Recenzie literară: Pinball, 1973 (Trilogia Șobolanului, #2) de Haruki Murakami (1980)

Pinball, 1973 de Haruki Murakami este al doilea volum din Trilogia Șobolanului, care este de fapt compusă din patru cărți. În volumul de față întâlnim personaje ce se regăsesc în acțiunea celor patru romane, cum ar fi naratorul fără nume, Șobolanul, amicul său, dar și locuri, cum ar fi barul chinezului J. Cartea este scrisă într-un stil liniștit, nimic nu perturbă echilibrul din viața personajului principal, deși acesta trece prin unele evenimente deranjante. Cumva, naratorul este mulțumit de ceea ce are, mereu și oricând, nu se plânge de nimic, ia intemperiile vieții în piept și le privește ca pe o normalitate a existenței. Și în Pinball, 1973 Haruki Murakami își transpune, prin intermediul personajelor, fascinația pentru cultura occidentală, în special pentru muzică și literatură, dar și abordează teme ce sunt prezente cam în toate cărțile lui: singurătatea individului, nevoia de a fi înconjurat de oameni, zădărnicia existenței, aprecierea pentru lucrurile banale.

În acest roman nu există o dezvoltare a personajului sau un eveniment care să-i declanșeze transformarea, ci se portretizează existența de zi cu zi a naratorului, micile inconveniente cotidiene, plimbările pe care le face, discuțiile pe care le are cu amicii lui. Murakami invită cititorul să contempleze o viață liniștită și cumpătată, singura linie narativă mai antrenantă fiind căutarea de către protagonist a aparatului la care se juca în tinerețe. Datorită acestui fir narativ, aflăm mai multe lucruri despre pinball, despre succesul acestuia în Japonia anilor 1970 și despre cum jocul respectiv l-a modelat pe narator în omul care este în prezentul acțiunii.

Recenzie literară: Slaying the Vampire Conqueror (Coroanele Nyaxiei) de Carissa Broadbent (2023)

Slaying the Vampire Conqueror de Carissa Broadbent este un volum de romantasy unde acțiunea are loc în universul din seria Coroanele Nyaxiei, dar pe alt continent și cu personaje ce nu apar în povestea principală. Sylina și Atrius mi-au plăcut foarte mult, autoarea conturându-i cu mare migală și oferindu-le personalități puternice și interesante.

Carissa Broadbent are un talent deosebit de a împleti o poveste de dragoste cu intrigi politice și cu o dezvoltare complexă a universului în care are loc ațiunea. În Slaying the Vampire Conqueror urmărim o națiune de oameni ce este sortită pieririi, condusă de niște monștri însetați de avuție, urâțenia și perfidia naturii umane fiind arătată cu lux de amănunte în volum. Pentru Sylina, realitatea în care a crescut și în care încă trăiește este revoltătoare, iar Atrius pare să aducă cu el un nou val de vărsare de sânge și de suferință, dar, odată ce tânăra ajunge în compania acestui cotropitor, începe să afle lucruri care o fac să pună sub semnul întrebării tot ce a știut până atunci.

Recenzie literară: Două coroane înlănțuite (Regele păstor, #2) de Rachel Gillig (2023)

Volumul semnat de Rachel Gillig intră direct în pâine, ceea ce mi-a plăcut foarte mult. Nu avem parte de tergiversare a evenimentelor, acțiunea pleacă direct de unde a fost lăsată în primul volum. Personajele au niște țeluri foarte clare, autoarea nu le schimbă personalitatea de la un volum la altul, sunt constante, ceea ce am apreciat. Deși în mod normal nu-mi place artificiul când într-o poveste grupul principal este împărțit în mai multe, pentru a îndeplini misiuni diferite, aici am iubit felul în care autoarea s-a concentrat separat pe diferite personaje. Am avut ocazia să le cunosc mai bine, mai în detaliu, în clipa în care trebuiau să ia decizii fără a avea nevoie de aprobarea conducătorului grupului.

În Două coroane înlănțuite aflăm, în sfârșit, cine e Regele Păstor și ce legătură are acesta cu blestemul din Blunder, Coșmarul capătă trăsături noi și multe lucruri despre magie în general ies la iveală într-o manieră potrivită pentru firul narativ. Totuși, a fost un element care nu mi-a plăcut în mod special în acest volum, și anume accentul ce se pune pe dezvoltarea unei relații romantice. Povestea celor două personaje și cum acestea ajung împreună mi-a plăcut, dar parcă mi-aș fi dorit să am parte de mai multe momente cu Elspeth și Ravyn, mi s-a creat impresia că aceștia nu au mai fost cuplul principal din narațiune.

Dacă vă plac romanele fantasy cu un sistem magic complex, personaje bine conturate și mult mister, vă recomand această serie.

Recenzie literară: Go Tell It on the Mountain de James Baldwin (1953)

Go Tell It on the Mountain de James Baldwin are foarte multe elemente autobiografice, prezentând realitatea populației de afro-americani din Harlemul din 1930. Această perioadă de tranziție este portretizată amănunțit, fără însă ca personajele să discute activ despre trăirile lor. John copilărește într-o epocă a schimbării majore, făcând parte dintr-o generație nouă. Dacă bunicii copiilor de vârsta lui John s-au născut în sclavie și au trăit pe plantație, iar părinții au fost prima generație de afro-americani liberi, care au plecat în masă din Sud pentru a veni în statele din Nord, John este generația care s-a născut la oraș, care nu a văzut ororile de pe moșiile oamenilor albi, prima generație care privește spre viitor ca spre ceva bun, un drum deschis, cu multe posibilități.

Go Tell It on the Mountain e un volum în care se dezbat cu iscusință, fără a fi obositoare, teme precum religia și credința, familia și sexualitatea, dar și rasa și violența domestică în toate formele sale. Deși povestea urmărește în principal conflictul lăuntric pe care-l are John - dorința lui de a nu fi pastor și de a duce o viață simplă, nu dependentă de biserică, prin intermediul gândurilor personajelor cititorul are acces la portretizarea realității pe care au trăit-o afro-americanii în acea perioadă istorică. Scriitura lirică oferă o notă aparte narațiunii, e imposibil să nu treci prin o multitudine de stări împreună cu personajele sau să fii indiferent la poveștile lor de viață.

Bilanț literar: Octombrie 2024

 Salutare!

Am început să scriu acest bilanț încă de la prima carte terminată în octombrie - adică data de 2 :D, pentru că așa mă asigur că bilanțul acesta va fi la zi la final de lună. Deci habar nu am cum va fi octombrie literar pe anul ăsta, previziunea mea e că voi citi în jur de 4-5 cărți, dar rămâne de văzut.

Spuneam pe Instagram că anul ăsta îmi doresc să termin cât mai multe serii începute, așa că am apelat la lista mea de TBR și m-am uitat ce volume am la dispoziție. The Sundering de Richard A. Knaak este a treia carte din trilogia War of the Ancients, povestea având o strânsă legătură cu universul jocului World of Warcraft. Fiind a treia și ultima carte, nu pot spune prea multe, pentru că ar fi spoiler peste spoiler, cert e că a fost o lectură alertă, cu evenimente sumbre și cu o explorare minuțioasă a firii umane - și nu numai - în ceea ce privește atitudinea unui muritor față de o putere incomensurabilă. Trilogia în sine e un high fantasy pe cinste, pentru că are de toate: un conflict armat unde absolut toți au ceva de pierdut, conflicte mai mici, menite să dezbine popoare, evoluție și dezvoltare complexă a personajelor, care sunt multe și variate, dar absolut admirabil construite. Autorul transmite cu fidelitate tot felul de stări și emoții și, chiar dacă multe dintre personajele implicate nu sunt oameni, ci creaturi precum elfi, orci sau dragoni, le oferă trăsături umane, fără a fi zgârcit cu acestea - personajele sunt pline de calități și defecte, dar Richard A. Knaak le îmbină într-un mod atractiv. Trilogia în sine e foarte bine scrisă, cu o lume complexă, un sistem magic bine pus la punct și o multitudine de mistere pe care cititorul, alături de personaje, le explorează și le descoperă. Cu toate acestea, nu știu în ce măsură trilogia i-ar plăcea unui cititor ce nu e interesat de jocul WoW - pentru că oricât de bine ar fi scrisă, sunt suficiente elemente ce se subînțeleg sau informații pe care un cititor ce a jucat/joacă WoW le știe, dar un cititor neavizat - nu.

Go Tell It on the Mountain de James Baldwin este un volum pe care l-am început luna trecută și inițial lectura a mers greu - în principal, din cauza subiectului. Pe cât de lirică este scriitura autorului, pe atât de complicat și dificil este subiectul. Un roman cu puternice elemente autobiografice, Go Tell It on the Mountain relatează povestea unei familii de negri din America anilor 1930.

Religia și discriminarea rasială sunt elementele-cheie din volum, fiind aduse în discuție simultan cu subiectul violenței domestice și a formelor pe care le poate lua aceasta. E un volum care m-a trecut prin foarte multe stări, iar mai multe impresii le găsiți pe canal.

Un volum de care am tras de mine ca să-mi placă - și nu a fost cazul - e Shogun de James Clavell. Nu am văzut terialul, știam doar superficial despre ce e vorba în roman, dar nu știu de ce aveam așteptări. Poate nu am ales să-l citesc la vârsta potrivită - sau la timpul potrivit. M-a plictisit teribil și scriitura, și personajele, și direcția încotro o ia povestea - efectiv nu mi-a păsat de niciun personaj, nu am empatizat cu trăirile vreunuia și am zis că nu are sens să mă torturez.

Și cam atât a fost - până la urmă, octombrie s-a adeverit a fi o lună deloc productivă din acest punct de vedere. La voi cum arată bilanțul literar?

Recenzie literară: O fereastră întunecată (Regele păstor, #1) de Rachel Gillig (2022)

Elspeth Spindle este o tânără ce locuiește într-un regat ciudat - Blunder, locul în care ceața este periculoasă și persistă de secole, iar magia este acceptată doar dacă vine din utilizarea Cărților Providenței. Blestemul ce planează asupra Blunderului este străvechi, și doar reîntregirea Pachetului Providenței poate duce la ridicarea acestuia. Până atunci, oamenii ce sunt atinși de febră - în general copiii - și ajung să posede niște puteri foarte periculoase, sunt vânați și izgoniți, iar cei ce se ocupă de așa ceva sunt Destrierii - armata personală a regelui.

Personajele din O fereastră întunecată mi-au plăcut pentru că au avut voci distincte de la bun început și Rachel Gillig a creat niște conexiuni tare interesante între ele. Relația lui Elspeth cu Coșmarul e deosebită și a fost intrigant să urmăresc modul în care fata navighează prin viața de zi cu zi având încă o voce în capul ei, o voce nu tocmai prietenoasă. Elspeth are o relație foarte complicată cu familia ei, iar acest lucru de multe ori o pune în tot felul de situații jenante. Felul în care se construiește relația tinerei cu Ravyn este și acesta memorabil, pentru că nu e tipul clasic de s-au văzut/s-au urât/s-au plăcut, ci sunt foarte multe nuanțe în ceea ce privește sentimentele pe care le nutresc cei doi unul față de celălalt.

Recenzie literară: Adio, iubito! (Philip Marlowe, #2) de Raymond Chandler (1940)

Adio, iubito! de Raymond Chandler este un roman polițist savuros, unde acțiunea are loc în Los Angelesul din anii 1930, accent punându-se pe coruptibilitatea polițiștilor și pe lacunele din sistemul juridic. Deși Philip Marlowe e un simplu detectiv particular, luat în derâdere de către polițiști și considerat de aceștia drept un individ de cea mai joasă speță, bărbatul dă dovadă de perspicacitate și o inteligență mai rar întâlnită între oamenii de aceeași profesie.

Pe parcursul romanului te întrebi care e legătura între cazurile la care lucrează - voit sau nu - Philip Marlowe, pentru că rețeta autorului pentru această serie este una standard. Raymond Chandler introduce mai multe cazuri și mai multe crime, iar Philip Marlowe pare să fie singurul om capabil să afle adevărul, chiar dacă metodele lui sunt uneori jalnice sau penibile.