Recenzie literară: Cine l-a ucis pe Palomino Molero? de Mario Vargas Llosa (1986)

Într-o localitate spaniolă are loc o crimă odioasă: trupul mutilat și neînsuflețit a lui Palomino Molero este găsit într-un câmp. Cine este făptașul și de ce s-a ajuns la această măsură drastică de a îndepărta un om, nu știe nimeni, dar se presupune că militarii de la baza aeriană de lângă sat cunosc mai multe. Importanta misiune de a descoperi ucigașul îi este încredințată locotenentului Silva și jandarmului Lituma, care sunt puși în situația de a găsi un ac într-un car cu fân.

Odioasa crimă este cercetată și de cei de la bază, care refuză să ofere autorităților locale - locotenentului Silva și subalternului - orice fel de informație, drept urmare ancheta devenind un subiect aprins discutat de întreaga comunitate.

Cine este acest Palomino Molero? Un tânăr chipeș, înscris voluntar în forțele armate, despre care se află, pe parcurs, că i-ar fi făcut avansuri fiicei colonelului Mindreau de la baza aeriană. Se conturează un posibil triunghi amoros, dar din lipsă de colaborare între autoritatea militară și cea locală, Silva este nevoit să recurgă la propriile metode...

Cine l-a ucis pe Palomino Molero? este un roman-povestire cu tentă de roman polițist, ce are o acțiune împărțită pe două planuri: pe de o parte, ancheta condusă de către locotenentul Silva pentru a descoperi  ucigașul și pe de altă parte, obsesia lui Silva pentru dona Adriana, sau mai bine zis, a formelor acestei patroane a unui birt din sat, obsesie observată de aproape de către Lituma.

Mi-a plăcut acesta carte deoarece are un fir narativ cursiv, acțiunea din roman captivează, iar dialogurile dintre personajul principal și subalternul său sunt savuroase și pline de umor. Deși punctul de plecare este o asasinare macabră, pe parcurs se descoperă noi elemente (mai misterioase sau nu) ce maschează un plan bine elaborat. Finalul l-aș numi deschis, un pic neașteptat, dar nu m-a lăsat dezamăgită. Drept urmare, Cine l-a ucis pe Palomino Molero? a fost devorat într-o după-amiază cu multă poftă.

Recenzie literară: John Brunner - Să prinzi o stea căzătoare (1968)

Zăpadă în noapte. Poză din arhiva personală.

Cartea de față a ajuns în biblioteca mea în clipa în care aveam cea mai mare nevoie de o astfel de lectură. Cât a durat sesiunea, mi-am propus să citesc ceva ușor, interesant și în același timp capabil să mă distragă de la manuale. Am ales Să prinzi o stea căzătoare pentru că mi-a plăcut titlul și cred că a fost o alegere înțeleaptă.

Pentru că am tendința să îmi aleg lecturile în funcție de denumire, fără să mă informez ce subiect va fi dezbătut, nu am avut mari așteptări de la această carte. Am citit primul capitol, al doilea și după mi-a fost dificil să mă opresc.

Creohan, un om al viitorului, descoperă că Pământul va fi distrus de o stea albastră ce se apropie cu viteză de planetă, urmând să o transforme în praf intergalactic în câteva sute de ani. Îngrijorat, caută o ieșire din situație la oamenii ce-l înconjoară, însă nu găsește susținerea de care are nevoie. Timpul a trecut, civilizațiile s-au născut, au înflorit și au decăzut. Oamenii timpului sunt apatici, prea puțin interesați de lumea reală, găsindu-și ocupație în Arbori ai Istoriei, chinuind creaturi inferioare, uitând ce înseamnă gândirea. Pentru că în orașul său nu găsește un om ce i-ar împărtăși dorința de a salva planeta, Creohan pleacă într-o călătorie ce îi va deschide multe lumi. 

Să prinzi o stea căzătoare este o poveste a omului diferit, căutător de adevăr, îngrijorat de viitor. În călătoria sa, o întâlnește pe Chalyth, o femeie ce îl ascultă și se oferă să-l urmeze; Hoo, un păstor al Creaturilor de Carne, dornic să iasă din valea în care și-a petrecut toată viața. Cei trei pleacă în căutarea soluției pentru dezastrul ce amenință Pământul, întâlnind oameni care mai de care: oameni războinici, dispuși pe distrugerea altor populații; civilizații preocupate doar de acumularea informațiilor, nu și munca fizică; triburi de sălbatici ce încă mai cred în zeități.

Cartea tradusă în română are 28 de capitole. Odată ce am descoperit cât de interesantă este lectura, am decis să citesc un capitol pe zi, pentru a prelungi plăcerea de a-l citi pe Brunner. Nu am auzit de acest scriitor și evident că nu mai citisem nimic scris de acesta, însă mi-a plăcut mult stilul său de a scrie, îmbinând armonios dialogurile simple, dar nu simpliste, cu descrierile universului în care se află personajele.

Să prinzi o stea căzătoare este o aventură cu nuanțe de distopie, amplasată într-o lume fantastică, dar încă apropiată de realitate, cu personaje ce caută răspunsuri și găsesc mai mult de atât.

Planuri cu și despre cărți pentru 2017

Anul trecut am scris un post micuț cu aproximativ același titlu, menționând planurile mele mărețe pentru 2016. Să vedem dacă le-am îndeplinit:

- mi-am propus să citesc câte 20 de cărți în limba română, în limba engleză și în limba rusă.

Am reușit să citesc cel puțin 20 de cărți în fiecare limbă.

- mi-am propus să citesc 5 cărți în format pdf și 5 cărți de specialitate - tratate, manuale, studii de caz cu și despre animale;

Ei bine, am reușit să citesc doar 3 cărți de specialitate, 2 fiind în lista mea de currently reading. Evident că nu voi reuși să le termin până la anul - adică poimâine, așa că rămân pentru planul 2017. În ceea ce privește cărțile în format pdf, am citit mai multe.

- am de gând să citesc toate manualele pe care le am de învățat pentru anul III;

Am reușit, ba mai mult, am citit și aproximativ 40% din manualele pentru anul IV, așa că la acest aspect sunt mulțumită;

- vreau să citesc câteva cărți la nimereală, eventual volume pe care le voi cumpăra neprogramat sau volume care m-ar intriga foarte mult.

Și aici mi-am atins scopul - am citit cărți neprogramate pentru anul care vine, luate de pe raft/net/de la prieteni.

Pentru 2017, îmi propun să:

- termin de citit ce mi-a rămas în lista de currently reading;

- să citesc toate cărțile cu Harry Potter;

- să citesc trilogia Howl's moving castle;

- să nu uit de lecturile de specialitate.

Anul meu „cărturesc” 2016 poate fi văzut aici.

Ce planuri aveți pentru 2017? Ce cărți vreți să citiți?

Recenzie literară: Groapa cu fete (1899) de Aleksandr Kuprin

Case în toamnă. Poză din arhiva personală.

Rusia, începutul mărețului secol XIX. La marginea unui oraș mare se situează Groapa - strada Yamskaya, un loc pe care elita rusească îl declară a fi un tărâm al pierzaniei și trezește doar dezgust. Aceeași elită se aventurează, sub lumina palidă a lunii, pe strada plină de gropi, mizerie și bețivi, pentru a ajunge la una dintre casele de toleranță, unde sub supravegherea atentă a matroanelor tinere femei își vând trupul și sufletul.

În primul capitol cititorul pătrunde în localul Annei Markovna, fostă prostituată, dar în prezent o matroană respectabilă, cu fete curățele și clientelă cât cuprinde. Dacă un elev de liceu caută un loc unde ar putea cumpăra experiența în arta amorului, un muncitor după o zi grea, un familist convins, cu soția bolnavă acasă și trei copii de întreținut, sau un individ dubios, dar cu punga plină caută o aventură, în casa Annei Markovna găsește ceea ce caută.  Rezidentele sunt care mai de care: mai tinere, mai voluptoase, cu fața mai frumușică, cu personalitatea mai aprigă. Toate dispuse să satisfacă orice fantezie în schimbul a câtorva ruble. Și așa, la nesfârșit. Tamara, Niura, Jenya, Manya: nume care nu au nicio rezonanță, nume fictive și deseori impuse, nume anonime care se pot schimba în orice clipă. O dimineață urâtă, un ritual de înfrumusețare, satisfacerea a mai multor bărbați într-o noapte, fiecare cu sălbăticia, violența și ura sa. Reluarea acestui ritual mizerabil, în fiecare zi, până la sfârșitul vieții. Și nimănui nu-i pasă că și prostituata este un om.

Groapa cu fete este un roman greu de digerat. Este plin de umilință, mizerie umană, slăbiciune, vise spulberate, tinereți distruse, drumuri care duc spre nicăieri. În strada Yamskaya ajung femei îngenunchiate în fața vieții care deseori le-a fost impusă, femei a căror chipuri păstrează un aer tineresc, dar în spatele acestora se ascunde oboseala, dezgustul și un car de ani. 

Romanul lui Kuprin, deși cu acțiunea plasată în 1900, este mai actual ca niciodată: demonstrează că viața este ciclică și că, printre altele, nu s-a schimbat nimic de acum 100 de ani. Aceeași mizerie, aceeași decădere a omului, aceeași suferință, violență și disperare. 

Cum am menționat mai sus, Groapa cu fete nu este cea mai veselă carte; e de un realism izbitor, reprezentând omul și locul său în societate din perspectiva unor valori deseori impuse de circumstanțe. În strada Yamskaya orice urmă de umanitate dispare, rămânând doar măști vesele și triste ce joacă roluri demult împărțite într-un spectacol jucat de mii de ori.

Recenzie literară: Kahlil Gibran - Aripi frânte (1912)

Lumină. Poză din arhiva personală.

Prima mea întâlnire cu Kahlil Gibran a avut loc în liceu, când mi-a căzut în mână un titlu interesant: Profetul. L-am răsfoit, l-am savurat, l-am trăit. Cred că a fost unul dintre acele volume care ajung în mâna cititorului în momentul potrivit, pentru că atmosfera din carte mi s-a transmis într-o formă ușoară, aducându-mi spiritul într-o stare de liniște și împăcare cu lumea întreagă.

Cartea de azi la fel, a ajuns în biblioteca mea ca o boare de vânt ce aduce schimbări; ca o noutate pe care nu o așteptam, dar de care aveam nevoie.

Aripi frânte este un roman care din punctul meu de vedere e, de fapt, o lungă scrisoare de dragoste adolescentină. Acțiunea se petrece în Beirut, unde naratorul, posibil Gibran însuși, vizitează casa unui prieten de-al tatălui său și o întâlnește pe fiica acestuia, Selma Karamy. Ființă delicată, cu sufletul frumos, gingașă și avidă de cunoaștere, tânăra se îndrăgostește de narator, un sentiment mutual. Deși iubirea celor doi este aprobată de către tată, Selma se căsătorește cu nepotul episcopului, un om însetat putere ș ide averea fetei, care privește orice refuz drept o provocare. 

Căsătorită cu un om rece, interesat doar de banii tinerei, Selma își găsește liniștea în conversațiile cu prietenul ei, până în momentul în care acesta este îndepărtat și tânăra este sortită să-și petreacă zilele în singurătate. 

Presată de opinia publică și de răutatea soțului, Selma devine din ce în ce mai retrasă. Viața ei nu mai are sens fără oamenii dragi alături, iar nașterea copilului vine ca o salvare, atât a ei, cât și a lumii pe care voia să o descopere, reprezentând calea spre moarte.

Romanul Aripi frânte tratează mai multe subiecte: dragostea pură, pentru care nu este necesară atingerea sau conversațiile lungi; poziția femeii într-o societate în care drepturile sexului frumos nu sunt luate în considerare; puterea banului și coruptibilitatea unor fețe bisericești care ar trebui să reprezinte smerenia și bunătatea, dar fac totul exact pe dos; eternitatea, un element în care există viață după moarte, iubire fără sfârșit și speranța de a fi din nou împreună.

Această lucrare mi-a inspirat mai mult o scrisoare de dragoste, pentru că totul e descris din perspectiva naratorului, dar într-un mod diafan, adolescentin, zaharisit, fără a deveni deranjant. Gibran reușește să introducă acel sentiment de tristețe și neputință printre rânduri, ceea ce se transmite cititorului. În doar câteva evenimente, am ajuns să retrăiesc pentru narator, care pleacă de la premisa că începutul fericirii lui este și începutul durerii. 

Pentru mine, lecturarea Aripilor frânte a fost ca o gură de aer, o lectură proaspătă, diferită de ce citesc în momentul de față și m-a făcut să retrăiesc împreună cu naratorul, realizând, într-un final, că totul este pierdut și doar eternitatea, amintirea mai pot ghida viața unui îndrăgostit ce fără Selma a devenit o epavă...

Recenzie literară: Cartea nunții de George Călinescu (1933)

Cer interminabil. Poză din arhiva personală.

Am făcut cunoștință cu opera lui Călinescu în liceu, când am citit titlul Enigma Otiliei în lista cu lecturi obligatorii. Am strâmbat din nas, dar am citit romanul și mi-a plăcut și displăcut în același timp. Mi-a plăcut stilul lui Călinescu de a contura personaje, decoruri, acțiuni. Mi-a displăcut foarte mult Otilia și nici în ruptul capului nu eram de acord cu afirmațiile făcute despre aceasta în cărțile cu caracterizări ale personajelor sau ideile bătute în cuie a profei mele provizorii din clasa a 12-a, madam L., o fință care nu știu ce a pierdut la catedră. În fine...

Nu am mai citit absolut nimic semnat de Călinescu până săptămâna trecută, când mi s-a făcut dor de o carte semnată de un autor român. Consultând lista interminabilă, am dat de Cartea nunții și am zis că ea e, lectura pe care mi-o doream. Am terminat-o în două zile și ideile îmi dansează pe degete și eu încerc să le prind și să le înșir aici.

Acțiunea începe într-un tren, unde are loc furtul nerușinat al unui sărut. Jim, proaspăt întors din străinătate, o observă imediat pe tânăra timidă din compartiment, o imagine frumoasă ce-l urmărește până în momentul în care ajunge acasă sau mai bine zis, în casa cu molii - un ultim sălaș a unor fete bătrâne, prăfuite și arțăgoase. După câteva zile, în împrejurări mistice, tânăra din tren ajunge să calce pragul casei cu molii - necunoscuta se numește Vera și a venit să recupereze un anumit caiet. Astfel, se pare că destinele celor doi tineri se intersectează din nou...

George Călinescu are un stil aparte de a scrie: calculat, dar fără a fi rece și lipsit de nuanțe. La subiect, dar fără a părea robotic. Simplu, dar conturat exact acolo unde este cazul. Anume acest aspect mi-a plăcut și în Enigma Otiliei. Un alt lucru care mie-mi place foarte mult la Călinescu este măiestria acestuia de a crea personaje, de a le îmbrăca în forme care trezesc ceva în mintea cititorului. Astfel, mi-a fost interesant să-l observ pe Jim cum își pune în acțiune planurile de mare cuceritor; Vera, o tânără timidă, frumoasă și neliniștită din cauza schimbărilor ce au loc în sufletul ei. Bobby, fratele Verei, un licean tipic epocii sale. Fetele bătrâne din casa cu molii, care m-au scos din sărite, toate odată și pe rând, pe tot parcursul romanului. 

Cartea nunții, pe lângă meritul de a fi bogată în personaje interesante, e o carte a contrastelor: iubirea pură și sfioasă merge alături de ura lipsită de sens. Viața, care abia începe, se găsește în vecinătate cu o moarte tumultoasă. Momentul oportun e paralel cu trenul demult plecat din gară. Ignoranța e mână-n mână cu revelația, iar frustrarea și răutatea se ascund undeva în casa cu molii, unde există totuși loc și pentru o rază de lumină. Călinescu creează un decor aparte, unde toate personajele formează o imagine interesantă, interacționează într-un mod ciudat și realist în același timp, iar firele narative se despart pentru a se reuni în momentul oportun.

Dacă sunteți în căutarea unei cărți pline de contraste, umor și tablou de epocă a vieții românești de la începutul secolului trecut, romanul de față este alegerea corectă.

Recenzie literară: Obeliscul negru (1956) de Erich Maria Remarque

Galben. Poză din arhiva personală.

Într-o Germanie abia trecută de Primul Război Mondial, scufundată în inflație, în prim plan apare un birou de servicii funerare, la intrarea căruia se înalță un obelisc negru. Micul birou este întunecat, inflația își arată colții și aici, iar Ludwig, personajul principal, urmează să observe cum patria sa se transformă într-un haos.

Ludwig este un poet ratat, prea romantic și cinic și orgolios, îndrăgostit nebunește de frumusețea feminină și profund respectuos față de patria sa, chiar dacă aceasta îl înșală încontinuu, ca o femeie măritată de mult timp cu un bărbat trecut de floarea vârstei. Fost soldat în război, printre puținii scăpați cu viață, tânărul își câștigă existența făcând comerț cu pietre funerare, observând moartea în fiecare zi, văzând însă și un fir de viață strecurându-se printre veșmintele negre ale îndoliaților.

Pe parcursul romanului, cititorului i se oferă posibilitatea de a vedea o țară ce abia a ieșit dintr-un război, gata să intre în altul; o țară distrusă de inflație, care pe de o parte ia mii de vieți în fiecare zi, și pe de altă parte, oferă pâine din belșug speculanților; o țară în care nimic nu este sigur, unde patriotismul devine fanatism, unde iubirea se bazează pe bani, mai mult ca niciodată, și unde răniții de război sunt uitați într-o mizerie de nedescris. În toate aceste condiții, cei de seama lui Ludwig încearcă să supraviețuiască. 

Cel mai mult mi-a plăcut, și m-a întristat în același timp, relația lui Ludwig cu Isabelle, o tânără care uneori era Genevive, alteori, Jenni – Remarque a creat o iubire unde nebunia și rațiunea au jucat rolul unei limite abia perceptibile, dar cu urmări ireversibile.

Indubitabil, Remarque este unul dintre scriitorii mei preferați, pe de o parte, pentru că subiectul major în cărțile sale este războiul, iar pe de altă parte, datorită modului în care acesta reușește să plaseze un personaj într-o realitate mai mult paralelă decât inventată. Romanul de față nu m-a lăsat indiferentă, căci viața lui Ludwig și a oamenilor ce-l înconjoară nu te lasă nicio clipă să te lași distras de altceva.