult cum a fost construită protagonista, dar și modul în care aceasta vede lumea.

Nu aș fi terminat de citit Hotel Magnifique de Emily J. Taylor dacă nu aș fi trecut pe varianta audio a cărții. Mi-a atras atenția premisa și faptul că volumul e comparat cu Caraval - o carte (și serie) ce mi-a plăcut în mod deosebit. Cu Hotel Magnifique nu a fost cazul - deși ideea e foarte bună, protagonista mi-a fost antipatică pe tot parcursul poveștii. Magia, intriga, descrierea hotelului, tot ce înseamnă suflet și destin uman - au fost eclipsate de cât de enervantă e Jani, cum calcă strâmb la fiecare pagină și cum nu gândește deloc. Cred cu tărie că povestea mi-ar fi plăcut de zeci de ori mai mult dacă nu ar fi fost Jani în peisaj.

Că tot am adus vorba despre Caraval, ultimul volum din seria spin off a autoarei, Once Upon A Broken Heart, a apărut luna asta și abia așteptam să aflu cum se încheie povestea Evei și a lui Jacks în A Curse For True Love. Din păcate, Stephanie Garber m-a dezamăgit cumplit cu această carte și încă mă întreb unde a dispărut fascinația, magia și construcția personajelor din volumele anterioare. Am spus mai multe aici.

Acestea au fost lecturile lunii octombrie. Voi ce ați mai citit?

Recenzie literară: A Curse for True Love (Once Upon a Broken Heart, #3) de Stephanie Garber (2023)

Voi începe această postare prin a spune că nu știu în ce măsură textul va fi o recenzie - o recenzie presupune, pe lângă prezentare succintă și aprecieri critice, un comentariu care nu se rezumă doar la punctele negative. Pentru mine, A Curse For True Love, volumul ce încheie trilogia Once Upon A Broken Heart de Stephanie Garber, este dezamăgirea anului și sunt sceptică de faptul că mai poate fi detronat până se termină 2023 de pe acest „piedestal”.

Sunt extraordinar de dezamăgită de felul în care autoarea și-a tratat propria poveste - autosabotaj? Dar de ce? Din ce motiv? Voi încerca să fiu cât mai coerentă, deși recunosc, când scriu acest articol, la o zi după ce am terminat cartea, încă sunt furioasă - și nu ar trebui să-mi pese atât de mult de o carte, dar totul în mine fierbe și nu se mai oprește.

PS: va fi cu spoilere, deci nu recomand să-mi citiți opinia dacă plănuiți să lecturați seria.

A Curse For True Love încheie povestea magică a Magnificului Nord, narațiunea concentrându-se, din ce se deduce din finalul The Ballad of Never After, pe felul în care se va finaliza relația între Evangeline și Jacks, cum Eva își va recăpăta amintirile, ce se va întâmpla cu regalitatea acestui tărâm magic.

La capitolul perspective, nu știu de ce a decis ca după două cărți în care urmărim povestea doar din perspectiva Evangelinei, să relateze evenimentele din trei perspective. Cea a lui Apollo, care ocupă aproximativ 40% din carte, a fost inutilă, a ocupat spațiu degeaba și nu știu ce a gândit autoarea când a vrut să ofere cititorului perspectiva lui Apollo, un personaj secundar în primele două cărți, care de la un prințișor râzgâiat și un bărbat asupra căruia se aruncă un blestem (dezlegat la finalul volumului doi) devine un psihopat obsedat de Eva, omorând în stânga și-n dreapta oameni doar pentru că și-au permis să se uite în direcția tinerei.

Cam 55% din poveste o vedem din perspectiva Evangelinei, care e o umbră tristă și fadă a protagonistei pe care am urmărit-o cu sufletul la gură în celelalte cărți. În A Curse for True Love, atunci când nu încearcă să-și recapete amintirile, Eva face numai prostii, nu gândește absolut deloc sau se află într-o încurcătură și trope-ul „domnița la ananghie” ajunge să fie principalul element din poveste.

Jacks, care e protagonistul acestei serii, un personaj pe care autoarea îl construiește pe parcursul a cinci volume (apare pentru prima dată în Legendary, definitivându-se și devenind un antagonist important în Finale), dar care are parte de 5% implicare în toată povestea. Când nu vine în ajutorul Evangelinei, Jacks e dat dispărut și e neclar ce face în acest timp, ce urmărește, de ce mai este în peisaj.

Autoarea creează un triunghi amoros de-a dreptul cretin: Eva e căsătorită cu Apollo, dar nu-l iubește, ci-l vrea pe Jacks. Apollo e obsedat de Eva și vrea să-l distrugă pe Jacks (dar eșuează lamentabil, cu toate resursele pe care le are la-ndemână). Jacks o salvează pe Eva, dar fuge de ea și are un comportament de-a dreptul bipolar.

Lăsând la o parte unidimensionalitatea personajelor principale, personajele secundare ce apar sunt aruncate la-ndemână. Personajele ce au avut un impact în evenimentele ce au avut loc în volumele precedente ori nu sunt menționate deloc, ori apar aici în treacăt, orice fir narativ care o leagă pe Eva de acestea (de exemplu, face niște promisiuni cuiva și încheie un pact cu altcineva în volumul doi) este lăsat în aer. În schimb, autoarea introduce un personaj ca antagonist undeva după jumătatea cărții, iar motivațiile acestuia sunt de toată jena. Să nu mai spun că Stephanie Garber construiește timp de două trilogii ideea de Soartă și de blestem care e aruncat asupra acestuia (sărutul lui Jacks e letal și Prințului Inimilor îi este predestinat să ucidă femeia pe care o iubește, LaLa aspiră la a fi împreună pentru totdeauna cu iubirea vieții ei, dar de fiecare dată se trezește singură în fața altarului), ca să arunce o bombă de toată jena cam în ultimile 20% din carte, privind originea Prințului Inimilor și a sarutului său otrăvitor.

A Curse for True Love e genul de carte ce trebuia să acopere toate aspectele importante din serie, să răspundă la întrebări importante, să lămurească anumite lucruri, să încheie cât de cât logic povestea Evangelinei. În schimb, autoarea a lăsat în aer o groază de aspecte importante - cum ar fi familia legendară Valor și ce au făcut membrii acesteia timp de mii de ani cât au fost închiși. Ce vor să facă odată eliberați, care e dinamica relațiilor dintre ei, ce impact are reapariția lor în Magnificul Nord - autoarea nu se obosește să ne spună. Familia Valor a fost un fir narativ important în cărțile anterioare, iar aici ei doar se ocupă de reconstruirea unei zone, ocazional intră în scenă să vorbească cu Apollo sau Evangeline, apar și dispar brusc, iar autoarea se axează mai mult pe ce gândește/crede Apollo, un prinț de care absolut nimănui nu îi pasă.

Cum are de gând Evangeline să rupă blestemul care-l acoperă pe Jacks? Cum reușesc cei doi să rămână împreună? Cum sunt distruse obiectele magice, care aduc doar suferință? La finalul cărții, am rămas cu mai multe întrebări decât răspunsuri, ceea ce e grav, având în vedere că ăsta e ultimul volum din trilogie.

Mai sunt multe aspecte de menționat - cum ar fi obiectele ce își schimbă proprietățile în funcție de cum e mai bine pentru a împinge acțiunea într-o anumită direcție, personaje plate care sunt degeaba, modificarea pe suta de metri a unor concepte pe care autoarea le explică și le conturează destul de complex pe parcursul primelor două cărți.

Seria asta ar fi trebuit să rămână duologie și autoarea să nu arunce la finalul The Ballad of Never After acel plot twist atât de prost executat în volumul de față. Am citit că Stephanie Garber a scris patru finaluri alternative pentru cartea asta, ultimul capitol adică, ceea ce înseamnă că un fan înrăit ar trebui să cumpere patru ediții ale aceleiași cărți pentru a afla tot ce a vrut să zică autoarea, ceea ce e o mișcare lipsită de respect față de fani, în opinia mea.

Nu înțeleg cum o carte cu atâtea lacune logice a ajuns, în forma respectivă, să fie publicată. Stephanie Garber e un autor deja consacrat, are o bază solidă în lumea YA Fantasy, are o echipă editorială - cum, din atâtea persoane, niciuna nu a semnalat golurile imense din acest final? elementele care se bat cap în cap cu tot ce ni s-a adus la cunoștință pe parcursul primelor două volume? „revelațiile” scoase cine știe de unde, trântite ca nuca de perete? 

Sunt extraordinar de dezamăgită de această carte și cu siguranță nu voi mai citi altceva scris de autoare. Forma în care a apărut acest volum este o nedreptate adusă universului poveștii și personajelor, o dizgrație pentru tot ce a construit Stephanie Garber în volumele anterioare.