Castelul din nori este o lectură potrivită pentru iarnă, magică și plină de aventuri. Hotelul ascunde multe secrete, angajații din cadrul acestuia sunt oameni cât se poate de diferiți, o adunătură pestriță de caractere, care oferă suflet hotelului. Oaspeții, la rândul lor, sunt persoane influente, oameni de vază, politicieni sau actori, iar interacțiunea dintre aceștia oferă o imagine amplă despre înalta societate.
Aventura și misterul sunt la ordinea zilei în această poveste, pe fundalul unei ierni elvețiene superbe. Acțiunea e alertă și te acaparează în totalitate. Romanul nu este lipsit de momente de tensiune, dar acestea sunt credibile și felul în care personajele ies din încurcătură este realist. Elementul de romance apare și el în Castelul de nori, dar nu este forțat, nu este cireașa de pe tort în poveste și am apreciat mult acest lucru.
Brocart de toamnă este o carte introspectivă, unde cititorul află, prin intermediul unor scrisori lungi, despre viața celor doi. Despre cum Aki se recăsătorește și face un copil, dar mariajul este aranjat și noua căsnicie nu-i aduce fericirea. Despre cum Yasuaki încearcă și eșuează să înceapă o afacere, fiind astfel implicat și într-un scandal cu Yakuza.
Stilul epistolar este intim și mi-a plăcut foarte mult felul în care cei doi încearcă să se reconecteze - de data aceasta, nu ca iubiți, ci ca niște prieteni foarte apropiați. Doar prin scrisori Aki și Yasuaki își deschid rănile vechi și sunt suficient de bravi cât să pună acele întrebări care i-au măcinat atâția ani.
Ultima lună din iarnă a fost destul de neproductivă în ceea ce privește cititul. Ultima jumătate de an a fost ca un carusel - când aveam chef să citesc și trei cărți simultan, când nu am pus mâna pe o carte zile la rând. Să vedem cum va fi 2023. Până atunci, acestea sunt titlurile pe care le-am parcurs în ultima lună din an:
Insula libertății de Eric-Emmanuel Schmitt este o cărțulie tare simpatică, cu o poveste într-un fel moralizatoare, dar deloc pretențioasă. Ilustrațiile sunt ce trebuie şi mi-a plăcut să urmăresc felul în care doi iepuraşi descoperă esența libertății depline şi prețul care trebuie plătit pentru aceasta.
În trecut, cărțile romance mă scoteau din reading slump, dar de data aceasta nu a fost cazul. Deși mi-a plăcut povestea din The Hot Shot de Kristen Callihan, iar autoarea este una dintre acelea la care mă îndrept când îmi e dor de un romance cu personaje mature, cartea de față nu a fost excepțională. The Hot Shot e poveste drăguță despre doi oameni din lumi diferite, care ajung să realizeze că celălalt e tot ceea ce și-a putut dori vreodată. Parcă totuși i-a lipsit ceva.
Devoaratoarea de păcate de Megan Campisi a fost o lectură ușor macabră, dar mi-a plăcut mult atmosfera și ideea.
Atunci când cineva moare, la patul de moarte este chemată o devoratoare de păcate, ce urmează, în funcție de ce păcate a săvârșit omul, să mănânce anumite feluri de mâncare la înmormânatarea persoanei, luând astfel asupra ei păcatele defunctului.
Hoți mărunți de Margaret Owen este un basm întunecat, despre o fată ce decide să-și ignore condiția și să ajungă sus, jertfind totul pentru a-și atinge țelul.
Atmosfera magică, de iarnă geroasă și crudă, protagonista deloc o persoană bună în sensul clasic al cuvântului, dar și lumea construită de autoare sunt acele elemente care m-au făcut să uit de timp și să mă las purtată de poveste.
A Word so Fitly Spoken de T. A. Lawrence a fost un fantasy deosebit de minunat: o protagonistă altruistă și care dă totul pentru viața surorii sale, o lume magică atent și ingenios construită, un complot misterios, un rege malefic. Una dintre cele mai bune cărți fantasy citite anul ăsta.
Autoarea creează o lume plină de magie, unde o voce poate schimba destine, unde o poveste poate veni din adâncurile istoriei pentru a bântui un regat întreg, unde relațiile politice între regate sunt complexe și pline de venin.
Brutal Prince de Sophie Lark a fost un mafia romance drăguț, despre doi oameni din două clanuri diferite, care trebuie să se căsătorească pentru binele ambelor familii. Ea este rebelă și cu un dram de nebunie, el este calm și cu capul pe umeri, dar ambii devin explozivi unul în preajma celuilalt, iar relația lor a fost plină de ură, pasiune, foc și gheață. Mi-a plăcut dinamica între protagoniști și povestea în sine.
Am încheiat anul cu volumul Petale pe zăpadă, antologie publicată la Editura Petale Scrise, în care apare și o povestire de-a mea. Mi-a plăcut să descopăr viziunea fiecăruia dintre autori despre Crăciun, iarnă, iubire, speranță, regăsire și complexitatea vieții. Povestiri vesele și triste, melancolice și amuzante - toate au avut lumină în ele, un licăr de dor, destine împletite și întâmplări cât se poate de magice.
Un an plin de bucurii, cărți frumoase, aventuri magice și iubire vă doresc!
Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle de Stuart Turton este un roman captivant și plin de tensiune. A fost foarte interesant să citesc despre ziua fatidică, văzută prin ochii unui personaj nou, Aiden încercând să folosească toate resursele disponibile pentru a afla ce se întâmplă în conacul Blackheath. Lucrurile nu sunt simple pentru Aiden, pentru că, pe lângă faptul că trebuie să nu lase personalitatea gazdei sale să iasă la suprafață, trebuie să se ferească de un anumit personaj, care-l vânează și care ține cu tot dinadinsul să prevină descoperirea criminalului.
Toți în jur sunt suspecți, iar adevărata față a înaltei societăți iese la iveală. Sunt foarte multe piste pe care le urmează protagonistul și multe secrete ce ies la suprafață, secrete ce privesc în principal familia Hardcastle. Informațiile pe care le găsește Aiden sunt vitale, construind, ușor-ușor, portretul unei familii distruse de o moarte, a unei familii care se destramă și se transformă într-o ruină.
Apotecara pierdută de Sarah Penner este o lectură interesantă și antrenantă despre istorie, infidelitate, răzbunare și dorința de cunoaștere. Acțiunea are loc pe trei planuri, cititorul observând, în paralel, cum se desfășoară viața Nellei, a Elizei și a lui Caroline. Narațiunea are loc la persoana I-a, drept urmare, cititorul este foarte bine familiarizat cu ce gândește fiecare dintre cele trei femei și care sunt motivele care le împing să acționeze într-un fel sau altul. Totuși, autoarea nu reușește să le ofere voci distincte, astfel încât singurul indicativ că povestea are loc din perspectiva unui anumit personaj sunt denumirile capitolelor.
Cartea semnată de Sarah Penner este un volum ușor de citit, fascinant prin modul în care o apotecară devine din tămăduitor într-o maestră a otrăvurilor și prin modul în care o femeie din zilele noastre se dedică descoperirii unui mister de acum două sute de ani.
Atunci când ajunge la casa familiei Hawthorne, Signei nu-i ia mult să afle că cineva încearcă să omoare această familie. Decisă să sperie Moartea odată și pentru totdeauna, Signa este convinsă că poate găsi făptașul, dar lucrurile nu sunt tocmai simple, fata realizând că s-ar putea să aibă nevoie de ajutorul creaturii care a urmărit-o de când s-a născut.
Relațiile care se construiesc în roman sunt complexe, indiferent de natura acestora. Iubirea și ura, invidia și furia, altruismul și ipocrizia, toate aceste emoții și sentimente sunt abil construite în relațiile care îi leagă pe cei din familia Hawthorne și nu numai.
Alessa este alesă de zei să protejeze comunitatea din care face parte. Fiind o Finestra, o fereastră spre putere, Alessa are nevoie de un Fonte - cineva născut cu puteri pe care fata le poate amplifica și astfel, împreună, cei doi pot lupta împotriva răului. Dar Alessa nu este ca alte Finestre - atingerea ei ucide. După trei nunți și trei înmormântări, fata simte că timpul i se scurge printre degete; oamenii se împart în două tabere, apele sunt tulburi, sfârșitul lumii se apropie și ea este descoperită. Atunci când cineva atentează la viața ei, Alessa apelează la serviciile lui Dante, un proscris și un renegat, angajându-l să-i fie gardă personală. Dar Dante are propriile secrete ce vor ieși la iveală în cele mai neașteptate clipe.
Mi-a plăcut construcția personajului principal, dar și dinamica Alessei cu Dante. Cei doi se descoperă reciproc, lăsând măștile să alunece, acceptând ceea ce sunt și căutând o ieșire din situația creată. Personajele secundare au fost și ele bine plasate în scenă, ajutând la dezvoltarea acțiunii, dar și la dezlegarea misterului privind de ce atingerea Alessei ucide în loc să vindece.
