Charlotte

Charlotte a apărut în viața mea odată cu venirea primăverii în îndepărtatul an 2015. Mai exact, a venit în aprilie, într-o cutie cu rumeguș, împreună cu sora ei, Pudding. S-a evidențiat imediat: ea era șefa, ea dormea unde era mai comod în cușcă, ea mânca prima, ea capsa mai tare. În tinerețe, o bătea pe Pudding; am avut numeroase nopți în care mă trezeam ca să le despart.

Charlotte și Pudding au călătorit cel puțin 3000 de km; au suportat trei drumuri dus-întors Constanța-Iași, două vara și unul iarna. La prima lor călătorie mă așteptam la ce e mai rău. După șapte ore cu mașina, pufoșeniile mici nu aveau nimic. Au păpat, s-au chițăit, eu am răsuflat ușurată. Nici al a doua călătorie nu au făcut nazuri. La ultima călătorie însă, nu au mai suportat; s-au capsat încontinuu. Păreau obosite, în special ”șefa”.

Charlotte a îmbătrânit prima. A început să doarmă mai mult, părea mereu mai supărată. De ceva timp nu mai mânca, slăbea încontinuu și era mereu însetată.

Alaltăieri am găsit-o sub roata ei pe care alerga nopțile. Dimineața era ok, a ieșit să păpăcească. Când am găsit-o, încă mai simțeam un pic de căldură. Cred că murise în scurt timp înainte de a o găsi. Avea ochii închiși, nu mai părea supărată. Aș fi vrut să mă mai joc cu ea înainte să i se scurgă timpul. Nu am mai apucat.

Charlotte a fost un hamster căreia îi plăcea să capseze, dar care avea un farmec al ei, de fetiță bătăușă și mereu îmbufnată. Îmi va fi dor de ghemotocul chițcăitor. 

Aprilie 2015 - 11 septembrie 2016.

Recenzie literară: Donul liniştit (1928) de Mihail Șolohov

Cai pe malul râului. Poză din arhiva personală.

Făcând parte din tezaurul literaturii ruse, alături de Război şi Pace, Fraţii Karamazov și  Ana Karenina, Donul liniştit este  una dintre capodoperele literaturii secolului al XX-lea. Romanul oferă cititorului o frescă a vieții cazacilor de pe malurile Donului, cu tradiţiile şi obiceiurile lor, punându-se accentul  pe contrastul dintre perioada ţaristă și perioada comunistă.

Cea mai mare parte a romanului se petrece în Veshenskaya stanitsa (oraş cazac de pe malurile Donului), unde locuieşte eroul principal, Grigorii Melehov. Acţiunea are loc între anii 1912-1922, incluzând perioada Ţaristă, Primul Război Mondial  şi Războiul Civil (1918-1923), după desfăşurarea Revoluţiei  Ruse din 1917. Viaţa  cazacilor de pe Don şi a lui Grigorii ia o altă întorsătură când începe Primul Război Mondial, rezultatul fiind destrămarea Imperiului Rus şi mai târziu formarea URSS-ului, când pe lângă lupta contra inamicului ţara se împarte în două tabere, după abdicarea ultimului Ţar rus Nicolae al II-lea, venind la putere Partidul Bolşevic. De aici începe sortarea pe menşevici sau Armata Albă – cei care doreau reîntoarcerea Ţarismului (printre care se numărau şi cazacii de pe Don) şi bolşevici sau Armata Roşie (cei ce optează pentru noul regim).

Eroul principal îşi trăieşte liniştit viaţa alături de familie, în satul natal până în momentul în care izbucnește Războiul Civil. Pe tot parcursul romanului, Melehov caută adevărul, încercând să-l găsească  în idiologia comunistă și cea țaristă, dar îl aşteaptă o dezamăgire totală. Dezastrele în viaţa lui vin unul după altul: moartea oamenilor apropiați şi veşnica frică de a nu fi prins şi executat pentru faptele lui din trecut. O mare dramă pentru el o reprezintă dragostea pentru două femei, Axinia, soţia vecinului, prima şi cea mai puternică dragoste şi Natalia, soţia lui, pe care o acceptă cu greu.

Romanul a fost  comentat de critica internațională, generând numeroase controverse. Deşi autorul „oficial” al romanului este Şolohov,  a fost avansată acuzația de plagiat, un argument invocat fiind acela al vârstei autorului – primul volum a apărut în 1928, când scriitorul avea doar 22-23 de ani și doar  patru clase de școală. Viteza cu care au apărut următoarele două volume, cu o diferenţă de mai puţin de un an între ele, a amplificat semnele de întrebare legate de autorul real al cărții. Unul dintre cei care îl învinuiesc pe Şolohov de plagiat este scriitorul Alexandr Soljeniţîn, care demonstrează contrastul față de celelalte lucrări ale lui, mult mai slabe decât Donul liniştit. S-a vehiculat și ideea că autorul real  ar fi  Fyodor Kryukov, un cazac care a luptat de partea Armatei Albe şi a murit de tifos, manuscrisele lui fiind furate şi achiziţionate de Şolohov cu ajutorul socrului acestuia.

Deși paternitatea operei rămâne o enigmă pentru mulți, ea a fost apreciată de lumea criticilor literari, iar Şolohov a luat Premiul Nobel pentru Literatură (1965), motivaţia juriului fiind „…pentru forța artistică și integritatea cu care a dat expresie, în epica Donului, unei etape istorice din viața poporului rus.”.

Recenzie literară: Peripețiile bravului soldat Švejk (1923) de Jaroslav Hašek

Apus. Poză din arhiva personală.

Aventurile personajului din titlu încep odată cu declanșarea Primului Război Mondial, când Švejk este din nou mobilizat în rândurile armatei austriece. Din nou, pentru că fusese dat afară din armată când își făcea serviciul activ, fiind declarat de medicii legiști drept „tâmpit iremediabil”. În civilie, „bravul soldat trăia din negoțul de câini, niște javre răpănoase și vagabonde, cărora le ticluia cu propria sa mână pedigriul și rasa, ca fiind cele mai nobile”. Dar războiul l-a reîntors pe bravul Švejk în rândul camarazilor săi. Pe tot parcursul lungii „călătorii”, Josef Sveik nimerește a fi ordonanță la Otto Katz, care, în scurt timp, îl pierde la un joc de cărți locotenentului major Lucas, în compania căruia pleacă pe front. Deplasându-se spre linia frontului, Švejk, om cu ghinion, nimerește la fiecare pas într-o belea: ba pierde trenul și merge pe jos în altă direcție, unde este luat drept spion; ba, fiind în recunoaștere, probează uniforma unui fugar, prizonier rus și este luat drept acesta; ba înmânează scrisoarea  amoroasă a locotenentului Lucas soțului, și nu soției, după care se ia la bătaie cu soldații unguri și nimerește la dubă.

Opera lui Jaroslav Hašek ne dezvăluie spiritul unei epoci și sacrificiul oamenilor în slujba Măriei Sale. Împăratul, mizeria, sărăcia, disciplina severă în armată, jefuirea țării de către gradele ofițerești, depravarea, rasismul, anarhia, destrămarea statului, toate acestea sunt aspecte tratate ironic în roman. Întâlnim personaje „istorice”, precum Otto Katz, preot de companie, un ateu, fustangiu și bețiv; Baulon, un biet morar, înrolat cu  forța în armată, veșnic hămesit și mereu prins cu prânzul ofițerului mâncat pe jumătate; cadetul Biegler, un „puturos de civil” care încearcă să se evidențieze prin cunoștințele sale teoretice, spre disperarea ofițerilor; locotenentul Dub, un civil, fost profesor de gimnaziu, „țicnit de-a binelea”; și, în fine, Švejk, un soldat obișnuit, optimist până la prostie. Un roman în care Primul Război Mondial este văzut prin ochii unui soldat, un roman ce a fost creat pentru cei cărora le plac glumele piperate, adesea grosolane, din viața soldățească.

Din păcate, romanul nu are încheiere. Jaroslav Hašek a murit înainte să-și termine opera. Cu toate acestea, Peripețiile bravului soldat Švejk rămâne unul dintre cele mai citite romane, care au apărut după Primului Război Mondial, fiind inspirate din acesta.

Recenzie literară: Lumea Sophiei (1991) de Jostein Gaarder

Toamnă ploioasă. Poză din arhiva personală.

Prima dată am auzit despre această carte a fost atunci când o prietenă a scris o recenzie despre Lumea Sophiei  în revista liceului. Mi-a plăcut mult stilul în care ea a scris despre carte, dar tot nu am ajuns să pun mâna pe acest roman. După mai bine de 5 ani, am reușit să descifrez misterul lui Sophie; lumea acesteia m-a absorbit.

Sophie Amundsen este o adolescentă de 14 ani care locuiește în Norvegia și într-o zi descoperă două scrisori și o vedere adresate unei oarecare Hilde Møller Knag. După ceva timp, Sophie primește niște foi care se adeveresc a fi un început de manuscris despre filozofie.

Manuscrisul în sine este un element foarte important, un fel de personaj  pasiv al romanului. Cuprinzând câteva zeci de foi cu nume precum Platon, Aristotel, Iisus, Darwin sau Freud, manuscrisul introduce cititorul într-o lume a ideilor și a concepțiilor, dar și a curentelor precum iluminismul sau a teoriilor precum cea a Big Bangului. Cred că Lumea Sophiei este un material de foarte bună calitate în ceea ce privește istoria filozofiei, căci stilul narativ a lui Albert Knox – filozoful,  punctează esențialul în ceea ce privește o dogmă, un concept filozofic sau o viziune asupra lumii a unui filozof.

Lumea Sophiei este o carte superbă, fiind, pe de o parte, un ghid de istorie a filozofiei iar pe de altă parte, o aventură cu numeroase situații și cu un final neașteptat. Mi-a plăcut această carte deoarece la mijlocul lecturii acțiunea ia o altă întorsătură, aș zice chiar ingenioasă, la care cititorul nu se așteaptă. Îmi place și misterul în care este învăluit numele Hildei, a lui Albert Knox, dar și gândurile Sophiei privind toată povestea ciudată în care este implicată.  Finalul este unul magic, plasat undeva în atemporalitate, unde personajele se nuanțează și totodată se pierd în amalgamul de evenimente.

Recenzie literară: Bâlciul Deșertăciunilor (1848) de William Makepeace Thackeray

Istorie. Poză din arhiva personală.

Cine nu și-a dorit vreodată să fie în locul Ameliei? Tânără frumoasă, modestă, cu o educație aleasă, avere bunicică și un logodnic din copilărie, viața tinerei domnișoare ar stârni invidia oricui în Bâlciul Deșertăciunilor. Într-o altă ipostază  o vedem pe Becky, fiică de pictor și a unei dansatoare de la operă, tânără săracă, nenorocită și orfană. Ce a pierdut aceasta în lumea Ameliei?

Becky Sharp pleacă împreună cu prietena ei, Amelia Sedley de la școala domnișoarei Pinkerton, în incinta căreia a fost găzduită sărmana și umila orfană. Având o educație aleasă, aceasta decide să devină guvernantă pentru a-și câștiga pâinea, nu înainte să ajungă în casa Ameliei ”în vizită”. Ființă blajină și inocentă, Amelia își oferă toată dragostea bunei sale prietene, consolând-o și dăruindu-i cele mai alese lucruri. Rebecca, domnișoară nenorocită, dar veselă și atrăgătoare, prinde în mrejile ei pe domnul Jos, fratele mai mare al Ameliei, tânăr necioplit și neinițiat  în tainele Bâlciului Deșertăciunilor. Tot aici apare și George Osborne, logodnicul  Ameliei, care face ca relația Rebecăi și a lui Jos să eșueze, iar aceasta este nevoită să plece din casa prietenei.

Lăsând-o pe Amelia în grija iubirii acesteia pentru George, nefericita Becky ajunge ca guvernantă la domnul Pitt Crawley, ca în scurt timp să-l facă robul său, ademenindu-l cu dulcegării, figuri pline de inocență  și poziția ei nefavorabilă în societate. De la acesta, ajunge la bătrâna și mult iubita rudă, domnișoara Crawley, principala ei calitate fiind averea imensă. Becky Sharp ajunge în casa bătrânei, intrând astfel în lumea mondenă drept un înger nenorocit de cruzimea societății.

Există un contrast între cele două personaje feminine; pe când biata Amelia își plânge necazurile în suflet, afișând mereu un zâmbet împăciuitor, Becky își duce veacul prin saloanele mondene, strălucitoare fără niciun sfanț, mereu proaspătă, frumoasă și bătută de soartă.

Dacă mi-a plăcut cartea? Am savurat-o. Am retrăit evenimentele din viețile acelor doamne. Mi-am dorit din tot sufletul ca finalul să fie altfel, cel puțin pentru una dintre cele două. M-am amuzat pe seama prostiei, viciului, vanității, superficialității acelei epoci. De altfel, lucruri văzute și astăzi, în societatea noastră care se crede demult trecută de titlul de Bâlciul Deșertăciunilor, care  este o carte despre oameni și modele, despre virtuți și frustrări, despre vanități, sinceritate, cruzime și dantele. Un Bâlci care este mereu prezent în fiecare oraș, aducând în atenția spectatorilor cele mai fascinante și verosimile scene din viață.

Recenzie literară: Hendrik de Mol și Planeta de Aur de K.J. Mecklenfeld(2014)

Nu îmi amintesc cum am descoperit Planeta de Aur și nu îmi amintesc cum (și când) l-am întâlnit pe K. J. Mecklenfeld în oceanul numit Internet. Cert este că am văzut cartea și titlul m-a intrigat, însă pe atunci exista doar prima ediție, iar mie îmi era foarte lene să o procur prin transfer bancar (da, sunt o ființă foarte leneșă și comodă). M-am bucurat mult când am văzut că a apărut ediția nr. 2 la Editura Univers - nu am stat prea mult pe gânduri și am cumpărat-o. Asta se întâmpla prin noiembrie 2015, imediat după apariție. Mi-am propus să o citesc imediat, dar au intervenit mai multe lucruri...

Am amânat foarte mult lecturarea acstei cărți din... frică. Eu nu sunt o fană înrăită a literaturii românești din 1990 încoace; am mai citit câteva cărți care nu mi-au trezit niciun sentiment, iar în iarnă am citit o carte care m-a dezamăgit destul de mult și, văzând coperta însorită a aventurilor lui Hendrik, mi-a fost frică să nu găsesc o altă dezamăgire printre paginile acesteia. Așa că am amânat lectura, m-am axat mai mult pe alte chestii, după a venit sesiunea care mi-a mâncat jumătate de vară. Atunci când am plecat în vacanță, l-am luat pe Hendrik cu mine, pentru că ceva îmi zicea că o carte pentru copii trebuie musai citită în vacanță, când nu există griji și planuri bine definite. Până la urmă, tot trebuia să o citesc cândva, așa că m-am înarmat cu optimism și am luat volumul cu mine la mare, pe malul căreia l-am și savurat.

Hendrik de Mol este un băiat-cârtiță, care a fost cândva un simplu băiat cu agorafobie până în momentul în care un vrăjitor rău l-a transformat într-o cârtiță de pluș. Atunci Hendrik a aflat că, de fapt, muzeul pe care-l deține familia sa este mult mai mare și mai animat decât s-ar crede, că bunicul său, Martinus, nu este doar un colecționar bătrân și că Berend, ursul verde de pluș, este un erou internațional. Brusc, în fața lui Hendrik apare o nouă lume, în care există Planete precum cea de Pluș, a Păpușilor, a Roboților, a Monștrilor, cea de Metal și de Lemn, dar și Planeta de Aur, a cărei locație nu este cunoscută decât unui grup mic de jucării. Această Planetă atrage atenția Oamenilor de Aur, care prin intermediul lui Calavera, un lemnos malefic, încearcă să obțină informațiile legate de localizarea ei. Bunicul Martinus știe câte ceva și Calavera îl răpește, lăsându-l pe Hendrik să decidă: să rămână în continuare pe Pământ, în Muzeul Jucăriilor, ascuns de lume într-un dulap sau să își învingă frica de spații deschise și să pornească, împreună cu alte plușuri, în misiunea de salvare a bunicului, a Planetei de Aur și a universului întreg.

Aventurile lui Hendrik de Mol au fost savuroase: o călătorie fantastică într-un Univers (ne)Cunoscut, plină de răsturnări de situație, acte de curaj, trădare, lașitate și prietenie, animate de dialoguri colorate. Mi-au plăcut mult personajele Peștele-Banană și Wilhemina, datorită personalității vesele și a optimismului cu ajutorul căruia îi îndemnau pe cei din jur să meargă mai departe.

Am rămas plăcut surprinsă când am văzut în carte două nume: Enlil și Apophis; Enlil este zeitatea mea preferată și e prima dată când îi văd menționat numele într-o carte, mai ales de povești :)

Ce mi-a plăcut în mod special la Hendrik de Mol și Planeta de Aur a fost îmbinarea de elemente din diferite culturi: găsim obiecte babiloniene, ființe din Egiptul antic, elemente din cultura mexicană și rusă, dar și folcor chinezesc. Deși sunt o multitudine de referințe, acestea nu îngreunează lectura; K. J. Mecklenfeld reușește să explice un termen sau altul în câteva fraze, astfel încât amalgamul de denumiri străine nu creează confuzie. 

Mi-a plăcut aventura băiatului-cârtiță; mi-a dat un pic impresia de poveste stil Disney și cred că dacă s-ar face o animație după Hendrik de Mol și Planeta de Aur aceasta ar avea mult succes, nu doar în rândul copiilor din România; pe de altă parte, cred că ar fi și o vizionare plăcută pentru adulți, căci mie mi-au plăcut foarte mult capitolele citite pe malul mării; m-am distrat și am zâmbit încontinuu.

PS 1: Volumul îl găsiți nu doar pe site-ul Editurii Univers, dar și în magazinele Cărturești, Diverta, Humanitas, cât și pe Elefant.ro, Libris.ro, Streamland.ro.

PS 2: Dacă îl urmăriți pe K. J. Mecklenfeld , veți observa că în curând apare volumul doi din aventurile lui Hendrik de Mol; abia aștept să citesc Planeta de Jad!

Recenzie literară: Suflete moarte (1842) de Nikolai Gogol

Ruine. Poză din arhiva personală.

Apariția  acestui poem, după cum îl clasifică Nikolai Gogol, se datorează marelui poet rus Alexandr Pușchin, care, în timpul exilului său în Chișinău aude o poveste ciudată despre un oarecare individ ce cumpăra... suflete moarte. Această întâmplare o povestește lui Gogol mult mai târziu, astfel motivându-l pe scriitor să creeze ceva. Povestea lui Pușchin nu a fost singurul impuls: nu doar pe meleagurile basarabene, ci și în patrie se găseau, în acea perioadă, indivizi cu afaceri dubioase, totul datorită unui sistem ce cam șchiopăta.

Romanul, sau mai bine zis, poemul, apare în 1842 și îl are drept personaj pe domnul Cicikov – plăcut ca aspect, umil, corect, amabil și cu un trecut prea puțin cunoscut. Ajuns în orașul N. - un oraș tipic burghez din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Cicikov, reprezentant al clasei de mijloc, își pune planul în acțiune. Cunoscînd cam toată lumea ”bună” din N., acesta încearcă să se împrietenească cu toți cu un scop bine definit. Un vulpoi adevărat, Cicikov reușește să devină un domn admirabil atât pentru funcționari, cât și pentru doamnele din saloanele de elită. 

Al doilea pas în călătoria lui Cicikov îl reprezintă cumpărarea unui bun inexistent, valabil doar pe hârtie – suflete moarte, adică țărani morți sau fugiți a unor proprietari, aceștia fiind trecuți în acte, până la următoarea revizie, drept vii. Om nu prea inteligent, dar foarte isteț, Cicikov își alege drept parteneri de afaceri indivizi precum Sobachevici – care pe loc își dă seama ce vrea noul venit, bătrâna Corobocika – o văduvă izolată de lume, Nozdryov, un ”cel mai bun prieten”, aceștia aducându-l pe Cicikov într-o situație nu chiar plăcută...

Gogol și-a scris poemul foarte greu, iar finalul așa și nu a fost oferit publicului: Suflete moarte a fost un proiect format din trei volume, dintre care doar primul a supraviețuit. Manuscrisul celui de-al doilea volum a fost ars de două ori de însuși autorul și doar printr-un fapt inexplicabil s-au păstrat cinci capitole, incomplete. Al treilea volum nici nu a fost început – autorul Sufletelor moarte a murit.

Deși ideea în sine este una foarte interesantă, romanul mi s-a părut cam plictisitor, și anume datorită multitudinii de imagini vizuale, pagini de descriere și detalii. Cele câteva capitole din volumul doi bagă în ceață mai mult decât sfârșitul primului volum – care, din punctul meu de vedere, este unul reușit, cu final deschis, lăsând imaginația cititorului să zboare în ce direcție vrea.