Recenzie literară: Marea, dimineața de Margaret Mazzantini (2011)

Marea, dimineața este o poveste despre oameni simpli prinși în plasa conflictelor ce îi dezrădăcinează. Atât pentru Farid și Jamila, cât și pentru Vito, marea este o forță aparte, o ușă ce duce spre salvare sau spre pierzanie.

Autoarea are un stil simplu, dar plăcut de a scrie, reușind să transmită nenumărate stări prin care trec personajele prin intermediul unor descrieri sumare, dar care au un impact major asupra cititorului. Ororile războiului, felul în care se schimbă lumea și cum oamenii de rând sunt cei care poartă povara alegerilor și deciziilor clasei conducătoare sunt iscusit împletite în narațiune, oferind nu doar o poveste despre viață și destin, ci și o adevărată lecție de istorie. 

Recenzie literară: Zborul albinelor de Sofia Segovia (2015)

Zborul albinelor de Sofia Segovia este o lectură domoală, o poveste despre Revoluția mexicană și gripa spaniolă din 1918, despre reforma agrară, despre schimbare și despre lupta tradiției cu progresul. Simonopio, copilul minune pentru unii, copilul sărutat de diavol, pentru alții, este un personaj-enigmă, care urmărește tăcut ce se întâmplă în familia Morales - viețile lor puse la punct, munca dificilă pe care o duce tatăl, având grijă de pământurile care au aparținut familiei timp de generații întregi, iubirea și dăruirea de care dă dovadă mama, visurile și aspirațiile copiilor. Fiind un băiat cu totul și cu totul neobișnuit, Simonopio e mereu urmărit de albinele sale, acestea făcând parte din ființa lui, făcându-l să vadă lumea mult mai clar.

Am apreciat stilul autoarei - cursiv, liric, emoționant. Descrierile au fost mereu pitorești, construind lumea în care se desfășoară acțiunea, iar modul autoarei de a creiona personajele este unul gradual, astfel încât cititorul descoperă personajul puțin câte puțin, urmărindu-l cum crește, visează, se maturizează, luptă pentru idealuri.

Recenzie literară: Paturi oculte de Doina Ruști (2020)

Paturi oculte de Doina Ruști este un roman unde realismul magic înflorește din belșug, plimbând și personajele, și cititorul printr-un fel de vis febril, unde există multe întrebări și aproape niciun răspuns. Mi-au plăcut metaforele, imaginile din realitatea imediată, căutarea lui Flori și toate acele paturi pe care le găsește pe parcursul anilor, dar și povestea acestora. Am apreciat modul în care multe fire narative se întrepătrund, iar timpul și realitatea sunt cele două ingrediente vitale în călătoria lui Flori și a lui Lev, împreună și separat.

Povestea paturilor, originea lor, descoperită pe parcurs, m-a acaparat în totalitate. Doina Ruști își creează personajele în ideea că acestea ajung să fie tovarăși de drum cititorului, în călătoria întreprinsă pentru a dezlega misterul și abordarea asta a fost pe gustul meu. Totuși, în ultima treime povestea a cam stagnat și unele lucruri dezvăluite au avut un impact mult mai mic asupra mea decât mă așteptam.

Recenzie literară: Mila 23 de Dan Ivan (2019)

Mila 23 de Dan Ivan este un jurnal de amintiri, fragmente din viața deloc ușoară din acea perioadă, dar plină de peripeții și tot felul de evenimente demne de un scenariu de film. Tânăr bucureștean, care a trecut cu brio prin armată și apoi a absolvit facultatea, deși un eveniment tragic din familie îl face să vrea să se lase de meserie, Dan Ivan își ia lumea în cap și alege să fie desemnat medic într-o localitate unde cuvântul confort există doar în dicționare.

Dan Ivan are un stil foarte simplu de a scrie, astfel încât volumul de față dă impresia că te afli la masă cu autorul, care-ți povestește despre cum a fost în tinerețe și cum s-a format ca medic într-un mediu în care avea foarte puține resurse pentru a excela în această profesie. Totodată, datorită felului în care este construită însăși viața, tânărul medic trebuie să facă față realității și să învețe din mers, având la dispoziție resurse finite, pe care trebuie să știe să le folosească în favoarea sa.

Recenzie literară: Dacă strada Beale ar putea vorbi de James Baldwin (1974)

Prin povestea aparent simplă - și atât de tipică, de fel - a unui cuplu de afro-americani, James Baldwin aduce în prim-plan diferența de rasă, de mentalitate, de atitudine față de aproape. Deși narațiunea se axează pe familia celor doi, aducând în lumina reflectoarelor diferența enormă între acestea, autorul portretizează de fel comunitatea afro-americană a timpurilor. Familia lui Tish o susține în totalitate, iar pentru ei, Fonny devine ca un fiu, pe care toți au de gând să-l susțină și să-l ajute. Familia lui Fonny, în schimb, este marcată de o indiferență prost mascată de pietate, iar mama tânărului, veșnic nemulțumită de progeniturile sale, este mai mult interesată în a-și păstra imaginea de femeie pioasă în comunitate decât a-și ajuta fiul. 

Dacă strada Beale ar putea vorbi este o carte scrisă frumos, autorul reușind să țină cititorul ancorat în poveste. Deși evenimentele au loc într-un fel de lentoare, e ușor să te întorci la poveste, pentru că James Baldwin o scrie cu sufletul. Dragostea lui Tish pentru Fonny și pentru viitorul lor copil este umbrită de realitatea crudă a vremurilor în care trăiește: în America secolului trecut, cuvântul unui afro-american nu valorează nimic, majoritatea sunt priviți ca niște sub-oameni, iar realitatea lor diferă cu mult de cea a americanilor ce se află la putere. Prin intermediul lui Fonny, James Baldwin ilustrează felul în care justiția este oarbă doar acolo unde vrea să fie, egalitatea este un cuvânt frumos și cam atât, iar viața unui om este doar un număr pe o hârtie.

Recenzie literară: Treisprezece. Proză fantastică - Antologie (2021)

Treisprezece. Proză fantastică este un volum ce invită cititorul să iasă din cotidian și să se lase purtat de povestiri inedite, semnate de treisprezece autori. Fiecare povestire este o poartă spre o lume nouă - uneori, cititorul, alături de personaje, pășește din viața de zi cu zi într-o întâmplare fantastică, alte ori, autorul creează o lume nouă, în care cititorul ajunge să se piardă sau, în cazuri mai rare, să facă parte din evenimentele care au loc.

O antologie este mereu o cale bună de a descoperi autori noi și de a reîntâlni scriitori pe care i-ai citit deja. Mi-au plăcut povestirile, fiecare fiind bizară, crudă sau amuzantă în felul său. Realul se amestecă cu fantasticul, posibilul cu improbabilul, logicul cu etericul. Fiecare povestire aduce în prim-plan personaje diferite, prinse în propriile drame, trăind evenimente care se adeveresc a fi definitorii, descoperind ce sunt, de unde provin, care sunt oamenii care îi înconjoară. 

Recenzie literară: Acest tărâm al blândeții de William Kent Krueger (2019)

Romanul semnat de William Kent Krueger este frumos scris, pitoresc și liric, urmărind un grup de copii nevoiți să se maturizeze mult prea devreme și să-și caute rostul în viață. Autorul descrie cu lux de amănunte locurile pe unde cei patru ajung, atmosfera așezărilor omenești, situația socială și diferențierea oamenilor în funcție de resursele de care dispun. În călătoria lor, Oddie, Albert, Mose și Emmy cunosc lumea, toate fețele acesteia, o țară plină de vagabonzi, o economie în cădere și un viitor incert.

Acest tărâm al blândeții este o carte scrisă frumos, cu un șir lung de evenimente, dar care pentru mine a fost pe alocuri plictisitoare datorită situațiilor neverosimile. Este comparată cu Acolo unde cântă racii - o carte ce mi-a plăcut foarte mult și care, din punctul meu de vedere, nu are nimic în comun cu povestea țesută de William Kent Krueger.

Recenzie literară: Castelul de apă de Margareta Sterian (1972)

Castelul de apă e o carte ce te imersează complet în atmosfera de la începutul secolului trecut, scoțând la iveală rânduiala lumii, atmosfera Bucureștilor de altă dată, relațiile complicate din sânul unei familii, poveștile care circulă cu viteza luminii și care sunt cunoscute de toată mahalaua.

Romanul semnat de Margareta Sterian este, mai degrabă, un jurnal ce include cărți poștale din alte vremuri, scrisori despre evenimente importante în viața unei copile orfane sau pur și simplu, frânturi dintr-o viață care nu a fost dulce tot timpul, dar pe care bunica a putut să o facă de vis.

Recenzie literară: Ceaikovski la walkman de Andrei Dosa (2022)

Ceaikovski la walkman este un roman despre adolescență, despre prima dragoste, prima dezamăgire, prima durere adevărată. Deși colegii de clasă par, la suprafață, niște clișee - tocilara obsedată de note de zece, sportivul care-și împărtășește ideile despre fitness oricui are urechi să audă, fraierul care umblă ca un cățeluș după destrăbălata școlii - toți acești adolescenți abia pășesc pe drumul vieții, ascunzându-se, voit sau nu, în spatele imaginii pe care o creează despre ei.

Romanul semnat de Andrei Dosa e plin de melancolie și cu siguranță ar trezi sentimente demult uitate generațiilor de cititori care au făcut liceul în anii 90. Autorul vorbește despre atmosfera și despre Brașovul de altă dată, aceste aspecte cu siguranță fiind capabile să trezească niște amintiri demult uitate oamenilor ce au trăit în Brașov în acea perioadă.

Recenzie literară: Mitologie română de Antoaneta Olteanu (2021)

De foarte mult timp căutam un material complex și accesibil unui cititor care nu are pregătire în domeniul criticii literare despre mitologia română și, atunci când am văzut trilogia de față la Bookfest, nu am putut pleca fără aceasta.

Mitologie română de Antoaneta Olteanu (cu ilustrații semnate de Joszef Vass) este un studiu amplu despre tot ce înseamnă mitologia poporului român, plecând de la primele idei scrise, primele povești culese din popor, terminând cu un studiu aprofundat privind originile miturilor românilor și a credințelor pe care le au.

Cele trei cărți sunt, mai degrabă, trei mari capitole. Volumul I este dedicat unui scurt istoric privind încercărilor multor cărturari români, începând cu acum câteva secole, să adune tot ceea ce înseamnă credințele țăranului român despre supranatural. O misiune deosebit de dificilă, având în vedere că multe lucruri legate de mitologie și folclor se transmit pe cale orală, iar o bună parte din practicile magice erau disponibile doar pentru cei inițiați. Cu alte cuvinte, țăranul român nu se desparte de cunoștințele sale așa ușor, iar când vine vorba despre străini, cuvintele nu își mai fac apariția.

Se pune mare accent pe crearea lumii și cum acest fapt a fost privit și interpretat de către omul de rând. Am apreciat mult felul în care apar tot felul de creaturi sau ființe care se adeveresc a fi definitorii pentru imaginea despre univers pe care o știe, din negura timpurilor, țăranul român. Sunt multe lucruri despre care nu știam și care mi se par foarte interesante și consider că ar trebui să fie mult mai cunoscute pentru cititorul secolului nostru.

Al doilea volum a fost preferatul meu, pentru că studiază ființele, faste sau malefice, care însemnau ceva pentru omul de rând - ielele, stafiile, balaurii, solomonarii și multe altele. Se observă o legătură strânsă între credințele vechi și creștinism, pentru că o foarte mare parte din mitologia noastră are tente creștine, însă într-o formă inedită, o combinație pe care țăranul român o vede drept sacră.

Cel de-al treilea volum se axează pe mituri, ritualuri și pe obiectele sacre, punând accent pe construcția casei și pe felul în care românul vede nașterea, botezul, nunta, moartea, dar și tot felul de practici - deochiul, descântecul și altele.

Antoaneta Olteanu oferă un material complex și foarte minuțios (și mult!) documentat, pentru a aduce cititorului curios informații despre în ce credeau bunicii noștri, cum s-au născut miturile, baladele și poveștile, arătând vastitatea și complexitatea folclorului românesc. Apreciez enorm efortul autoarei de a crea această trilogie - un studiu amplu pentru omul de rând. Am notat foarte multe idei interesante pentru mine și voi păstra aceste cărți pentru a mă informa la viitoarele mele proiecte scriitoricești.

Recenzie literară: Hoții de fum de Sally Green (2018)

Hoții de fum de Sally Green este un roman alert, unde evenimentele se desfășoară cu rapiditate și unde autoarea oferă voci distincte personajelor ei. Locuitorii fiecărei țări au propria modă, propriile idei despre lume, organizare a societății și mentalitate, astfel încât este ușor să observi care dintre personaje e străin, incapabil să se dizolve în peisaj. Romanul se împarte în trei fire narative principale, iar autoarea construiește povestea în așa fel încât nu se simte trecerea de la un fir narativ la altul și de fiecare dată când te întorci la un personaj ții minte foarte bine unde l-ai lasăt.

Pe parcursul romanului am urmărit cu interes ce se întâmplă cu fiecare personaj în parte, modul în care acestea încep să se întâlnească și să colaboreze sau să devină pe loc dușmani. Sally Green construiește niște regate bine conturate, cu o politică bine stabilită, cu legi clare. Tiranii pe care-i creează autoarea sunt veridici și mi-a plăcut portretizarea acestora, a modului în care operează și a motivelor care-i motivează să facă anumite lucruri. Personajele nobile și corecte sunt și ele bine construite și din poveste nu lipsesc personajele amuzante sau misterioase.

Recenzie literară: Doamna England de Stacey Halls (2021)

Doamna England este un roman care mi-a plăcut foarte mult și pe care l-am parcurs mereu întrebându-mă ce urmează să se întâmple. Cu o multitudine de elemente gotice și cu un fir narativ plin de mistere și ghicitori, romanul este o fereastră în inima unei familii bogate, dar ciudate, în care se trezește Ruby, o tânără care poartă cu ea o taină pe care trebuie să o ducă cu ea în mormânt.

Acțiunea este una alertă, autoarea conturează veridic împrejurimile, moara, casa, orașul, pădurea, astfel încât ai impresia că pășești alături de personaje și admiri aceleași peisaje. Ruby, deși este o tănâră educată, cu un puternic simț al răspunderii, nu este atot-știutoare și mi-a plăcut această vulnerabilitate a ei. De câteva ori am realizat ceva înainte ca dădaca May să ajungă la aceeași concluzie și am apreciat construcția personajului.

Recenzie literară: Suntem bine de Nina LaCour (2017)

Marin, o adolescentă ce abia intră în primul an de facultate, este fugită de acasă. A crescut alături de bunicul ei în California, fără a ști cum a fost mama ei, care a murit într-un mod tragic când fata avea doar trei ani. În vara în care Marin termină liceul, bunicul ei dispare, lăsând în urmă un secret care o tulbură nespus.

Pentru Marin, două relații în viața ei sunt definitorii: cea cu Tataie, care o crește și se asigură că fata are toate cele necesare și cea cu Mabel, cea mai bună prietenă a lui Marin, relația celor două fete transformându-se în ceva nou în acel ultim an de liceu.

Mi-au plăcut personajele, în special Tataie, deși este un om pe care-l cunoaștem prin intermediul amintirilor lui Marin. Un bărbat care își pierde singura fiică și rămâne cu nepoata pe care o crește cu toată dragostea și dăruirea de care e capabil, Tataie rămâne a fi un personaj pe care nu reușești să-l deslușești până la capăt, pentru că amintirile lui Marin sunt singurele semne că acest om a existat. Mabel, pe de altă parte, mi-a creat impresia unui personaj secundar care ar fi trebuit să însemne mai mult pentru Marin, dar protagonista cumva reușește să ajungă singură la anumite decizii și să stabilească ce să facă cu viața sa mai departe.

Recenzie literară: Ipoteza iubirii de Ali Hazelwood (2021)

 Olive Smith este doctorandă la Universitatea Stanford și se trezește într-o mare încurcătură. Pentru a-i demonstra cele mai bune prietene ale sale, Ahn, că viața ei amoroasă este prezentă și înfloritoare, Olive decide să își găsească un iubit fals. Într-un moment critic, Olive se aruncă în brațele lui Adam Carlsen și realizează mult prea târziu ce greșeală face. Adam este unul dintre profesorii cei mai temuți și totodată urâți de către doctoranzi, fiind cunoscut pentru faptul că este foarte strict, critic și nemilos. Spre surprinderea lui Olive, Adam decide să se implice în farsa ei, iar motivele lui rămân a fi un mister pentru tânără.

Ipoteza Iubirii de Ali Hazelwood este o lectură de vară - ușoară, nepretențioasă, cu o poveste alertă. Accentul se pune pe construcția relației dintre protagoniști și mai puțin pe dezvoltarea personajelor secundare sau a elementelor-cheie din poveste și din acest punct de vedere, am văzut romanul semnat de Ali Hazelwood ca pe o lectură de relaxare.

Elementele care mi-au plăcut în carte au fost momentele comice, fie că e vorba despre situații, acțiuni ale personajelor sau dialog. Nu de puține ori am schițat un zâmbet citind ce aiureli scoate pe gură Ahn sau ce idei crețe îi apar lui Olive. Am apreciat și modul în care e reprezentat mediul academic - rece, plin de orgolii, intrigi și bețe în roate pentru cei aflați mai jos pe scara ierarhică. Din păcate, genul ăsta de atitudine este răspândit peste tot și l-am observat inclusiv la universitatea pe care am frecventat-o. Un element pe care autoarea îl pune bine în narațiune este introducerea unor personaje ce fac parte din comunitatea LGBT. Mi-a plăcut faptul că identitatea acestora nu se construește strict în jurul apartenenței la comunitate și nu sunt introduse în text doar de dragul de a include o categorie de oameni și de a spune, în calitate de autor, că romanul are personaje reprezentative pentru toate cateogriile existente.

Mi-a plăcut mult de Adam - a avut o construcție treptată a personajului, dând dovadă de stoicism și în specil de fidelitate pentru propriile principii de viață. Adam e un om corect, care nu se ascunde după cuvintele frumoase atunci când trebuie să spună un adevăr deloc plăcut și am apreciat faptul că nu se schimbă pentru nimeni. Pe de o parte, e un om de știință desăvârșit și pe de altă parte, de un bărbat atent, corect, empatic, ce este mereu alături de prietena sa (fie și falsă) și o susține în toate.

Elementele care nu mi-au plăcut sunt legate, în special, de câteva personaje. În primul rând, Olive mi s-a părut infantilă peste măsură și foarte neinspirată în a lua tot felul de decizii, având în vedere că, teoretic, este un om rațional. Olive nu știe să spună „nu” și lasă alți oameni să îi impună ideile lor, iar ea le acceptă, numai Olive știe din ce considerente. Toată lumea din jurul ei spune că Olive este miraculoasă, deșteaptă și deosebită, dar tânăra face o mulțime de lucruri care scot la iveală cât de neinspirată este și cât de în defavoarea sa îi lucrează creierul. 

Un alt personaj care nu mi-a plăcut a fost Ahn. Deși este, pe de o parte, o prietenă care vrea să o ajute pe Olive și îi vrea binele, este exagerat de băgăcioasă. De mai multe ori Olive s-a trezit împinsă pe la spate să interacționeze cu Adam într-un mod intim - să stea în brațele lui în public sau să îl dea cu cremă pe spate de față cu tot corpul profesoral. Uneori, Ahn mi-a dat impresia că e genul acela de prietenă care te face să ieși în evidență în cel mai prost mod, ascunzând deciziile și sfaturile stupide în spatele dorinței de a ajuta.

Ipoteza iubirii este o lectură perfectă pentru vară, plină de situații comice, un dialog amuzant și un fake dating bine construit.

Recenzie literară: Barion, lupul singuratic de Diana Boitor (2021)

Barion, lupul singuratic de Diana Boitor este un roman fantasy unde povestea se axează pe sentimentele protagonistului și pe drumul care-l duce spre descoperirea sinelui. Mi-a plăcut lumea pe care o construiește autoarea, popoarele ce împânzesc pământul și descrierea lor, relațiile ce se construiesc între protagonist și alte personaje. Mi-a plăcut în special de Tamakk, un fierar ce vrea să plece într-o ultimă aventură înainte de a se așeza pentru totdeauna la casa lui. Un bărbat foarte vorbăreț și deschis, Tamakk îl completează pe Barion - ursuz și singuratic.

Diana Boitor creează personaje memorabile, o acțiune intensă, o poveste ce este într-o continuă schimbare. Mereu se întâmplă ceva, iar Barion pare să se apropie de țelul propus, trezindu-se totuși pe cărări neumblate, despre care nici nu știa că există. Relația lui cu cei din jur este una complicată, pentru că Barion este un om închis în sine și care nu vrea să vorbească despre trecut. De Edda nu pot spune că mi-a plăcut în mod special, parcă impactul lui Tamakk a fost mai mare asupra protagonistului decât a femeii ce îi complică viața.

Recenzie literară: Zidul de John Lanchester (2019)

Romanul semnat de John Lanchester se axează foarte mult pe ideea de rutină și de limitele psihologice la care poate ajunge ființa umană. Personajul principal, Kavanagh, descrie amănunțit felul în care face cunoștință cu Zidul și cum se obișnuiește cu viața aspră de aici. Mi-au plăcut pasajele unde descrie trecerea timpului și rutina lor, a civililor care timp de doi ani trebuie să fie soldați. Relațiile pe care le construiește cu alte personaje sunt memorabile pe alocuri. Accentul se pune atât pe relaționarea lui Joseph cu Hifa, una dintre membrele plutonului, cât și pe cea cu Căpitanul, un bărbat cu un trecut sumbru, care acum se află la conducere.

Deși este o carte comparată cu 1984 a lui George Orwell, Zidului i-au lipsit foarte mult descrierile și explicațiile pentru a-l face un roman distopic memorabil pentru mine. Despre ce s-a întâmplat înainte de construcția Zidului - o perioadă cunoscută drept Schimbarea - nu se menționează mai nimic. Nu se explică nici cine, mai exact, sunt Ceilalți și de ce trebuie împiedicați să ajungă pe teritoriul Marii Britanii. Din acest punct de vedere, nu am putut să mă imersez complet în poveste și să empatizez cu personajele, deși li se întâmplă multe lucruri oribile și toate acestea au un impact major asupra viziunii personajelor despre lume.

Recenzie literară: Visătorul de visuri de Maria, Regina României (1915)

La curtea regelui Wanda, într-un ținut îndepărtat, Eric Gundian este un pictor iubit și apreciat de toți cei din jur. Chipeș și mereu cu zâmbetul pe buze, Eric duce o viață liniștită și lipsită de griji, însă în una din nopți visează o pereche de ochi care îl bântuie și tânărul nu-și poate lua gândul de la aceștia. Pictorul realizează că, dacă nu reușește să găsească femeia căreia îi aparțin ochii din vis, atunci nu va fi niciodată în stare să termine cea mai mare și importantă lucrare a sa. Eric decide să plece în lumea largă în căutarea acestor ochi și drumul pe care-l parcurge este împresurat cu tot felul de experiențe, care-l modelează pe tânărul visător.

Visătorul de visuri de Regina Maria este o carte ce merită citită - pentru stilul mai vechi de scriere, pentru descrierile luxuriante ale lumii și a locurilor în care se trezește Eric, pentru poveste, dacă vrei să deslușești misterele ascunse din aceasta.

Recenzie literară: Bilili de Andrei Crăciun (2022)

În Bilili, cititorul face cunoștință cu o mână de personaje, fiecare încercând să-și spună propria poveste într-un mod deloc coerent. Bilili, tânăra care-i fură mințile lui Panait Istrati, încearcă să vorbească despre sentimentele sale. Panait Istrati, un om cu o personalitate aparte și cu o istorie a vieții despre care se pot scrie romane, explică cititorului că poți să iubești simultan mai mulți oameni, dar cel mai mult poți - și trebuie - să iubești viața. Anna, soția lui Panait, care știe din start că ziua în care soțul ei îi va spune că are o amantă va veni mai devreme decât și-ar fi dorit, își reface rănile departe de toți cei pe care i-a cunoscut, ducând o corespondență secretă cu noua pasiune a soțului ei.

Umorul fin, întâmplările ciudate și haioase, dar mai ales tragi-comice, care leagă mai multe destine în cel mai bizar mod au fost elementele care mi-au plăcut în această carte. Se citește ușor și, chiar dacă este destul de scurtă, cuprinde foarte multe povești și surprinde atmosfera vremurilor de altă dată. Mi-a plăcut și modul în care autorul îi oferă naratorului propriul spațiu de a-și spune povestea, care contrastează cu confesiunile unor personaje ce au existat în secolul al XX-lea.

Recenzie literară: Sărutul pictat de Elizabeth Hickey (2005)

Elizabeth Hickey aduce în atenția cititorului viața muzei lui Gustav Klimt - Emilie Floge, fetița care nu era neapărat pasionată de pictură, care s-a transformat într-o adolescentă nesigură, iar mai târziu a devenit o celebră creatoare de modă. Pe parcursul vieții sale, Emilie a fost mereu asociată cu Gustav Klimt - natura relației lor a fost mereu dezbătută, însă un fapt indubitabil este că Emilie a fost muza și partenera de viață a pictorului.

În Sărutul pictat, accentul se pune pe viața lui Emilie, pe sentimentele ei, pe felul în care se maturizează, cunoaște oameni noi, se îndrăgostește, urăște, admiră și creează, singurul element stabil din viața ei fiind Gustav Klimt. 

Recenzie literară: Fata de pe Titanic. Întoarcerea acasă de Hazel Gaynor (2012)

În aprilie 1912, 14 irlandezi pleacă din sătulețul lor pentru a se îmbarca pe cea mai mare și impunătoare navă din lume - faimosul Titanic. În 1982, la împlinirea a 70 de ani de la cea mai răsunătoare tragedie navală, Grace, nepoata lui Maggie, află cu stupoare că străbunica ei este una dintre supraviețuitoarele de pe Titanic. Aflată într-o etapă complicată în viață, Grace este încurajată de Maggie să scrie povestea pe care bătrâna nu a mai spus-o nimănui.

Romanul semnat de Hazel Gaynor mi-a plăcut mult pentru felul în care evocă atmosfera vremii, pentru poveștile de viață atât de diferite, dar care se împletesc, datorită sorții, în cele mai neobișnuite împrejurări. Confesiunea lui Maggie, rememorarea trecutului, decizia lui Grace să aducă la lumină o poveste tragică și plină de amintiri dureroase oferă narativei un aer aparte.