Recenzie literară: A Curse for True Love (Once Upon a Broken Heart, #3) de Stephanie Garber (2023)

Voi începe această postare prin a spune că nu știu în ce măsură textul va fi o recenzie - o recenzie presupune, pe lângă prezentare succintă și aprecieri critice, un comentariu care nu se rezumă doar la punctele negative. Pentru mine, A Curse For True Love, volumul ce încheie trilogia Once Upon A Broken Heart de Stephanie Garber, este dezamăgirea anului și sunt sceptică de faptul că mai poate fi detronat până se termină 2023 de pe acest „piedestal”.

Sunt extraordinar de dezamăgită de felul în care autoarea și-a tratat propria poveste - autosabotaj? Dar de ce? Din ce motiv? Voi încerca să fiu cât mai coerentă, deși recunosc, când scriu acest articol, la o zi după ce am terminat cartea, încă sunt furioasă - și nu ar trebui să-mi pese atât de mult de o carte, dar totul în mine fierbe și nu se mai oprește.

PS: va fi cu spoilere, deci nu recomand să-mi citiți opinia dacă plănuiți să lecturați seria.

A Curse For True Love încheie povestea magică a Magnificului Nord, narațiunea concentrându-se, din ce se deduce din finalul The Ballad of Never After, pe felul în care se va finaliza relația între Evangeline și Jacks, cum Eva își va recăpăta amintirile, ce se va întâmpla cu regalitatea acestui tărâm magic.

La capitolul perspective, nu știu de ce a decis ca după două cărți în care urmărim povestea doar din perspectiva Evangelinei, să relateze evenimentele din trei perspective. Cea a lui Apollo, care ocupă aproximativ 40% din carte, a fost inutilă, a ocupat spațiu degeaba și nu știu ce a gândit autoarea când a vrut să ofere cititorului perspectiva lui Apollo, un personaj secundar în primele două cărți, care de la un prințișor râzgâiat și un bărbat asupra căruia se aruncă un blestem (dezlegat la finalul volumului doi) devine un psihopat obsedat de Eva, omorând în stânga și-n dreapta oameni doar pentru că și-au permis să se uite în direcția tinerei.

Cam 55% din poveste o vedem din perspectiva Evangelinei, care e o umbră tristă și fadă a protagonistei pe care am urmărit-o cu sufletul la gură în celelalte cărți. În A Curse for True Love, atunci când nu încearcă să-și recapete amintirile, Eva face numai prostii, nu gândește absolut deloc sau se află într-o încurcătură și trope-ul „domnița la ananghie” ajunge să fie principalul element din poveste.

Jacks, care e protagonistul acestei serii, un personaj pe care autoarea îl construiește pe parcursul a cinci volume (apare pentru prima dată în Legendary, definitivându-se și devenind un antagonist important în Finale), dar care are parte de 5% implicare în toată povestea. Când nu vine în ajutorul Evangelinei, Jacks e dat dispărut și e neclar ce face în acest timp, ce urmărește, de ce mai este în peisaj.

Autoarea creează un triunghi amoros de-a dreptul cretin: Eva e căsătorită cu Apollo, dar nu-l iubește, ci-l vrea pe Jacks. Apollo e obsedat de Eva și vrea să-l distrugă pe Jacks (dar eșuează lamentabil, cu toate resursele pe care le are la-ndemână). Jacks o salvează pe Eva, dar fuge de ea și are un comportament de-a dreptul bipolar.

Lăsând la o parte unidimensionalitatea personajelor principale, personajele secundare ce apar sunt aruncate la-ndemână. Personajele ce au avut un impact în evenimentele ce au avut loc în volumele precedente ori nu sunt menționate deloc, ori apar aici în treacăt, orice fir narativ care o leagă pe Eva de acestea (de exemplu, face niște promisiuni cuiva și încheie un pact cu altcineva în volumul doi) este lăsat în aer. În schimb, autoarea introduce un personaj ca antagonist undeva după jumătatea cărții, iar motivațiile acestuia sunt de toată jena. Să nu mai spun că Stephanie Garber construiește timp de două trilogii ideea de Soartă și de blestem care e aruncat asupra acestuia (sărutul lui Jacks e letal și Prințului Inimilor îi este predestinat să ucidă femeia pe care o iubește, LaLa aspiră la a fi împreună pentru totdeauna cu iubirea vieții ei, dar de fiecare dată se trezește singură în fața altarului), ca să arunce o bombă de toată jena cam în ultimile 20% din carte, privind originea Prințului Inimilor și a sarutului său otrăvitor.

A Curse for True Love e genul de carte ce trebuia să acopere toate aspectele importante din serie, să răspundă la întrebări importante, să lămurească anumite lucruri, să încheie cât de cât logic povestea Evangelinei. În schimb, autoarea a lăsat în aer o groază de aspecte importante - cum ar fi familia legendară Valor și ce au făcut membrii acesteia timp de mii de ani cât au fost închiși. Ce vor să facă odată eliberați, care e dinamica relațiilor dintre ei, ce impact are reapariția lor în Magnificul Nord - autoarea nu se obosește să ne spună. Familia Valor a fost un fir narativ important în cărțile anterioare, iar aici ei doar se ocupă de reconstruirea unei zone, ocazional intră în scenă să vorbească cu Apollo sau Evangeline, apar și dispar brusc, iar autoarea se axează mai mult pe ce gândește/crede Apollo, un prinț de care absolut nimănui nu îi pasă.

Cum are de gând Evangeline să rupă blestemul care-l acoperă pe Jacks? Cum reușesc cei doi să rămână împreună? Cum sunt distruse obiectele magice, care aduc doar suferință? La finalul cărții, am rămas cu mai multe întrebări decât răspunsuri, ceea ce e grav, având în vedere că ăsta e ultimul volum din trilogie.

Mai sunt multe aspecte de menționat - cum ar fi obiectele ce își schimbă proprietățile în funcție de cum e mai bine pentru a împinge acțiunea într-o anumită direcție, personaje plate care sunt degeaba, modificarea pe suta de metri a unor concepte pe care autoarea le explică și le conturează destul de complex pe parcursul primelor două cărți.

Seria asta ar fi trebuit să rămână duologie și autoarea să nu arunce la finalul The Ballad of Never After acel plot twist atât de prost executat în volumul de față. Am citit că Stephanie Garber a scris patru finaluri alternative pentru cartea asta, ultimul capitol adică, ceea ce înseamnă că un fan înrăit ar trebui să cumpere patru ediții ale aceleiași cărți pentru a afla tot ce a vrut să zică autoarea, ceea ce e o mișcare lipsită de respect față de fani, în opinia mea.

Nu înțeleg cum o carte cu atâtea lacune logice a ajuns, în forma respectivă, să fie publicată. Stephanie Garber e un autor deja consacrat, are o bază solidă în lumea YA Fantasy, are o echipă editorială - cum, din atâtea persoane, niciuna nu a semnalat golurile imense din acest final? elementele care se bat cap în cap cu tot ce ni s-a adus la cunoștință pe parcursul primelor două volume? „revelațiile” scoase cine știe de unde, trântite ca nuca de perete? 

Sunt extraordinar de dezamăgită de această carte și cu siguranță nu voi mai citi altceva scris de autoare. Forma în care a apărut acest volum este o nedreptate adusă universului poveștii și personajelor, o dizgrație pentru tot ce a construit Stephanie Garber în volumele anterioare.

Recenzie literară: Ucenicul Vraciului (Cronicile Wardstone, #1) de Joseph Delaney (2004)

Ucenicul Vraciului de Joseph Delaney este un volum captivant și destul de întunecat despre maturizare și despre asumarea responsabilității. Mi-a plăcut mult cum e construit Thomas - cum dintr-un băiețel speriat de orice începe să devină un ucenic studios, să ajungă la concluziile corecte, să facă greșeli pe care și le asumă. Nu de puține ori băiatul dă dovadă de un al șaselea simț și am apreciat felul în care autorul îl face pe Thomas să ajungă la anumite concluzii sau să ia anumite decizii. Deși nu este cel mai curajos sau strălucit ucenic, Thomas își dă absolut toată silința să afle unde e adevărul și dă dovadă de empatie acolo unde altcineva ar fi nemilos și dur.

Tot ceea ce ține de sistemul magic și lumea în care trăiesc personajele este bine descris, astfel încât nu am simțit că lucrurile se întâmplă din neant, personajele purtându-se cu naturalețe. M-a intrigat personajul mamei lui Thomas, care pare să fie mai mult decât o femeie ce știe să-și crească copii și să îi ajute pe alții să vină pe lume. Vraciul, la rândul său, e un personaj enigmatic, pe care-l cunoaștem strict prin prisma lui Thomas, dar beneficiază de o portretizare complexă și pare să ascundă foarte mulți ași în mânecă.

Recenzie literară: Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque (1939)

Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque este o carte ce urmărește viețile imigranților ilegali, nevoiți să părăsească viața pe care au cunoscut-o din totdeauna doar pentru că, din senin, conducerea țării îi declară dușmani ai poporului. Prin intermediul lui Kern, cititorul simte toată acea disperare acaparatoare prin care trece un tânăr de douăzeci de ani, care trebuie brusc să înțeleagă cum să supraviețuiască, să trăiască din vânzarea șireturilor sau a parfumurilor, să se strecoare de la o frontieră la alta și să găsească locuințe unde poliția nu ar veni în secunda doi pentru a-l aresta. Pe parcursul călătoriei sale, Kern o cunoaște pe Ruth, o tânără evreică de care, în contradicție cu toată mizeria și disperarea ce domnește în jur, bărbatul se îndrăgostește. Povestea lor de iubire este o adevărată rază de lumină în viața mereu pe fugă, trăită în frică și lipsuri.

Erich Maria Remarque are un mod aparte de a crea personaje și de a le plasa în realitatea anilor în care trăiesc. Deși bătrânul continent nu este încă înghițit de război, peste tot domnește neliniștea, nesiguranța și teroarea, iar personajele din roman transmit cu fidelitate aceste stări prin intermediul evenimentelor la care sunt părtași. În această mare de frică, iese la suprafață adevărata natură umană, cu bune și cu rele. Nu de puține ori mi-a părut rău de Kern, mi-am dorit ca anumite personaje să își termine povestea altfel, iar lumea să dea dovadă de mai multă omenie.

Recenzie literară: Prințul spinilor (Imperiul fărâmițat, #1) de Mark Lawrence (2011)

Prințul Spinilor de Mark Lawrence este un fantasy sângeros, povestea abundând în imagini șocante, omoruri, distrugeri, înfățișând, pe de o parte, războiul și cruzimea acestuia și, pe de altă parte, limitele la care poate ajunge o persoană care deține puterea. Jorg Ancrath nu este un protagonist pe care să-l placi, cel puțin, nu de la început. Este un adolescent crud și nemilos, capabil să vadă oameni vii și morți, să-i controleze. Este iute la mânie și deseori calcă peste cadavre pentru a ajunge la țelul său. Totuși, autorul reușește să captiveze cititorul prin modul în care prezintă realitatea lui Jorg, astfel încât devii investit în ce i se întâmplă prințului și chiar ajungi să ții cu el în anumite situații.

Mark Lawrence portretizează tot felul de tipologii umane prin intermediul personajelor sale, făcând din acest volum deloc stufos o frescă a unei societăți medievale, unde totul se rezolvă prin putere, sabie și sânge. Deși nu pune un mare accent pe sistemul magic, este ușor să înțelegi de unde vine puterea lui Jorg și care este relația prințului cu aceasta. De asemenea, autorul exemplifică foarte bine sistemul politic din universul romanului, fiind foarte clar cine și unde se află pe scara ierarhică.

Recenzie literară: Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata (1961)

În Frumoasele adormite, Yasunari Kawabata explorează teme precum atracția sexuală, limitele pe care le poate respecta un om atunci când i se oferă libertatea deplină, dar și prețul pe care individul trebuie să-l plătească pentru cunoaștere. Deși Eguchi nu le tratează pe fetele adormite ca pe niște dame de companie, acesta este intrigat de prezența lor, de esența lor, de poveștile de viață pe care încearcă să le întrezărească pe chipurile adormite. Admirând necunoscutele alături de care își petrece nopțile, Eguchi retrăiește clipe din trecutul său îndepărtat.

Romanul autorului nipon este plin de momente în care te întrebi ce gândește personajul și care-i sunt intențiile, prezentând, totodată, vastitatea lumii interioare a lui Eguchi, care își privește viitorul cu seninătate. Pentru el, trecutul e doar o perioadă pe care o retrăiește în nopțile bizare alături de tinerele necunoscute, cufundate într-un somn adânc, tentându-l să compare femeile pe care le-a întâlnit pe parcursul vieții cu aceste frumoase adormite.

Bilanț literar: Septembrie 2023

Salutare!

Septembrie a fost o lună cu foarte multe DNF-uri, dar nu-mi pare rău. Am trecut demult de faza „trebuie să duc cartea asta până la capăt, chiar dacă nu-mi place/mă disperă/e nepotrivită pentru ce vreau să citesc de fapt”. Dar am citit și câteva cărți ce au fost pe sufletul meu, s-a nimerit să fie toate fantasy.

Prima carte citită este Assistant to the Villain de Hannah Nicole Maehrer, care urmărește viața lui Evie Sage, o tânără ce locuiește într-un sătuc aflat la marginea unei păduri, unde se spune că sălășuiește The Villain, cel mai rău om posibil din univers. 

Evie e cam ghinionistă de felul ei și dă peste acest Villain, însă în loc să fie linșată, lui Evie i se propune să-i devină asistentă personală. Cartea e plină de umor, dar are și mister, tensiune, romance - singurul ei minus fiind faptul că e parte dintr-o trilogie și volumul doi apare la anul.

A Study in Drowning de Ava Reid e un volum ce m-a ținut cu sufletul la gură - e o poveste standalone, cu elemente gotice, thriller și romance. Urmărește cum Effy, o tânără ce de mică îl tot vede pe Fairy King, dar cei din jur îi spun că e nebună, ajunge să ia legătura cu urmașii autorului ei preferat pentru a reconstrui conacul acestuia. Când ajunge la destinație, Effy descoperă cât de întunecată este lumea, câte secrete poate ascunde o casă și cât de diferiți sunt cei pe care-i admirăm în viața lor privată.

Mi-ar fi plăcut volumul mai mult și i-aș fi dat o notă maximă dacă Effy n-ar fi fost o smiorcăită - dar asta e o trăsătură care mie personal nu-mi place la protagoniști, deci lăsând asta la o parte, a fost o carte foarte bună, atmosferică, ce s-a nimerit să ajungă în atenția mea la momentul potrivit.

Queen of Roses de Briar Boleyn e un fel de interpretare a mitului Cavalerilor Mesei Rotunde - cam des în ultima perioadă dau de cărți ce explorează acest mit -, dar protagonistul e o ea, Arthur e un tiran și cam atât am apucat să aflu. Am citit cam 1/8 din carte și m-a plictisit groaznic, așa că nu am mai forțat nota și am abandonat-o. Scriitura a fost ok, dar nu am reușit să mă conectez cu protagonista sau să-mi pese în vreun fel de evenimentele ce se desfășoară în poveste.

O altă carte abandonată este My Rommate is a Vampire de Jenna Levine, care a început bine, premisa părea a fi exact pe gustul meu... până când am început să o cunoaștem mai bine pe protagonistă, care din punctul meu de vedere, pe lângă faptul că e infantilă (o duce extraordinar de rău cu banii, dar refuză cu încăpățânare ajutorul prietenilor săi), se crede mare artistă (e specialistă în arta modernă sau cum se numește, adică strânge gunoaie de pe plajă și le lipește pe pânză, vopsindu-le și astfel crează peisaje și nu numai - personal nu rezonez cu acest curent). Protagonistul părea promițător, dar nu am avut de gând să trag de mine când nu mai puteam urmări, de plictiseală, gândurile protagonistei.

Cireșarii, Cavalerii florii de cireș de Constantin Chiriță e o carte pe care voiam să o citesc de ani de zile, dar odată ce am ajuns la ea, m-am plictisit groaznic după câteva capitole. Nu aș spune că e o carte slabă, dar cred că unele cărți trebuie citite la anumite vârste pentru a te putea bucura de ele și eu am ajuns la titlu prea târziu pentru a-l aprecia la justa lui valoare.

Pe cât de mult mi-a plăcut Beladona, pe atât de mult m-a dezamăgit, după nici câteva capitole, Foxglove de Adalyn Grace. Am eu o aversiune aparte față de poveștile care ar trebui să fie standalone, dar sunt lălăite de dragul de a fi lălăite, pentru că primul volum a prins la public. Ce nu mi-a plăcut la Foxglove este faptul că din primele capitole se întrezărește un triunghi amoros și eu am o aversiune aparte față de acest trope, totodată accentul se pune pe ce face Signa cu Moartea și cumva magia construcției relației lor din prima carte s-a dus pe apa sâmbetei pentru mine.

Regatul podului de Danielle L. Jensen e o carte pe care am început-o cu zero așteptări și tot m-a dezamăgit. Lara ar trebui să fie o super-asasină, ce ajunge să se căsătorească din considerente politice cu Aren, regele regatului vecin care deține controlul asupra comerțului, iar scopul Larei este să afle secretele Podului ce e așa de bine străjuit și să le transmită tatălui său. Doar că personajele mi s-au părut prea puțin credibile, chimia între protagoniști nu există, și nici după ce am parcurs o jumătate de carte nu m-am atașat de personaje și nu mi-a păsat nici măcar un pic de ce se întâmplă. Mai sunt niște chichițe ce m-au deranjat: țara Larei este deșertică, iar Aren domnește peste un regat insular, unde se circulă mult pe apă. Deși Lara este antrenată ani de zile pentru un singur scop - să devină soția lui Aren și să afle secretele podului, cumva nimeni nu se gândește să o învețe să înoate, iar Lara e îngrozită de apă și are rău de mare. Deși Aren pune străjeri peste tot pentru a ști ce face soția sa, în perioada furtunilor, odată ce vremea devine frumoasă toți străjerii sunt trimiși în altă parte și Lara e și mai liberă să facă ce vrea. Aren e un conducător naiv și din punctul meu de vedere contradictoriu. Pe de o parte se spune despre el că e crud și just, dar când vine vorba de Lara, e orb și preferă să o creadă pe ea, fiica unui regat dușman, și nu pe camarazii săi, care i-au fost loiali ani de zile. Deși mi-am dat seama cam de la început cine e personajul negativ din carte, Lara e singura care habar nu are, deși toate semnele posibile și imposibile stau în fața ei, tânăra preferând să urmeze un plan stabilit de acasă chiar dacă tot ce i s-a spus s-a adeverit a fi o minciună. M-a frustrat povestea și chiar nu știu de ce am insistat atât să o continui, pentru că nu e deloc pe gustul meu și nu m-am distrat citind-o.

Acestea au fost lecturile lunii septembrie. Voi ce ați mai citit?

Recenzie literară: Noi de Evgheni Zamiatin (1924)

Într-un viitor îndepărtat, după ce războiul ce a durat câteva sute de ani, lăsând în viață doar 0.2% din populația planetei, oamenii trăiesc într-un Stat Unic, condus de un Binefăcător. Ființa umană evoluează: viața este raționalizată, toți sunt egali, munca este principalul scop, emoțiile sunt considerate iraționale, iar visele - semnul apariției unei boli mintale. Acțiunea îl urmărește pe D-503, care este inginer și participă la construcția unei nave spațiale numită Integrala, scopul căreia este de a aduce rațiunea Statului Unic și altor popoare, de a o răspândi în galaxie.

Noi de Evgheni Zamiatin este o distopie care tratează subiecte precum existența liberului arbitru, cunoașterea supremă, esența individului în cadrul unui grup. Prin intermediul însemnărilor pe care le face D-503 în jurnalul său, cititorul află cum acest personaj se schimbă, cum se transformă dintr-un individ identic cu ceilalți într-un om care începe să aibă dubii, începe să se întrebe ce se întâmplă și decide să exploreze lucrurile noi, interzise, dornic să afla care - și unde e, de fapt - adevărul.