Recenzie literară: Clopotnița de Ion Druță (1972)

Clopotnița de Ion Druță este un roman despre destinul unui om cu verticalitate și principii, Horia Holban, un student strălucit, care ajunge să devină profesor de istorie într-o școală din nordul Moldovei. Pe parcursul romanului, cititorul pășește alături de protagonist prin Chișinău, iar cel din urmă își povestește viața sub forma unor amintiri din vremuri demult uitate. Deși acțiunea are loc aproximativ prin anii 60-70, este ușor să-ți imaginezi străzile pe care le colindă personajul, chiar dacă astăzi multe dintre ele poartă alte denumiri, parcurile și lacurile, care par să fi rămas la fel și în prezent, sediile instituțiilor importante, dar mai ales, e ușor să vezi cât de puțin diferă societatea de atunci de societatea de la începutul anilor 2000. Pentru mine, peregrinările personajului au atins o coardă sensibilă, pentru că, prin intermediul lui Horia, am revăzut orașul în care m-am născut și am crescut, fie și așa cum era acesta pe la mijlocul secolului trecut.

Ion Druță scrie într-un fel deloc pretențios, dar cu toate acestea, trăirile personajelor sunt acut resimțite și de cititor. Horia pare, la prima vedere, un bărbat șters, pe care nici nu l-ai băga în seamă dacă ar trece pe lângă tine pe stradă, dar pe parcursul romanului începi să întrezărești trăsături și calități care-l fac un om complex, cu un suflet chinuit. Sunt multe nedreptăți ce i se fac pe parcursul poveștii, atât pe plan profesional, cât și personal, dar, cumva, Horia își acceptă soarta, nici cu capul plecat, dar nici pus pe luptă.

Recenzie literară: Clovnul de Iulian Ciocan (2021)

Clovnul de Iulian Ciocan este un roman tragi-comic, ce portretizează societatea moldovenească, toate păturile acesteia, realitățile din Republica Moldova din ziua de azi, însușind cu ușurință personajelor sale trăsături caracteristice omului din mileniul trei.

Romanul lui  Iulian Ciocan este un volum ușor de parcurs, cu mult umor, dar și cu multe situații în care te regăsești sau recunoști un personaj sau altul, realitățile Chișinăului de azi și de ieri. E un volum-frescă a societății basarabene, care duce o luptă continuă pentru a ieși din situația în care se află. 

Recenzi literară: Valuri de Arina Delcea (2020)

Nu ne săturasem unul de altul, ci de conversații ușoare. Eram uniți de palme, de urmele de pași pe care le făceam în nisipul ud și de tăcere.

Până la urmă nu asta e fericirea? O sumă de clipe în care te simți împlinit. Ce rămâne după ele? O adunătură de momente de gol, de abis. Ai noroc dacă printre ele își fac loc și mici bucurii. 

Iubirea e discretă, e acasă. Nu e vedetă pe scenă, care își suge seva din aplauze. 

Există ceva măreț în durere. Intensitatea sentimentelor, avalanșa de trăiri, multitudinea lor și îngrămădeala lor contradictorie, teama de a fi la marginea prăpastiei sau poate deja în ea, frica de un viitor diferit și neprevăzut, tristețe simplă, dezamăgire pură, regret. Toatea creează un mix profund uman. Poate durerea este dovada palpabilă a umanității noastre, este umanul la superlativ. Iar din sentimente de o asemenea intensitate se pot naște minuni. 

Recenzie literară: Cenușă rece de Mihaela Perciun (2017)

Ce faci când înțelegi că-i prea târziu? Niciodată nu-i prea târziu, odată ce-ai înțeles că prea târziu. Întotdeauna mai este loc de o speranță, de o revanșă tardivă.

Tăceau suspect. 

Tăcerile profunde deseori dezvăluie cugetele.

Ei doreau să le audă. Și tăceau.

Recenzie literară: Kinderland de Liliana Corobca (2013)

Am ascultat pământul și el respira. Atunci pe drum nu mă temeam de nimic. Dacă vreun fir de iarbă m-ar fi întrebat ceva, i-aș fi răspuns, fără să mă sperii. Mă gândesc dacă în casa noastră tot pământul se aude respirând sau e altcineva. Nu vreau să mă mai tem.

Răutatea nu este întotdeauna opusul bunătății. Noi, copiii, nu înțelegem asta. Nimicul este opusul lor, nimicul înseamnă un fel de politețe, neimplicare, indiferență. Răutatea este vie și este mai aproape de bunătate decât indiferența. Este ca dragostea și cu ura pe care le desparte uneori un singur pas. Răutatea este o simțire cu stări precum remușcarea, căința. Indiferența e o stare moartă, fără simțiri. Cu ea este greu de luptat.

Puternic este acela care știe să obțină energie, forță din inima lui, acela care se alimentează pe sine, construindu-și propria hidrocentrală. Care produce lumină din interior. Acești oameni sunt foarte puțini. De fapt, toți oamenii își au propria hidrocentrală, dar preferă să se alimenteze de la stat. Nu-și dau seama ce sursă de lumină constituie propria lor ființă, câtă bogăție au în ei.

Așteptarea e ca un animal mic, nici domestic, nici sălbatic, când cuminte și adormit, când rău și dezlănțuit, care merge înaintea rațiunii și a gândurilor liniștitoare.

Recenzie literară: Cutii de Cătălina Bălan (2019)

 Atunci când dialogul tău interior cu tine

începe să devină dialoguri cu altcineva

e un fel de a te îndrăgosti

ca o macara de cer

ca un soldat ciunt

de picioarele unei femei

Cutii de Cătălina Bălan, apărut la Editura Paralela 45, este un volum de poezie contemporană, în care eul liric se luptă cu dorința de a păstra vie în amintire viața de înainte de plecare și dorința de a lăsa trecutul să zacă în cutii, destul de aproape încât să fie la-ndemână, destul de departe pentru a nu sări în ochi.

Cătălina Bălan, în câteva cuvinte simple, dar încărcate de însemnătate, se întoarce în Chișinăul copilăriei sale, un oraș atât de imperfect, dar atât de drag datorită trecutului pe care-l marchează. Departe de acel loc, sufletul autoarei continuă să se întoarcă la origini, la zilele când își dorea să plece și la zilele când era recunoscătoare că anume în acel oraș a început adevărata viață.

Cutii, deși e un volum de poezie contemporană, o poezie prea puțin cunoscută mie, m-a făcut să mă întorc în acele timpuri când începutul adolescenței mele a fost marcat de un oraș astăzi străin, dar ridicat pe un piedestal în sala cu melancolii din sufletul meu. Cătălina Bălan m-a făcut să mă trezesc în amintirile de altă dată, să revăd locurile care-mi sunt dragi, dar în care nu m-aș mai întoarce. Cutii e un volum ce mi-a spus clar că mă pot mereu întoarce în amintirile și melancoliile mele, dar adolescența e o perioadă pe care nu o voi mai revedea niciodată, iar orașul copilăriei mele nu mă va mai primi cu brațele deschise. Ca un  învățător care și-a învățat elevii alfabetul și tabla înmulțirii, orașul meu natal mi-a oferit tot ce i-a stat în puteri, pregătindu-mă pentru o altă etapă a vieții, fără a-mi oferi o cale de întoarcere spre inima lui.

Te vei gândi zece minute după

vei răspunde neapărat

ceva subtil, amuzant, un pic defensiv

și poate vei fi melancolic

Recenzie literară: Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac (2017)

Acest roman a venit în viața mea într-un moment potrivit: nu mă așteptam să găsesc acele cuvinte crude, realitatea înfățișată atât de brut, furia personajului principal aparent ilogică. Dar Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țâbuleac a trezit în mine lucruri pe care nu le cunoșteam, sentimente despre care nu știam că sunt capabilă să le trăiesc. Romanul are un subiect sumbru și totdată uman, iar acțiunea este bine ancorată în universul cărții, astfel încât dă impresia că te afli acolo, cu personajele, le vorbești și trăiți împreună unele momente.