Recenzie literară: Jurnalul unui killer sentimental de Luis Sepulveda (1998)

Salut!

Astăzi am postat o nouă recenzie video pentru o carte micuță, dar interesant scrisă și captivantă. Pentru prima dată, Jurnalul unui killer sentimental este publicat împreună cu o altă povestire, Yacare, iar editura Polirom de la noi traduce, în 2004, ambele titluri într-un singur volum. Am citit dor Jurnalul unui killer sentimental, însă stilul lui Sepulveda mă îndeamnă să lecturez și alte lucrări semnate de el.

Ce părere ai despre cărțile polițiste? Dar despre literatura sud-americană?

Recenzie literară: Pânza de păianjen de Cella Serghi

Pânza de păianjen este o carte despre care e greu să spui ceva. Am citi-o în mai multe reprize - câte 2-3 capitole odată, ca apoi să las volumul prin casă timp de mai multe zile, deoarece îmi era imposibil să continui. Nu pentru că  ar fi o lectură plictisitoare, ci pentru că simțeam cum evenimentele din carte se transformă în sentimente greu de ținut în frâu; de parcă mă arunca cineva într-un val pe care nu-l puteam evita și eram nevoită să mă las întoarsă de acesta, fără a ști unde este suprafața și unde este adâncimea, fără a ști dacă voi putea ieși vreodată de sub apă. Uneori, pasajele din carte mă speriau, îmi induceau o spaimă greu de explicat. De parcă m-aș fi trezit din nou în adolescență când un sentiment mă impresiona până la oase.

Pânza de păianjen este o carte depresivă. În prim plan o întâlnim pe Diana Slavu, protagonista, viața căreia ne este arătată din fragedă copilărie până la vârsta de 2* de ani. De fapt, o întâlnim pe Diana în carne și oase o fracțiune de secundă, ca mai apoi să o descoperim prin intermediul scrisorilor și jurnalelor, pe care le înmânează cele mai bune prietene, Ilinca. 

La început, romanul mi s-a părut drăguț: misterioasa Diana, admirată de mulți, tânără recent căsătorită, dar deja în mijlocul unui scandal. Se aud diferite zvonuri, nume de bărbați, întâmplări care nu au avut loc... iar Ilinca, împreună cu cititorul, parcurg jurnalele Dianei ca să afle adevărul.

Romanul este fresca unei societăți zbuciumate. Primul război mondial, sărăcia, copilăria plină de lipsuri, adolescența dramatică, tinerețea umbrită de nefericire, căutarea continuă a propriei persoane... toate acestea ascunse în jurnalele Dianei. Totuși, principala dramă rămâne iubirea, sau mai exact, efemeritatea acesteia ce duce la disperare.

Cum am menționat mai sus, Pânza de păianjen este un roman depresiv. Cel puțin, pe mine m-a întristat mult și mi-a afectat buna-dispoziție de fiecare dacă când deschideam cartea. Diana este un personaj foarte interesant, o femeie cu trei fețe: una pentru străini, una pentru bărbatul iubit, una pentru cititor, cea din urmă fiind adevărata Diana - sau așa ne lasă autoarea să credem. 

Cartea de față mi-a fost recomandată de cineva: mi s-a spus că o să-mi placă. Și mi-a plăcut, mult de tot, datorită melancoliei după copilărie și după Constanța din anii 1900, locul în care a rămas sufletul Dianei. Mi-a plăcut și datorită multitudinii de sentimente și transformări ale personajului principal, dar și datorită evoluției Dianei pe parcursul romanului. Dar în același timp, romanul m-a întristat foarte mult, iar finalul nu a lăsat nicio urmă de  consolare: viața Dianei, dincolo de filele jurnalelor, va rămâne mereu aceeași...

(c) Imagine - Constanța ianuarie 2016. Poză din arhiva personală.

Recenzie literară: Lorelei (1935) de Ionel Teodoreanu

Sursă imagine: elefant.ro

Suntem două libertăţi. Dragostea noastră nu e umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să-ţi limitez viaţa numai la mine. N-aş avea nicio bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu-ţi cer decât dragostea ta. Aceea e a mea si numai a mea. N-o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste eşti liber a trăi cum vrei.

(c) Ionel Teodoreanu, Lorelei

Mă tot întrebam în liceu de ce colega mea de cameră suspină citind cartea. Când a terminat-o, mi-a spus că trebuie să o citesc, dar neapărat să o citesc, căci o carte mai frumoasă nu mai citise. Am ascultat-o, dar mi-am văzut de ale mele. Recent însă, mi-a picat cartea în mână. Am răsfoit-o, am citit-o, am îndrăgit-o.

Povestea începe într-un tren, unde în urma unor evenimente Luli, o tânără ce urmează să dea bacalaureatul îl întâlnește pe Bogdan Catul, un renumit scriitor. Identitatea acestuia îi este dezvăluită de Gabriela, prietena ei din copilărie.

La bacalaureat, spre surpriza Luciei Novleanu (Luli), scriitorul din tren este prezent și aici, făcând parte din comisia de examinare. Dragostea celor doi se înfiripă atât de repede, încât într-un timp foarte scurt are loc nunta. Singura persoană nemulțumită de acest mariaj este Gabriela, care își mărturisește că este și ea îndrăgostită de Catul.

Deci, avem un triunghi amoros, dar unul autentic românesc, fără sensibilități preluate din romanele americane. Prima este Luli, adică Lorelei – căci astfel o numește Gabriela după ce descoperă că prietena ei scrie( ce-i drept, fără a-și afișa manuscrisele altora). A doua entitate din triunghi este Gabriela, prietena din copilărie a Luciei, care intrând în jocul lui Luli îi trimite lui Bogdan Catul scrisori semnându-se ”Lorelei”, făcându-l pe acesta să creadă că Gabriela este de fapt scriitoarea. Al treilea element este scriitorul, profesorul universitar și soțul iubitor, Catul Bogdan, care la un moment dat se simte depășit de situație, viața lui devenind o eternă întrebare.

Ce mi-a plăcut în această carte este drama, iubirea și limbajul colorat pe care-l folosesc personajele, dar și natura din jurul lor, sentimentele, viața însuși. Nu voi dezvălui finalul, căci ar strica toată savoarea cărții, dar pot afirma că personajele mi-au fost dragi, au fost adevărate, fiecare cu personalitatea sa: Luli, o floare gingașă și firavă; Gabriela – o mătrăgună ademenitoare; Catul – o apă curgătoare de munte, cristalină și în același timp, neliniștită.

Merită să citești romanul lui Ionel Teodoreanu? Da! Din punctul meu de vedere, este perfect pentru vârsta adolescenței, deși subiectul se îndreaptă spre tărâmul maturității. Sunt sigură că cel puțin unul dintre personaje ar fi capabil să devină preferatul cititorului, dar povestea în sine, situațiile, dialogurile și sentimentele de printre rânduri nu sunt capabile să lase cititorul neimpresionat.

Recenzie literară: Al cincilea munte de Paulo Coelho

Avem un pasaj din Biblie. Avem un personaj principal, Ilie, care indiferent de ce se întâmplă, că plouă, că ninge, că privește cerul înstelat sau că este bătut de soldați, vorbește cu aceeași voce monotonă și lipsită de expresivitate. Avem o poveste încărcată pe ici pe colo cu frânturi descriptive sărăcăcioase, filozofie palidă, plină de adevăruri universal valabile, ”originale”.

Febra Coelho, statusurile ”inteligente”, cu citate la fel de originale ca afirmația ”iarba este verde” desprinse din ”operele” acestui scriitor au împânzit lumea. Mulți îl consideră pe Coelho drept un scriitor sensibil, capabil să atingă sufletul uman, să găsească cele mai tainice gânduri și sentimente și să le expună pe tavă.

Am zis, să nu fiu rea, să nu judec un scriitor după un citat. Și mi-am propus să citesc și eu ceva din Coelho, să pot judeca opera prin intermediul propriei percepții despre romanele sale. 

Din toată ”cariera” mea de cititor, Al cincilea munte a fost primul roman citit cu atâta silă. Cu scârbă chiar – dialog sărăcăcios, monoton, ca un film dublat de o singură persoană; acțiune banală, personaje șterse, atmosferă de teatru ieftin – toate într-un singur pachet. Romanul respectiv mi-a inspirat genul acela de cărți pe care le citești pe tren, dacă ai de mers vreo 4-5 ore și dacă vrei să uiți că ai creier. Se citește foarte ușor, nu trezește niciun sentiment, nu există suspans, filozofie profundă sau un contur cât de cât acceptabil al (vreunui personaj.

Părerea mea despre acest scriitor este una extrem de proastă – e atât de simplu scrisul lui, încât nu găsesc nicio expresivitate, nicio frază sau idee interesantă. Așa că nu știu ce găsesc oamenii în operele sale; Al cincilea munte - o carte mediocră, cu o acțiune slăbuță, personaje gri, care vorbesc toate deodată și se pierd într-un monolog cretinoid.

Am mai citit o carte scrisă de Paulo Coelho -  Veronika se hotărăște să moară (despre care voi vorbi altă dată) și am terminat-o cu greu - nu am putut trece de banalitatea scrierilor acestui ”om literar”. Deși mi-am propus să mai citesc câteva cărți semnate de scriitor, am ajuns la concluzia că îmi va exploda creierul și mă voi tâmpi iremediabil dacă mai citesc un pasaj scris de Coelho. Așa că am renunțat - pe lumea aceasta există nenumărate cărți care merită atenția și care sunt net superioare volumelor scumpe și lipsite de valoare a sus-numitului scriitor.