Recenzie literară: Clopotnița de Ion Druță (1972)

Clopotnița de Ion Druță este un roman despre destinul unui om cu verticalitate și principii, Horia Holban, un student strălucit, care ajunge să devină profesor de istorie într-o școală din nordul Moldovei. Pe parcursul romanului, cititorul pășește alături de protagonist prin Chișinău, iar cel din urmă își povestește viața sub forma unor amintiri din vremuri demult uitate. Deși acțiunea are loc aproximativ prin anii 60-70, este ușor să-ți imaginezi străzile pe care le colindă personajul, chiar dacă astăzi multe dintre ele poartă alte denumiri, parcurile și lacurile, care par să fi rămas la fel și în prezent, sediile instituțiilor importante, dar mai ales, e ușor să vezi cât de puțin diferă societatea de atunci de societatea de la începutul anilor 2000. Pentru mine, peregrinările personajului au atins o coardă sensibilă, pentru că, prin intermediul lui Horia, am revăzut orașul în care m-am născut și am crescut, fie și așa cum era acesta pe la mijlocul secolului trecut.

Ion Druță scrie într-un fel deloc pretențios, dar cu toate acestea, trăirile personajelor sunt acut resimțite și de cititor. Horia pare, la prima vedere, un bărbat șters, pe care nici nu l-ai băga în seamă dacă ar trece pe lângă tine pe stradă, dar pe parcursul romanului începi să întrezărești trăsături și calități care-l fac un om complex, cu un suflet chinuit. Sunt multe nedreptăți ce i se fac pe parcursul poveștii, atât pe plan profesional, cât și personal, dar, cumva, Horia își acceptă soarta, nici cu capul plecat, dar nici pus pe luptă.

Recenzie literară: Clovnul de Iulian Ciocan (2021)

Clovnul de Iulian Ciocan este un roman tragi-comic, ce portretizează societatea moldovenească, toate păturile acesteia, realitățile din Republica Moldova din ziua de azi, însușind cu ușurință personajelor sale trăsături caracteristice omului din mileniul trei.

Romanul lui  Iulian Ciocan este un volum ușor de parcurs, cu mult umor, dar și cu multe situații în care te regăsești sau recunoști un personaj sau altul, realitățile Chișinăului de azi și de ieri. E un volum-frescă a societății basarabene, care duce o luptă continuă pentru a ieși din situația în care se află. 

Recenzie literară: Cutii de Cătălina Bălan (2019)

 Atunci când dialogul tău interior cu tine

începe să devină dialoguri cu altcineva

e un fel de a te îndrăgosti

ca o macara de cer

ca un soldat ciunt

de picioarele unei femei

Cutii de Cătălina Bălan, apărut la Editura Paralela 45, este un volum de poezie contemporană, în care eul liric se luptă cu dorința de a păstra vie în amintire viața de înainte de plecare și dorința de a lăsa trecutul să zacă în cutii, destul de aproape încât să fie la-ndemână, destul de departe pentru a nu sări în ochi.

Cătălina Bălan, în câteva cuvinte simple, dar încărcate de însemnătate, se întoarce în Chișinăul copilăriei sale, un oraș atât de imperfect, dar atât de drag datorită trecutului pe care-l marchează. Departe de acel loc, sufletul autoarei continuă să se întoarcă la origini, la zilele când își dorea să plece și la zilele când era recunoscătoare că anume în acel oraș a început adevărata viață.

Cutii, deși e un volum de poezie contemporană, o poezie prea puțin cunoscută mie, m-a făcut să mă întorc în acele timpuri când începutul adolescenței mele a fost marcat de un oraș astăzi străin, dar ridicat pe un piedestal în sala cu melancolii din sufletul meu. Cătălina Bălan m-a făcut să mă trezesc în amintirile de altă dată, să revăd locurile care-mi sunt dragi, dar în care nu m-aș mai întoarce. Cutii e un volum ce mi-a spus clar că mă pot mereu întoarce în amintirile și melancoliile mele, dar adolescența e o perioadă pe care nu o voi mai revedea niciodată, iar orașul copilăriei mele nu mă va mai primi cu brațele deschise. Ca un  învățător care și-a învățat elevii alfabetul și tabla înmulțirii, orașul meu natal mi-a oferit tot ce i-a stat în puteri, pregătindu-mă pentru o altă etapă a vieții, fără a-mi oferi o cale de întoarcere spre inima lui.

Te vei gândi zece minute după

vei răspunde neapărat

ceva subtil, amuzant, un pic defensiv

și poate vei fi melancolic

Recenzie literară: S-a copt frunza de Victor Prohin (1979)

Pe Victor Prohin l-am descoperit din întâmplare, prin intermediul volumului S-a copt frunza, pe care mi l-a pus în față mama. Necunoscând autorul, dar dorindu-mi să citesc și prozatorii din Republica Moldova, am zis să-i dau acestui volum o șansă. Și nu mi-a părut rău.

În S-a copt frunza, cititorul îl întâlnește pe Grigore, un tânăr profesor de educație fizică din satul Goldana, care decide într-o toamnă, la patru ani de la terminarea universității, să plece la Chișinău, pentru a revedea locurile studenției. Ajuns în capitală, care se pregătește pentru o sărbătoare mare (7 noiembrie), Grigore își propune să-i găsească pe cei trei prieteni din universitate - Nic, Lex și Iuliana.

Grigore este un tânăr care a venit în oraș să-și găsească prietenii și să-și găsească fericirea, iar anii de studenție sunt singura amintire care-i luminează viitorul. Datorită unor evenimente, Grigore reușește să-l găsească pe Nic - Nicanor - în marele oraș, dar și pe Lex - Alexei - chiar dacă nu are adresa vreunuia și nici corespondența pe care au purtat-o câțiva ani nu menționează nimic despre unde pot fi găsiți. Dacă Grigore s-a înscris la facultatea de educație fizică din ambiție, din dorința de a demonstra ceva unor profesori și părinți care aveau anumite așteptări de la tânăr, Nic și Lex și-au făcut un plan, de a crește, de a face ceva pentru ei și pentru țară, dar și pentru umanitate. După patru ani, Grigore, cel fără de ambiții, cum este descris de unii consăteni, îi întâlnește pe cei doi tovarăși, pentru a vedea cum au ajuns aceștia, cum orașul i-a înghițit și i-a modlat după bunul său plac.

Dar nu cei doi reprezintă motivul principal al venirii lui Grigore în capitală. Iuliana este tânăra despre care-și amintește cu drag și cu regret: făcând parte din grupul lor, Iuliana i-a cucerit inima, iar datorită lipsei sale de ambiție, Grigore nu i-a spus niciodată clar ce simte pentru ea. De data aceasta, tânărul este pornit să o găsească și să vorbească cu ea, îndreptându-și pașii spre casa unde știe că o va întâlni pe mama Iulianei...

S-a copt frunza este un microroman în care am fost purtată pe străzile Chișinăului de altădată, un oraș pe care eu nu l-am cunoscut, dar pe care l-am recunoscut - străzile, clădirile istorice, Piața Centrală, centrul orașului, edificiile-simbol ale Chișinăului. Datorită acestui roman, am avut ocazia să pășesc alături de protagonist pe străzi care, poate, astăzi nu mai poartă aceeași denumire și nu mai găzduiesc aceleași case. S-a copt frunza reprezintă povestea unei maturizări și a unei melancolii mocnite în sufletul unui om care speră că totul va fi la fel dacă se întoarce într-un oraș părăsit acum patru ani. 

Grigore e un personaj pe care este greu să nu-l îndrăgești, cu toate monologurile sale, reflecțiile, amintirile și interacțiunile cu un oraș pe care poarcă nu-l recunoaște. Pentru el, timpul are o anumită viteză, dar revenind în Chișinău, își dă seama că aici timpul este o noțiune diferită, ceva ce a transformat orașul drag în ceva diferit, chiar dacă multe clădiri par a fi la locul său, străzile par a fi bătătorite de aceleași mașini, universitatea frecventată de aceeași tineri dornici de a învăța o meserie...

Pentru mine, S-a copt frunza a fost o întoarcere în trecut, în copilăria mea, în orașul pe care-l vizitez din când în când. La fel ca Grigore, recunosc străzile și unele clădiri, dar orașul se schimbă permanent, unele locuri nu mai există, iar la fiecare vizită, apar noi clădiri și orașul este într-o continuă mișcare și schimbare, cu care eu nu mai țin pasul. 

Stilul lui Victor Prohin este unul ce te cucerește. Cuvintele simple, descrierile ample, personajele reale și atmosfera creată de unele detalii minore nu au cum să nu te atingă, să te facă să vrei să descoperi ce se află dincolo de fațada unei clădiri, la următoare intersecție, în mintea omului ce trece pe lângă tine. Pentru mine, lectura acestui roman și a celor câteva povestiri incluse în volum a fost o mare plăcere, o întoarcere în locurile copilăriei mele, un ceva familiar și melancolic ce nu m-a lăsat să dau la o parte cartea până când nu am terminat-o.