Clopotnița de Ion Druță este un roman despre destinul unui om cu verticalitate și principii, Horia Holban, un student strălucit, care ajunge să devină profesor de istorie într-o școală din nordul Moldovei. Pe parcursul romanului, cititorul pășește alături de protagonist prin Chișinău, iar cel din urmă își povestește viața sub forma unor amintiri din vremuri demult uitate. Deși acțiunea are loc aproximativ prin anii 60-70, este ușor să-ți imaginezi străzile pe care le colindă personajul, chiar dacă astăzi multe dintre ele poartă alte denumiri, parcurile și lacurile, care par să fi rămas la fel și în prezent, sediile instituțiilor importante, dar mai ales, e ușor să vezi cât de puțin diferă societatea de atunci de societatea de la începutul anilor 2000. Pentru mine, peregrinările personajului au atins o coardă sensibilă, pentru că, prin intermediul lui Horia, am revăzut orașul în care m-am născut și am crescut, fie și așa cum era acesta pe la mijlocul secolului trecut.
Ion Druță scrie într-un fel deloc pretențios, dar cu toate acestea, trăirile personajelor sunt acut resimțite și de cititor. Horia pare, la prima vedere, un bărbat șters, pe care nici nu l-ai băga în seamă dacă ar trece pe lângă tine pe stradă, dar pe parcursul romanului începi să întrezărești trăsături și calități care-l fac un om complex, cu un suflet chinuit. Sunt multe nedreptăți ce i se fac pe parcursul poveștii, atât pe plan profesional, cât și personal, dar, cumva, Horia își acceptă soarta, nici cu capul plecat, dar nici pus pe luptă.
În Doar clipa fericită să-mi rămână urmărim două fire narative, care se axează pe două femei ce trăiesc două etape diferite a vieții de mamă. Lili naște prematur o fetiță, și tot caruselul de emoții ce urmează, tânăra mamă încearcă să-l transforme în cuvinte într-un jurnal, pe care-l scrie fiicei sale. Lili vorbește despre șocul prin care trece, despre spital, secția de neonatologie, trăirile ei, dinamica din relația cu partenerul, transmițând emoțiile așa cum sunt, nefiltrate, în forma lor rudimentară. Elise e o femeie ce se apropie de propriul centenar și care tocmai și-a luat la revedere de la fiul mai mic, acesta plecând în alt oraș la studii. Trezindu-se, pentru prima dată după 23 de ani, cu casa pustie, Elise realizează că nu mai știe cine este ea și ce-și dorește, dincolo de rolul ei de mamă.
Romanul semnat de Virginie Grimaldi este un carusel de emoții, despre felul în care oamenii se transformă în părinți, despre fricile care apar odată cu venirea pe lume a copiilor, despre bucuriile pe care le aduce maternitatea. Dar, în același timp, este un roman despre viață, despre trăiri intense, emoții ascunse, dorința de a-i proteja pe cei pe care-i iubim cel mai mult, nevoia de a avea pe cineva aproape în cele mai cumplite clipe.
În februarie mi-am propus să mai împuținez numărul de cărți începute, așa că m-am ambiționat să termin ce am început în ianuarie - și de ce am tras mult și bine - înainte de a mă apuca de un titlu nou.
Cântecul Nibelungilor de autor necunoscut este un clasic - și am tras de mine să termin cartea asta. Poemă medievală, abordează o multitudine de teme ce privesc construcția lumii și complexitatea sufletului uman, acțiunea învârtindu-se în jurul personajelor legendare Siegfried, Brunhilda și neamul Nibelungilor. Am parcurs greu cartea asta, chiar dacă am optat pentru varianta audio. Povestea în sine e interesantă, dar multe scene au fost repetitive - de exemplu, aproape în fiecare capitol un personaj sau altul dăruiește aur și nu numai oamenilor simpli, iar aceștia îl/o ovaționează pe filantrop/filantroapă, se mai întâmplă câteva lucruri, apoi iarăși cineva aruncă cu bani și tot așa. Limbajul este greoi și sunt foarte multe personaje, iar de la un moment încolo, nu am mai fost atât de investită în poveste, pentru că un personaj relevant și interesant și bine conturat iese din peisaj. Deși înțeleg și apreciez însemnătatea istorică a acestei lucrări, nu am reușit să mă bucur pe tot parcursul textului de o lectură captivantă.
Regele alb de Gyorgy Dragoman nu este o carte ușor de parcurs, atât din cauza conținutului, cât și din cauza structurii. Fiecare capitol relatează un eveniment separat, și odată ce acesta se încheie, naratorul trece la o altă întâmplare, lăsând în aer anumite detalii, astfel încât în cazul unor capitole am rămas cu întrebări la final. Unele capitole relatează întâmplări oarecum amuzante, dar umbrite de răutatea și egoismul uman, iar alte capitole sunt de-a dreptul brutale, descriind niște scene viscerale. O parte dintre acestea mi s-au părut exagerate, cu toate acestea, vocea narativă m-a făcut să trăiesc stările sufletești prin care trece Dzsata. Un alt factor care îngreunează lectura este stilul de scriere - fraze lungi, ce ocupă o jumătate de pagină sau chiar o pagină, ceea ce pe alocuri nu a fost tocmai pe placul meu, pentru că-mi pierdeam interesul în ideea expusă.
Copila de zăpadă de Eowyn Ivey este un roman despre supraviețuire și speranță, despre familie și despre cele mai tainice dorințe. Autoarea construiește povestea treptat, introducând cititorul în atmosfera vremii și a spațiului - Alaska anilor 1920, lupta omului cu forțele naturii, capacitatea de a supraviețui unei ierni lungi, departe de alți oameni. În mijlocul singurătății, urmărim un cuplu ce a lăsat totul în urmă, pentru a ajunge la capătul lumii și pentru a-și construi o viață departe de bârfele și atenția societății în care au crescut.
Pe cât de mult iubesc scriitura lui John Fowles, pe atât de puțin am înțeles mesajul din Mantisa. Am tras de mine să o citesc, să văd care-i treaba cu personajele, dar până pe la pagina 40 mi-a ajuns. Nu sunt o pudică, dar sincer nu am bunghit care-i scopul romanului, ce fac și ce vor personajele, și de unde și până unde a apărut acea „terapie” și care îi e scopul. E genul de carte foarte abstractă și sincer nu am avut nici chef, nici timp, și nici răbdare să încerc să înțeleg ce a vrut să transmită autorul prin Mantisa. Deci abandonată fără remușcări, dar cu părere de rău - e prima carte pe care o citesc de la autor și care nu e absolut deloc pe gustul meu.
Orașele invizibile de Italo Calvino a fost o lectură ciudată, dar nu în sensul bun al cuvântului. Am mai citit de la autor Dacă într-o noapte de iarnă un călător, și a fost o lectură deosebită, interesantă, dar aici, m-am pierdut pe parcurs. Deși ideea în sine e atrăgătoare - orașe care sunt entități, și au o istorie aparte, execuția nu a fost deloc pe placul meu. M-a plictisit teribil cartea asta și singurul motiv de ce am dus-o la final a fost faptul că am parcurs-o în format audio.
Doar clipa fericită să-mi rămână de Virginie Grimaldi a fost prima mea întâlnire cu autoarea - dar cu siguranță nu și ultima! Mi-a plăcut enorm cartea și e clar una dintre favoritele anului. Relatează povestea două femei, aflate în două etape diferite ale vieții de mame. Lili naște prematur, și scrie un jurnal-scrisoare fetiței sale, relatând toate lucrurile prin care trece. Eliza tocmai începe să descopere viața de femeie cu copii plecați de acasă, asta după 23 de ani în care s-a dedicat trup și suflet rolului de mamă, neglijând alte aspecte ale vieții sale.
Începuturi fără sfârșit de Rebecca Yarros a fost un carusel de emoții. Urmărim două fire narative - prezentul și trecutul, ambele fiind legate de scriitoarea Scarlett Stanton. În trecut, Scarlett, fiica unui nobil, se îndrăgostește de un american, venit în Europa pentru a lupta împotriva Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial. În prezent, Georgia, strănepoata lui Scarlet, se trezește în pragul casei cu Noah Morelli, un scriitor cunoscut de romane de dragoste, acesta dorind să termine ultimul roman al lui Scarlett, pe care femeia nu l-a terminat niciodată - povestea vieții sale. Dar Georgia știe foarte bine că străbunica ei nu a vrut să publice acel manuscris, dar Noah are propriile idei și vrea să o convingă pe Georgia să-i dea o șansă.
Deși este un roman de dragoste, mi-a luat mult timp să-l lecturez. Pe alocuri, mă plictisea povestea - și cea din trecut, și cea din prezent, dar astfel de momente au fost rare, pentru că de la un anumit punct încolo nu mă mai puteam opri. Autoarea construește foarte bine personajele - că sunt principale sau secundare, pozitive sau negative, și le oferă complexitate. Am detestat-o din suflet pe mama Georgiei și am iubit-o nespus pe Constance, sora lui Scarlet. Poveștile de dragoste au fost exact ca în filme - dar fără a fi de domeniul fantasticului în totalitate. Finalul m-a lăsat pe gânduri - nu pentru că ar fi fost nesatisfăcător, ci pentru că m-a făcut să revizuiesc toată atitudinea mea față de personaje și evoluția acestora pe parcursul romanului.
Clopotnița de Ion Druță e un volum ce cuprinde câteva povestiri, două nuvele și romanul ce dă titlul acestei cărți. Deși l-am mai citit pe autor cu alte ocazii, nu îmi amintesc să fi fost la fel de impresionată și mișcată de scriitură așa cum am fost în cazul acestei cărți. Am citit-o lent și am trăit fiecare pagină - poate că dorul după copilărie și locurile natale e de vină, poate doar sunt melancolică și simțeam nevoia să mă las pradă amintirilor de demult, cert este că m-am îndrăgostit iremediabil de cum scrie autorul.
De multe ori aveam impresia că o ascult pe bunica mea povestindu-mi despre copilăria și tinerețea ei, autorul mai povestește despre Chișinău - străzi, instituții, oameni, și chiar dacă nu am trăit în acele timpuri, se pare că nu s-au schimbat prea multe, pentru că mi-a fost ușor să pășesc alături de personaje, știam pe unde merg și încotro se îndreaptă, iar asta e o senzație aparte și nu-mi amintesc să fi trecut prin astfel de stări în timpul lecturii de o bună bucată de vreme.
Team Player este o antologie de sports romance, care a mers mai lent decât mă așteptam. Unele povestiri mi-au plăcut mult și m-au ținut în priză, altele m-au plictisit de moarte, unele mi s-au părut foarte fade, iar altele - pline de emoții. Ca în orice antologie, am avut povestiri ce m-au convins că vreau să citesc și altceva de la autorul respectiv, povestiri semnate de autori pe care i-am mai lecturat și care-mi plac, dar a fost și o povestire semnată de un autor de la care am mai citit romane, dar în acest volum nu am regăsit vocea care mi se părea interesantă în acele cărți. Per total, Team Player a fost o lectură potrivită pentru luna iubirii și o recomand dacă vreți să citiți romance, dar nu vreți să vă înhămați la un roman cu acțiune complexă.
Așa arată ultima lună din această iarnă în materie de cărți. Voi ce ați mai citit?
Copila de zăpadă de Eowyn Ivey este un roman despre supraviețuire și speranță, despre familie și despre cele mai tainice dorințe. Autoarea construiește povestea treptat, introducând cititorul în atmosfera vremii și a spațiului - Alaska anilor 1920, lupta omului cu forțele naturii, capacitatea de a supraviețui unei ierni lungi, departe de alți oameni. În mijlocul singurătății, urmărim un cuplu ce a lăsat totul în urmă, pentru a ajunge la capătul lumii și pentru a-și construi o viață departe de bârfele și atenția societății în care au crescut.
Eowyn Ivey construiește niște personaje minunate, complexe, prin portretizarea lumii lor interioare și a greutăților prin care trec. Mabel este o femeie ce și-a dorit foarte mult să fie mamă, dar soarta i-a fost potrivnică. Cu toate acestea, Jack îi este alături și nu se dezice de soția sa, deși cei din jur i-au judecat și marginalizat și l-au îndemnat pe Jack să-și reconsidere alegerea partenerei de viață. Relația celor doi trece prin multe încercări de-a lungul romanului, dar mi-a plăcut foarte mult faptul că Mabel și Jack sunt o echipă, nu renunță unul la celălalt când dau de greu, și înfruntă totul împreună.
Regele alb de Gyorgy Dragoman nu este o carte ușor de parcurs, atât din cauza conținutului, cât și din cauza structurii. Fiecare capitol relatează un eveniment separat, și odată ce acesta se încheie, naratorul trece la o altă întâmplare, lăsând în aer anumite detalii, astfel încât în cazul unor capitole am rămas cu întrebări la final. Unele capitole relatează întâmplări oarecum amuzante, dar umbrite de răutatea și egoismul uman, iar alte capitole sunt de-a dreptul brutale, descriind niște scene viscerale. O parte dintre acestea mi s-au părut exagerate, cu toate acestea, vocea narativă m-a făcut să trăiesc stările sufletești prin care trece Dzsata. Un alt factor care îngreunează lectura este stilul de scriere - fraze lungi, ce ocupă o jumătate de pagină sau chiar o pagină, ceea ce pe alocuri nu a fost tocmai pe placul meu, pentru că-mi pierdeam interesul în ideea expusă.
Câteva capitole m-au impresionat prin brutalitatea lor - cum ar fi capitolul unde se aduc fructe exotice la un magazin și oamenii devin niște brute, călcându-se în picioare, zbierând unii la alții și vandalizând magazinul, totul pentru o plasă de mandarine. Un alt capitol ce m-a făcut să mă cutremur a fost despre cum un copil este încolțit de alții nouă, care au cărămizi, răngi, cuțite, și sunt mai mult decât gata să-l omoare pe băiat. Au fost și câteva capitole ce au urmărit niște evenimente extreme, și pe parcursul acestora m-am întrebat dacă volumul pe care-l citesc e doar ficțiune, sau are și elemente de fantastic.
O furtună de ceai de Hafsah Faizal este un volum fantasy cu o idee foarte atractivă și cu o construcție interesantă a societății în care are loc acțiunea. Regatul este condus de un individ mascat, Berbecul, despre care nimeni nu știe nimic, acesta având două obiective majore: mai întâi, să colonizeze cât mai multe țări și continente, iar la nivel local, să eradicheze vampirii. Deși oamenii și vampirii învață să trăiască într-un echilibru oarecum stabil, deciziile suveranului creează tensiune în inima populației, iar banda lui Arthie profită din plin de asta.
Romanul explorează într-un mod realist ideile de colonizare, marginalizare și discriminare, personajele principale resimțind din plin prejudecățile oamenilor din jur. Arthie este orfană și o străină, venită dintr-o țară recent colonizată, și pentru că fata are o culoare diferită a pielii, este privită cu suspiciune de cei din jur. Jin, mâna ei dreaptă, are un trecut tragic, acesta urmărindu-l încontinuu. Flick, o falsificatoare iscusită, este fiica adoptivă a unei femei ce deține o companie puternică și de succes, și singura ei dorință este să-și facă mama fericită. Laith, un personaj misterios, venit de pe alt continent, are mulți ași în mânecă și nu prea știi ce urmărește, de fapt. Matteo este un vampir și pictează niște tablouri memorabile, care surprind trecerea timpului, ceva ce rasa lui nu mai simte, iar din aceste considerente, tablourile lui sunt foarte apreciate.
Romanul semnat de Muriel Spark a fost o adevărată aventură datorită modului în care este construit personajul central. Deși în mod normal nu sunt tentată să urmăresc povestea unui om dezagreabil, domnișoara Brodie mi-a stârnit curiozitatea și a fost o plăcere să o descopăr, puțin câte puțin, pe parcursul narațiunii. Această fată bătrână, trecută de treizeci de ani, are o influență remarcabilă asupra elevelor cărora le predă la școală și pe care încearcă să le țină alături de ea și după ce acestea termină ciclul primar. Domnișoara Brodie nu este un pedagog tipic epocii în care trăiește: deseori vorbește despre viața ei amoroasă în loc să predea gramatică, afirmă că arta e mult mai importantă decât știința, îl admiră pe Mussolini și ideile acestuia, își invită elevele preferate la ceai după ore și repetă, ca o mantră, că este în floarea vârstei.
Deși nu e deloc o carte stufoasă, Domnișoara Brodie în floarea vârstei aduce o multitudine de informații despre pulsul academic din Scoția anilor 1930, despre intrigile din cadrul profesoral, despre viziunea elevelor despre lume și pune accent pe admirația trupei lui Brodie pentru această domnișoară, aflată în floarea vârstei. Pe parcursul romanului, acțiunea căruia nu e deloc cronologică, se urmărește felul în care influența domnișoarei Brodie ajunge să dicteze deciziile pe care le iau fostele ei eleve, legătura strânsă dintre acestea, dar și modul în care învățătoarea este percepută de-a lungul timpului și impactul acesteia asupra viitorului fetelor.
