Cine se numără printre iubitorii verii? De câțiva ani încoace, nu eu. Căldura asta e prea mult pentru mine și abia așteptam să se termine și luna august, chiar dacă în orașul meu vara mai persistă încă cel puțin o lună după ce pleacă oficial. Dar să revenim la subiectul principal al acestei postări - ce am citit în august, lunarul meu bilanț literar.
Un volum pe care l-am început în iulie dar, din cauza lipsei de ocazie de a citi cărți fizice (cei/cele care aveți copii mici înțelegeți :D) l-am parcurs destul de lent și l-am terminat în august. Șarpele și aripile nopții de Carissa Broadbent este primul volum din seria Coroanele Nyaxiei, care e împărțită în trei duologii, iar primele două volume concentrându-se pe Oraya și Raihn. Universul autoarei este cu și despre vampiri, despre Casele din care aceștia se trag, intrigi politice și, având în vedere că seria este un Romantasy, intrigi amoroase.
Recunosc, nu sunt admiratoarea genului romantasy - principala mea „problemă” cu acesta fiind faptul că se pune accent de obicei doar pe amor și mult prea puțin pe partea fantasy - asta am observat din cărțile din acest gen care sunt acum pe val. Dar Șarpele și aripile nopții m-a surprins plăcut - avem jocuri politice, avem o conturare complexă a personajelor, avem drame fizice și emoționale cu impact, avem și o relație romantică - dar absolut minunat construită, aceasta nefiind singurul motiv de ce apar protagoniștii în scenă. Mi-a plăcut enorm cartea asta și evident că nu m-am putut abține - am continuat imediat seria.
Six Scorched Roses este o nuvelă unde acțiunea are loc între cele două volume „principale” din prima duologie din seria Coroanele Nyaxiei de Carissa Broadbent și urmărește niște personaje noi. Fiind un romantasy și acesta, acțiunea urmărește formarea unui cuplu - o femeie muritoare, care știe că viața îi este scurtă și marele ei regret este că nu va putea afla multe lucruri despre lumea în care trăiește și un vampir ursuz, izolat, care locuiește pe pământurile oamenilor și nimeni nu știe de ce. Există o boală mortală care bântuie orașul, aceasta afectând-o și pe sora protagonistei, iar cea din urmă, fiind om de știință, crede că știe cum poate găsi leacul, așa că decide să încheie cu vampirul ursul un târg: șase trandafiri în schimbul a ceva de preț.
Deși este o nuvelă și evenimentele se întâmplă într-un ritm rapid, autoarea conturează bine personajele și lumea în care acestea sunt, explică ce și de ce are loc în acest oraș uitat de lume, pune accent și pe existența unui zeu care nu apare în primul volum. Protagoniștii au trăsături de caracter bine definite, iar modul în care interacționează a fost pe placul meu, pentru că este realist, lăsând la o parte lumea fantastică în care are loc acțiunea.
Cartea neliniștirii de Fernando Pessoa este un volum-experiment și trebuie tratat ca atare. E un buchet de idei și trăiri, situații ce ascund ceva mai mult decât un eveniment aparent banal, dar pe alocuri volumul a avut și niște pasaje care pentru mine nu au avut niciun sens. Pe de o parte, am empatizat cu anumite fragmente și trăiri ale vocilor narative, pe de altă parte, nu am înțeles rostul altor fragmente, pe care le-am perceput ca pe niște elucubrații. Cert este că nu e o carte ușoară, pe care să o citești într-un weekend, trebuie savurată în doze mici.
The God Delusion de Richard Dawkins e un alt volum la care am vrut să ajung de ceva timp. Clar nu e o lectură comodă, dar e al naibii de bine structurată, cu o multitudine de informații relevante și puncte de vedere valide și analizate din toate perspectivele despre ceea ce înseamnă ființa umană și nevoia - sau, mai degrabă, nevoia indusă - de a crede în ceva ce e mai presus decât viața reală. Volumul abordează multe situații ce țin de credință și religie în general, care „trebuie luate ca atare”, și aduce o mulțime de argumente care să îndemne omul, individul, să gândească cu propriul creier și să supună unei analize riguroase tot ce aude și vede, să-și creeze propriile impresii.
Aveam seria asta - Time Quintet de Madeleine L`Engle - de foarte mult timp pe TBR. O buclă în timp urmărește o familie atipică, unde tatăl este dispărut, mama este adâncită în tot felul de cercetări, fata cea mare e o ciudată iar băiatul cel mic e considerat a fi un nerod de către comunitate. Dispariția tatălui este privită de cei din jur drept un semn rău, dar copiii refuză să creadă că bărbatul i-a părăsit, certitudine alimentată și de mamă, care afirmă că tatăl lor e doar plecat într-o misiune. Ideea în sine nu e rea, dar m-am plictisit îngrozitor citind povestea, evenimentele care au loc sunt ciudate, în sensul că par mai degrabă aruncate într-o oală decât gândite, iar personajele, absolut toate, mi-au fost antipatice și nu am reușit să mă conectez cu acestea. Nu m-a fascinat deloc direcția în care se îndrepta povestea, așa că am abandonat volumul fără pic de regrete.
Un alt volum abandonat - de data aceasta, cu regret - este Enciclopedia spiridușilor de Heather Fawcett. Deși premisa suna foarte bine, m-au plictisit enorm și acțiunea, și protagonista, care în primele 10% din carte, cât am citit eu, e o împiedicată și nu mi s-a părut deloc credibil că o astfel de persoană ar fi profesor universitar și că ar fi capabilă să-și poarte de grijă. Romanul e scris într-un stil greoi și parcă intenționat pretențios, deși nu e cazul (am citit în engleză), și e absolut neclar dacă povestea se vrea a fi un fantasy sau o fictiune cu tentă istorică și cu elemente de fantasy. Nu m-a fascinat nici protagonistul, care, din descrierile protagonistei, mi-a inspirat numai antipatie, nicidecum interes.
Dacă tot am ținut-o cu DNF-uri, mi-am zis să încep un romance, de obicei acest gen mă mai scoate din impas, dar nu a fost cazul. Moonlit Thorns de P. Rayne (pseudonimul a două autoare) este un dark romance care se vrea a fi o reinterpretare contemporană a poveștii Frumoasa și Bestia. Am tras de mine, sperând că textul va deveni mai pe placul meu, dar după un sfert din roman m-am dat bătută. Protagonista ia niște decizii atât de imature și e atât de oarbă la în ce pericol se bagă, încât e ridicol. Protagonistul tot ce face e să mârâie și să arate bine, iar momentele când își arată vulnerabilitatea vin de nicăieri, ceea ce a fost disonant pentru poveste. Se simte și că există două voci narative, și nu aparțin personajelor, iar pentru mine acest lucru nu a fost un plus.
O coardă prea întinsă de Henry James a fost o lectură scurtă și rapidă. Este vorba despre o guvernantă care ajunge la țară și trebuie să aibă grijă de doi copii, descoperind că ceva întunecat îi vânează. Dornică să-i apere, încearcă să îi protejeze și să afle ce se întâmplă, dar cu cât mai adânc sapă în trecutul conacului, cu atât mai evident e faptul că însăși copiii au secrete sumbre de ascuns. Mi-a plăcut povestea și m-am bucurat să regăsesc limbajul din cărți de pe la 1800 toamna, dar am rămas cu destule întrebări legate de acțiune și pe alocuri nu am putut să mă conectez cu trăirile protagonistei.
Am terminat și al doilea volum din seria Coroanele Nyaxiei, Cenușa și regele blestemat de stele de Carissa Broadbent. Acțiunea în roman e ceva mai lentă decât în primul volum, pe porțiuni, astfel încât am citit destul de încet pe alocuri, dar mi-a plăcut foarte mult cum autoarea apus accent pe durere și pe felul în care personajele se luptă cu aceasta, o acceptă și trec peste ea. Relația Orayei cu Rhain și relația ei cu Vincent au fost explorate cu minuțiozitate și am fost nespus de încântată de cât de în detaliu le abordează autoarea.
Deși am rămas cu multe întrebări legate de ce s-a întâmplat spre final, sunt sigură că aceste două cărți din serie au avut menirea să pregătească cititorul pentru o expansiune și mai amplă a universului Coroanelor Nyaxiei. Abia aștept povestea lui Mische.
Mi-am făcut curaj să încep seria asta și nu regret nimic. În partea dinspre Swann, primul volum din ciclul În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust explorează vastitatea sufletului uman și construcția complexă a societății nobile franceze de la finalul secolului al XIX-lea - începutul secolului XX. Prima parte urmărește copilăria protagonistului, iar cea de-a doua - o porțiune din viața lui Swann, un personaj enigmatic, ce este, pentru narator, un obiect de studiu.
Romanul este scris sub formă de monolog și vocea narativă se lasă ghidată de fluxul memoriei, așadar cititorul având parte de niște descrieri complexe, care abundă în detalii, atât a oamenilor din anturajul protagonistului, cât și a Parisului și a provinciei franceze din acea perioadă. E genul de carte pe care să o savurezi și să te lași purtat de cuvintele naratorului, vizualizând sentimentele acestuia și trăind odată cu el amalgamul de emoții pe care le simte.
Anul ăsta am decis să termin de citit toate titlurile rămase din proiectul meu 100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă - e vorba despre colecția cărților cu copertă verde de la Adevărul. Și dacă În partea dinspre Swann mi-a plăcut mult, Ultimul mohican de James Fenimore Cooper nu a fost pe placul meu. Nu știu dacă e limbajul, sau povestea în sine, dar nu am reușit să mă conectez la trăirile personajelor, nu mi-a păsat de suferințele lor sau de ce soartă îi așteaptă, iar tensiunea pe care ar fi trebuit să o simt pe parcursul romanului, când se întâmplă o groază de lucruri, a lipsit. Singurul motiv de ce am dus cartea până la capăt este pentru că a fost scurtă și am trecut la un moment dat pe varianta audio.
Carte de magie de Sergiu Someșan este a doua mea întâlnire cu autorul, prima fiind reprezentată de volumul Numărul fiarei. Este un volum de povestiri cu tentă fantastică, și ca orice volum de proză scurtă, a avut povești care mi-au plăcut și povești care m-au lăsat rece. La unele mi-ar fi plăcut ca autorul să fi dezvoltat mai mult ideea principală, iar altele au avut potențial de a fi explorate sub forma unui roman. Cert este că voi mai citi și alte titluri de la acest autor, îmi place cum scrie.
Ultimul volum al acestei veri a fost The Demon Soul de Richard A. Knaak, volumul doi din trilogia War of the Ancients. Este explorată o parte din istoria Worl od Warcraft - războiul de la care au pornit foarte multe lucruri. Volumul e un high fantasy foarte bine pus la punct, dar cred totuși că cineva care joacă WoW l-ar aprecia mult mai mult decât un cititor de fantasy care nu știe despre universul acestui mmorpg. Are de toate - război, politică, frumusețe și corupere, povești despre soartă și despre datorie, despre dragoste sau despre trădare, magia fiind un element foarte important în universul romanului.
Acestea au fost cărțile din ultima lună de vară. Voi ce ați mai citit?
Six Scorched Roses de Carissa Broadbent este o nuvelă unde povestea se axează pe o relație de dragoste, între un om și un vampir, acțiunea având loc în universul seriei Coroanele Nyaxiei, dar pe un continent diferit față de cel unde are loc acțiunea principală. Deși firul narativ este reprezentat de construcția unei relații amoroase, autoarea nu neglijează decorul - orașul și mentalitatea societății umane, relațiile tensionate dintre oamenii de rând și nobilime, puterea pe care o are cultul religios ce încă venerează zeul care i-a abandonat și bandele de rebeli ce vandalizează tot ce prind. Autoarea conturează foarte bine lumea în care are loc povestea și, deși în acest volum acțiunea vizează mai mult rasa umană decât vampirii, acest aspect a ajutat la întregirea imaginii despre universul în care se întâmplă povestea principală.
Personajele din acest volum au fost bine conturate, cu personalități puternice, și mi-a plăcut faptul că autoarea i-a făcut să iasă din zonele lor de confort. Lilith, deși e om, este conștientă de propria mortalitate și prețuiește fiecare zi, fiecare oportunitate de a învăța ceva, dând dovadă de un curaj pe alocuri nesăbuit, dar deseori bazat pe convingerea ei că trebuie să ia de la viață tot ce poate cât încă mai are timp. Vale, deși este o creatură ce a trăit sute de ani, vede altfel curgerea timpului, dar modul în care apare Lilith în viața lui și cum cei doi trec prin o multitudine de evenimente îl fac să-și revizuiască opiniile despre ce este existența, de fapt, și care-i sunt adevăratele dorințe.
Slaying the Vampire Conqueror de Carissa Broadbent este un volum de romantasy unde acțiunea are loc în universul din seria Coroanele Nyaxiei, dar pe alt continent și cu personaje ce nu apar în povestea principală. Sylina și Atrius mi-au plăcut foarte mult, autoarea conturându-i cu mare migală și oferindu-le personalități puternice și interesante.
Carissa Broadbent are un talent deosebit de a împleti o poveste de dragoste cu intrigi politice și cu o dezvoltare complexă a universului în care are loc ațiunea. În Slaying the Vampire Conqueror urmărim o națiune de oameni ce este sortită pieririi, condusă de niște monștri însetați de avuție, urâțenia și perfidia naturii umane fiind arătată cu lux de amănunte în volum. Pentru Sylina, realitatea în care a crescut și în care încă trăiește este revoltătoare, iar Atrius pare să aducă cu el un nou val de vărsare de sânge și de suferință, dar, odată ce tânăra ajunge în compania acestui cotropitor, începe să afle lucruri care o fac să pună sub semnul întrebării tot ce a știut până atunci.
După evenimentele din primul volum, cititorul este aruncat direct în miezul acțiunii. Relația dintre Oraya și Rhain, atât de atent construită pe parcursul Șarpelui și aripilor nopții, se transformă în ceva fragil și aparent ireparabil, iar autoarea transmite realist această senzație. Războiul este iminent, iar facțiunile ce luptă între ele dispun de o multitudine de resurse - despre o parte dintre acestea personajele și cititorul știu, dar despre altele se află pe parcurs, protagoniștii deseori fiind luați prin surprindere.
Cenușa și regele blestemat de stele de Carissa Broadbent este un romantasy unde accentul se pune în egală măsură și pe conflictul ce are loc în lumea din afară, cât și pe conflictul interior al personajelor - nu doar a protagoniștilor. Relația dintre Oraya și Rhain trece prin multe transformări, și felul în care cei doi navighează prin războiul vampirilor, în care au roluri-cheie, este unul inițiatic pentru un sentiment măreț și periculos, dar totodată minunat și demn de multe sacrificii.
Hai că noiembrie a fost ceva mai bun la capitolul citit decât octombrie - deși am citit o carte ce nu mi-a plăcut deloc, i-am dat două stele cu indulgență, iar eu de ceva ani nu mai obișnuiesc să trag de mine să termin o carte, de data asta însă a fost o excepție, imediat spun despre ce titlu e vorba și ofer niște detalii.
Prima carte pe care am terminat-o a fost Slaying the Vampire Conqueror de Carissa Broadbent - este un volum ce face parte din seria Coroanele Nyaxiei, dar e un side story, nu are legătură cu personajele sau cu locurile din serie (momentan, mai sunt patru volume ce trebuie să apară, așa că cine știe?). Nu mă lungesc cu povestitul, că am vorbit despre carte pe canal, dar tot ce pot spune este că datorită Carissei Broadbent am început să văd genul romantasy ca fiind potrivit și pentru mine, dar depinde mult cum e abordat.
Fata ascunsă de Lucinda Riley a fost prima mea - și ultima - întâlnire cu autoarea. Este un roman scris pe la începuturile carierei autoarei, dar a apărut prelucrat după moartea acesteia de către fiul dumneaei și îmi e neclar dacă Lucinda Riley a vrut ca această carte să primească o a doua viață sau a fost o decizie de ordin mercantil din partea fiului ei. Autoarea a devenit foarte cunoscută - cel puțin, în bula mea - datorită seriei Cele șapte surori, o serie iubită și lăudată de mulți oameni pe care-i urmăresc.
Revenind la Fata ascunsă, povestea mi s-a părut haotică, cu mult prea multe fire narative, cu evenimente care au loc din senin și uneori foarte convenabil pentru un personaj sau altul, acțiunile unor personaje nu sunt deloc veridice, protagoniștii nu au avut nicio evoluție pe parcursul textului, iar stilul autoarei nu a fost tocmai pe gustul meu. Povestea îi urmărește pe Leah, o tânără din provincia englezească, ce ajunge să devină model de talie mondială, și pe Brett, fiul unui miliardar, care se îndrăgostește de Leah în adolescență, dar relația lor este ruptă brusc. Totodată, romanul relatează și povestea a doi copii de origine poloneză, care ajung în lagăr în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial. Deși cartea părea să fie promițătoare, nu mi-a plăcut deloc - nici personajele, nici acțiunile acestora, nici evenimentele ce au loc, nici cât de carton este unul dintre personajele negative. Singurul motiv de ce am tras de mine ca să citesc volumul este faptul că a fost cartea propusă la clubul de carte fizic din Constanța și am vrut să o discut cu fetele - și ce discuție minunată a fost!
Pinball, 1973 de Haruki Murakami este cea de-a doua carte semnată de autor și o recomand cititorilor care vor să lectureze ceva nepretențios, o poveste ce portretizează cultura japoneză. Totodată, cred că volumul e potrivit pentru cei care vor să citească despre cotidian și despre oameni simpli, care duc o viață liniștită, contemplativă.
Căminul de fete - o antologie Petale Scrise este o colecție de povestiri și nuvelete unde în rolul principal se află o studentă căministă, fiecare autor interpretând sau reinterpretând după bunul plac amintiri din propria studenție, evenimente marcante din acea perioadă, bârfe din campus sau oferind o tentă fantastică unui eveniment banal.
Mi-a plăcut mult să scriu povestirea care deschide volumul - O zi din viața Clarei - a fost imboldul de care aveam nevoie în momentul respectiv. Contextul - mă aflam într-un blocaj scriitoricesc din care credeam că nu mai ies, și atunci când coordonatorul antologiei a propus pe grupul autorilor să venim cu texte, am luat acest lucru drept semnul că trebuie să mai încerc, să văd dacă scrisul e încă în venele mele. Rezultatul îl puteți citi în carte :)
Ce mai vreau să adaug: volumul are o ofertă mare de texte și de stiluri - de la povestiri comice și romantice, la nuvelete despre partea întunecată a studenției, sărăcie și disperare, la texte care te îngrozesc datorită fidelității prin care transmit atmosfera apăsătoare și realitatea trăită de mulți studenți în cămine, și povești (semi)adevărate ce tratează teme precum boala, familia, despărțirea de cunoscut, curaj, speranță sau încrederea într-un viitor mai bun. Căminul de fete e volumul perfect dacă vă tentează să descoperiți stiluri diferite de scriere, povești variate, ca temă și gen literar abordat, sau dacă vreți să vă faceți o idee despre cum au văzut și interpretat autorii de la editură „tema pentru acasă”. :)
The Warm Hands of Ghosts de Katherine Arden este un roman despre atrocitățile războiului și despre cum acesta distruge sufletul uman, dar totodată este și o carte despre reziliență, iubire și capacitatea de a înfrunta soarta. Autoarea îmbină într-un mod credibil ficțiunea cu realitatea, respectând aspectul istoric și potențând monstruozitatea Primului Război Mondial și cum acesta a schimbat lumea.
Acestea au fost lecturile lunii noiembrie. Cum arată bilanțul vostru?
Șarpele și aripile nopții de Carissa Broadbent este un romantasy unde se pune accent în egală măsură și pe acțiune, și pe dezvoltarea relației romantice. Autoarea conturează în detaliu universul în care are loc acțiunea, astfel încât e clar de la bun început cine împotriva cui luptă și de ce, care este sursa magiei și de ce există atâta ură și vărsare de sânge între cele trei mari Case. Vampirii se împart în cei născuți din noapte, cei născuți din umbră și cei născuți din sânge, iar Carissa Broadbent îi construiește cu lux de amănunte, așadar e foarte clar cine cine-i și ce urmărește, în general.
Atât protagoniștii, cât și personajele secundare sunt construite treptat, autoarea punând accent pe ce îi face să lupte, ce idealuri au, dar și care sunt slăbiciunile ce le pun existența în pericol. Oraya e un personaj puternic prin încăpățânarea de care dă dovadă, dar și prin combinația de prudență și inventivitate. Este un om crescut printre vampiri, a trăit cu frica toată viața sa, iar turneul este șansa ei de a deveni mai mult decât o sursă de hrană pentru cei din jur. Rhain este aparent un vampir neînfricat și chiar nesăbuit pe alocuri, dar odată cu avansarea narațiunii cititorul începe să descopere foarte multe lucruri despre acest participant din turneu.
