Se zice că pentru fiecare om, un anotimp este cel mai apropiat și reperezentativ pentru sufletul acestuia. Deși o bună parte din viață iarna a fost anotimpul meu preferat - și nu datorită Crăciunului, ci acelei liniști perfecte, pline de zăpadă, ger ce-ți mușcă din chip și lumini difuze, toamna este anotimul ce mă descrie cu adevărat. Culori vii, soare leneș, încă având urma unei călduri ce urmează să dispară, miros de frunze arse, ceață cu miros de ploi ce urmează să acopere cu griul lor orașul...
Toamna este acel anotimp ce împinge sufletul să se scufunde în melancolii, să-și revadă trecutul, să-și amintească despre noile începuturi. Toamna este acel anotimp care îți spune stop, te oprește din vârtejul în care te-a aruncat vara cu nopțile ei nebune, soarele ei dogoritor, zilele ei nesfârșite.Toamna te face să inspiri lent, să urmărești plecarea păsărilor, calmarea cerului, explozia lentă de culoare ce îmbrățișează copacii.
Tot toamna este anotimpul preferat pentru reluarea sesiunilor de citit, înfofolită într-o pătură caldă, o ceașcă de ceai de plante fierbinte lângă, un volum drag pe genunchi. Pentru mine, cel mai bine merg clasicii în această perioadă, cu descrierile lor lungi, detaliate, cu dramele umane, atât de diferit descrise față de literatura contemporană, cu societățile aparent ghidate de altă mentalitate, dar cu natura umană atât de statică pe parcursul sutelor de ani pe care i-a petrecut pe acest pământ.
Față de alți ani, nu-mi voi propune să citesc ceva anume. Astăzi am terminat Vârsta inocenței de Edith Wharton și mi-am dat seama cât de dor mi-a fost de un clasic. Nu știu ce voi citi după, pentru că deseori mă las ghidată de starea de spirit; cert este că tot la clasici mă voi întoarce și am un anotimp întreg să-i redescopăr, să-i reîndrăgesc, să le admir poveștile.
Era ca și cum lumea ar fi prins, deodată, un sens îndelung așteptat, bănuit, un sens nevrotic și lasciv, neplăcut dar obsedant.
Evenimentul acesta strict personal care e moartea, strict individual, delimitat sever, rupt din orice context metafizic, istoric sau social, desprins radical de orice generalitate și care se va întâmpla, simplu, clar, fără niciun echivoc. Dar cine putea înțelege, pe atunci? Moartea era îndepărtată. O țară aflată undeva la capătul lumii cunoscute de ei, la marginea hărților, cu stâncile adâncite în ocean.
Ceea ce vrem este ca lucrurile din viața noastră să stea mereu și mereu în ordine, în sens, în lumină, în claritate. Vrem pentru viețile noastre un sol sigur sub tăpli. Pietricele rotunde, cu scrâșnet clar, a căror voință suverană e să-și susțină pașii, corpul greu ce apasă.
Alcătuirea acestei lumi este un joc de copii, un joc în care Dumnezeu însuși e un copil legat la ochi, învârtit de brațele celorlalți copii adunați în cercul amețitor și vesel.
E ca și cum prezentul e cel care acaparează și înghite totul, trecut și viitor, cu un gest absolut și orbitor, asemenea unui croșeu ce-ți zdrobește bărbia și neantizează totul în jur. Există acum și aici.
Și eu te iubesc. O ascult în liniște. Oamenii își spun asta, și eu, și eu te iubesc, noapte bună. E cea mai bună formulă de noapte bună între doi oameni care se iubesc sau cred că se iubesc. Un act uman, profund, sub mantia unui act reflex și a unei obișnuințe. O mantră ce închide pleoapele și inimile în propria lor liniște.
Salutare și bine v-am găsit în prima lună a toamnei! Septembrie a venit cu un vânt rece și o ploaie care a spălat ultimii pași a lui august, dar acesta nu este un motiv de tristețe... abia aștept să văd cum toamna își desface aripile peste natură... dar să revenim la cărți :)
Finalul verii m-a prins cu mai multe titluri, am citit foarte variat și am descoperit și câteva volume care m-au impresionat și au rămas cu mine multe zile după ce le-am terminat.
Am început luna cu un clasic, Walden sau viața în pădure de Henry David Thoreau. Este un jurnal în care autorul își documentează cei doi ani petrecuți în sălbăticie, departe de lumea civilizată și impactul pe care-l are natura asupra lui. E un volum ce te transpune în universul pe care-l vede autorul, o reîntoarcere la origine prin intermediul unui jurnal. Vă recomand să-l citiți dacă vreți să vă pierdeți în sălbăticie fără a ieși din propria casă.
Li Li`s Travel Journal de Blizzard Entertainment - lorul World of Warcraft este foarte vast, povestea fiind momentan neterminată. Mini-volumul acesta relatează călătoriile pandereniței Li Li și a unchiului său Chen, întâlnirea cu alte popoare de pe continent și spirite care dăinuie pe pământurile Pandariei. Dacă vă place universul WoW, vă recomand să citiți și această cărțulie.
Cartea Miracolelor de K. J. Mecklenfeld - un volum pentru copii care m-a făcut să uit despre lumea înconjurătoare pentru câteva ore. Urmărește aventurile unui copil care-și pierde puterile magice, iar o anumită carte, demult dispărută și intens căutată de foarte mulți oameni, s-ar putea să-l ajute să-și recapete magia. Pe K. J. Mecklenfeldo citesc cu mare drag și fiecare nou volum apărut încântă copilul din mine.
World of Warcraft Chronicle, volumul I de Matt Burns, Robert Brooks, Chris Metzen, este acea carte ce introduce un cititor în universul World of Warcraft. Volumul reprezintă Geneza universului, cum s-a împărțit lumea, cum au apărut anumite rase, cum zeitățile, demonii și muritorii ajung să lupte între ei, să colaboreze, să-și fure puterile sau să creeze ceva măreț împreună. World of Warcraft Chronicle este formată din 3 volume și cu siguranță le voi citi și pe celelalte două.
Amantul japonez de Isabel Allende este o carte despre iubire și regăsire, despre capacitatea omului de a-și cultiva și păstra sentimentele ani la rând, nealterate. Romanul cuprinde mai multe povești, cea principală fiind axată pe viața Almei, în prezent o bătrână care ascunde multe lucruri, lucruri pe care nepotul ei, ajutat de o tânără cu un trecut tragic, încearcă să le descopere.
Fracturi de Mihail Victus face parte din acele romane contemporane care nu se axează asupra comunismului și a societății românești de pe timpuri, ci urmărește viața și confesiunea unui bărbat de succes, care practică o meserie despre care nu se poate spune că e nobilă și devine părtaș la un eveniment care, contrar caracterului său, îl macină și-l face să treacă printr-o serie de stări necaracteristice protagonistului. Un bun roman psihologic, scurt, ușor de urmărit.
Hype de Hose Pablo este un volum de poezie contemporană ce nu a rezonat absolut deloc cu mine. Nu citesc destulă poezie încât să apreciez cât de „bun” sau „rău” este volumul, cert e faptul că mie nu mi-au plăcut poeziile, nu am înțeles ce a vrut să spună eul liric, ba mai mult, pe alocuri mi s-a creat impresia că anumite lucruri sunt spuse strict de dragul de a șoca și a fi diferit.
Sylvanas Windrunner: Edge of Night de Blizzard Entertainment este o altă povestire scurtă din universul WoW, care se axează pe acest personaj și cum ajunge Sylvanas să fie conducătoarea unei rase nou create. Sylvanas este unul dintre personajele mele preferate din WoW, așa că i-am urmărit povestea cu interes, deși știam în mare parte ce și cum i se întâmplă din procesul de parcurgere a jocului.
Acestea au fost lecturile lui august, voi ce ați mai citit?
Am putea trăi în pace, dacă nu ne-am teme unii de alții. Teama ne face să vorbim graiuri diferite. Iar viața devine un război nesfârșit, ea este războiul, zi de zi și tot mai mult. Și se făuresc arme în loc să se născocească vorbe de pace. Dumneavoastră care făuriți cuvinte, așa cum eu muncesc pământul, de ce nu născociți cuvântul păcii?
Se poate trăi pretutindeni unde se poate face foc și se pot schimba vorbe. Roma nu e decât un capriciu, un punct mărunt, poate prea strălucitor, în mijlocul beznei umane.
Roma e aidoma trecutului, pe veci pierdută, trăită, adică desprinsă de mine ca un lucru straniu pe care îl poți reconstitui prin gând și închipuire, dar care nu se mai află la îndemână. Trecutul meu are un nume, dar, la ce bun? Plâng. Mi-e teamă și mi-e frig, iar zeii nu există.
Sufăr că mă aflu aici și lupt în scrisori ca să obțin iertarea [...] dar nu voi regreta niciodată clipa în care m-am putut apleca liber asupra sufletului meu, fără silă, fără teamă și fără umilință.
Nu avem nevoie de tot ce dorim pentru a fi fericiți.
Omul nu se schimbă niciodată, nimic de pe lume nu-l poate schimba, experiența cea mai profundă nu reușește niciodată să-i schimbe esența, care este definitivă. Doar îmbătrânim, asta e tot. Judecăm lucrurile cu mai puțină ușurință și acționăm, după o criză sau după o cunoaștere revelatoare a lumii, cu mai multă înțelepciune. Iluziile cad, ca un inutil penaj. Suntem mai înțelepți. Sau înnebunim.
Eu cred că suntem însămânțați încă de la naștere cu o doză de răutate și întreaga viață ne luptăm să o eliminăm. Să conviețuim împreună, de fapt, să o reducem la tăcere. Ca s-o eliminăm ar însemna să îndepărtăm o parte din noi, să luăm bisturiul și să tăiem fără milă. Am continua apoi să fim noi înșine?
Trebuie să existe contraste, pentru a ști ce alegeri să facem. Nu poți ajunge să fii un om bun dacă nu înțelegi ce înseamnă să fii rău. Teoria nu rămâne totuși valabilă în cazul opus. După ce te-ai obișnuit să trăiești în beznă, asta devine normalul pentru tine. Expunerea la lumină îți provoacă discomfort. Te irită.
Cred că uneori avem nevoie de momente în care să putem fi triști sau furioși sau apatici și să nu trebuiască să ne explicăm comportamentul. Sunt unele părți din tine pe care nu vrei să le arăți nimănui și nici chiar nu e necesar să o faci.
De mult timp nu am citit un roman de dragoste cu acțiunea amplasată în secolul trecut, un roman ce urmărește un destin pe parcursul întregii vieți. Amantul japonez de Isabel Allende, apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Corneliei Rădulescu, este un volum pe care-l savurezi, urmărind liniștit, fără grabă, direcția în care se îndreaptă viața personajelor. Îl recomand cu drag dacă vă place ficțiunea istorică și personajele cu o viață spectaculoasă.
