Recenzie literară: Povestea lui Genji de Murasaki Shikibu (1008)

Povestea lui Genji (Genji Monogatari) este un titlu ce mi-a stârnit interesul în adolescență, atunci când în loc să-mi fac temele la informatică citeam manga. Nu aveam cum să nu aud despre prințul Genji, cel mai frumos, deștept, sensibil și extraordinar bărbat ce a trăit vreodată (și nobil, pe deasupra!), doar că în acea perioadă romanul nu a fost tradus în română, așa că am lăsat-o pentru mai târziu.

Pe la începutul anului mi-am amintit de titlu și mi-am zis să-l caut, să văd dacă am cum să obțin un volum - în engleză, rusă, română, nu conta; spre norocul meu, am găsit toată lucrarea pe internet, la liber - pe site-ul acesta. Există opțiunea de a descărca textul, eu asta am făcut și m-am delectat cu lecturarea acestuia până recent - am terminat volumul la începutul lunii.

Povestea prințului Genji a fost scrisă de Murasaki Shikibu, o doamnă de onoare de la palatul imperial nipon din perioada Heian (794-1185). Romanul este considerat ca fiind prima lucrare din istorie de acest fel - un roman complex, social, psihologic și nu în ultimul rând, un clasic al literaturii japoneze. În Povestea lui Genji este arătată viața nobilului din acea perioadă, evenimentele ce au avut loc în Japonia de atunci, intrigile și relațiile complexe între locuitorii palatului imperial. În centrul tuturor evenimentelor este prințul Genji, căruia i se mai zice cel strălucitor - un copil ilegitim al imperatorului Kiritsubo, care, din motive politice, este înlăturat din pătura socială din care face parte și este cunoscut drept un om de rând. Pe ce se axează povestea însă nu este doar urcarea lui Genji pe scara socială, ci și viața sa amoroasă - complicată și plină de mistere. Prințul este o fire romantică și neliniștită, iar toate aventurile sale - cu femei de vază sau mai puțin - se termină într-o notă melancolică. 

Genji Monogatari este un roman care trebuie citit lent; multitudinea de nume, ranguri ale unor persoane sus-puse, dar și evenimentele ce se petrec ba într-o regiune, ba în alta, pot bulversa cu ușurință. Anul acesta cartea a fost tradusă și la noi, la editura Polirom, însă eu nu am răsfoit volumul și nu știu cum arată textul în limba română. În engleză, textul e destul de aglomerat de nume proprii.

Povestea este interesantă și nu prea; pe alocuri, acțiunea se desfășoară într-un ritm alert, pe alocuri - doar frânturi din gândurile unor personaje, destul de multe pasaje descriptive în ceea ce privește înfățișarea și îmbrăcămintea personajelor, dar mai ales, ce semnifică culoarea unui kimono și ce efect are asupra bărbaților sau ce, mai exact, semnifică modelul floral. Aceste pasaje mi-au plăcut - ca cititor, m-au informat cu privire la ce reguli existau la curtea imeprială, dar și cum nobilii își exprimau gândurile printr-o bucată de material. Mi-au plăcut și versurile care apăreau pe ici, pe colo în conversațiile sau corespondența dintre mai multe personaje - o abordare a limbajului pe care nu am mai întâlnit-o într-o altă carte.

Ultima treime din roman mi-a plăcut cel mai puțin - s-au schimbat personajele principale și chiar dacă acțiunea a devenit mai alertă și pasajele descriptive s-au împuținat, nu am fost prinsă de povestea personajelor și nici de finalul, oarecum abrupt, al cărții.

Mi-a plăcut mult de personajul-narator, dar și de Murasaki - o copilă ce pe parcursul cărții devine fiică, amantă, logodnică, soție și nu în ultimul rând, prietenă. Din punctul meu de vedere, este portretizată cel mai bine, atât prin intermediul naratorului și a altor personaje, cât și prin intermediul descrierii și a versurilor pe care le ticluiește.

Povestea lui Genji este un roman care trebuie savurat și privit din perspectiva istorică în care a fost creat. Există multe păreri negative în ceea ce privește relația lui Genji și a lui Murasaki - cum cei doi oameni, pe care-i desparte o diferență destul de mare de vârstă și de rang social, devin o familie - însă eu nu am avut nimic de obiectat în ceea ce privește modul în care s-au întâmplat lucrurile. Japonia este o cu totul altă cultură, diferă destul de mult în ceea ce privește relațiile sociale (mai ales în trecut și la nobilime), de aceea nu înțeleg de ce unii cititori țin morțiș să vadă unele evenimente strict din perspectiva personală, nu și pe cea din spatele textului.

Mie romanul mi-a plăcut, chiar dacă nu este o lectură ușoară. Multitudinea de nume, personaje și evenimente ce se întâmplă concomitent, dar și stilul în care este scrisă cartea nu facilitează o citire rapidă, dar dacă este găsit ritmul potrivit, Povestea lui Genji oferă cititorului o imagine complexă a unor vremuri demult apuse.

Recenzie literară: Dandelion Wine de Ray Bradbury (1957)

Salut! Cartea din această săptămână este despre copilărie și melancolie și un pic de vin făcut din păpădii. Despre ce este vorba, mai exact, vă las să aflați din filmuleț :)

Drumul spre minimalism - Săptămâna 8

Happy Halloween! Nu că aș sărbători acest eveniment, dar pentru că s-a nimerit să fie exact în ziua raportului...

În săptămâna ce a trecut am ajuns la concluzia că nu îmi plac deloc rujurile lichide; am un ruj (singurul care îmi place în ceea ce privește consistența și culoarea ) și două tinturi coreene. Pentru că am demarat un project pan la începutul anului și încă nu știam lucrul acesta, mi-am zis să mă apuc acum să consum tinuturile. Și pentru că folosesc un singur produs de genul zilnic, rutina mea de machiat de dimineață a devenit foarte scurtă. Și îmi place nespus de mult că nu mai stau să mă gândesc ce fard să folosesc azi, sau ce ruj, sau dacă e mai bine să îmi fac codița de eyeliner într-un fel sau altul. Mă simt foarte împăcată cu mine și chiar mulțumită când folosesc un singur tip de produs pentru machiajul zilnic. În anul care vine, îmi propun să continui să micșorez trusa mea, pentru că less is more și vreau ca într-o bună zi, tot ce am în materie de machiaj să-mi încapă într-un portfard mai mare. Despre peripețiile mele beauty-related, vă invit să citiți pe blogul dedicat acestui subiect.

Deși nu mi-am cumpărat nicio prostioară - mă refer la haine și briz brizuri, nu m-am simțit privată de o plăcere a vieții. Nu am fost niciodată o obsedată de cumpărături de dragul cumpărăturilor, dar mi se întâmpla de multe ori să cumpăr ceva din impuls, ca mai apoi să regret achiziția. Încă mă simt tentată să cumpăr dulciuri, însă mă limitez la o singură ciocolată sau napolitană. Cred că ar fi timpul să încep să am grijă ce mănânc și cât mănânc (pentru că vârsta), dar momentan nu vreau să mă gândesc serios la acest aspect sau să caut soluții.

Am stat foarte mult timp pe Pinterest și m-am uitat la poze cu garderoba-capsulă, metode de a aranja hainele în dressing și sunt plină de idei și de inspirație, dar nu și materiale. Garderoba mea este, în continuare, un element ce mă sâcâie; vreau să nu mai am haine pe care nu le îmbrac, dar nici nu vreau să mătur totul și apoi să duc dorul cine știe cărui articol. Rezolv aspectul acesta la vară.

Cam asta am făcut în ultima săptămâna a lui octombrie. Voi cu ce v-ați ocupat timpul?

Recenzie literară: Femeia în alb de Wilkie Collins (1860)

Mi-a plăcut să fac recenzii cărților pe care le citesc de când mă țin minte. Am început cu postări pe blog, apoi m-am încumetat să trec și pe YouTube. Postez ceva nou în fiecare joi, vă invit să mă urmăriți și să discutăm împreună despre frumoasa lume a literaturii :)

Există cărți despre care nu vuiește tot internetul, dar care ar merita din plin să fie cunoscute - cum ar fi cea de față, Femeia în alb de Wilkie Collins. Considerat un roman senzație la vremea sa și o schiță a romanului polițist, acesta introduce cititorul în viața unei familii ce trăiește pașnic până în momentul în care în peisaj apare misterioasa femeie în alb.

Totul începe cu numirea lui Walter Hartright drept profesor de desen în casa lui Frederick Fairlie, unde alături de acesta locuiesc nepoatele sale - Laura Fairlie și Marian Halcombe. Înainte de a ajunge la destinație, Walter o întâlnește pe Anne Catherick, pe care o ajută să scape de niște bărbați ce o urmăresc, pentru a afla mai târziu că străina este femeia în alb, o figură cunoscută în împrejurimi și care va schimba iremediabil soarta personajelor.

Viața profesorului la Limmeridge House decurge lent și fără peripeții; acesta se împrietenește cu Marian și cu Laura, pentru care începe să nutrească un sentiment (reciproc, de altfel) sortit pieririi: tânăra are un logodnic, pe baronetul Sir Percival Glyde. Atunci când acesta ajunge în casa domnului Fairlie, Walter pleacă, însă povestea abia aici își începe cursul. Cine este femeia în alb? De ce numele acesteia este învăluit în mister? Ce legătură este între această femeie, fugită dintr-un sanatoriu, cu Laura și Percival Glyde?

Recunosc, nu am mai savurat o carte de foarte mult timp. Femeia în alb m-a ținut în alertă pe tot parcursul lecturii, datorită acțiunii care se desfășoară rapid, dar fără a fi grăbită. Modul în care este scris romanul - din mai multe perspective, inclusiv din cea a personajelor principale, fiind mai mult o arhivă a unor memorii, interviuri și jurnale decât o narațiune integră - nu are cum să te plictisească. Mă opream din citit doar pentru că trebuia neapărat să fac ceva, pentru că mă chemau grijile vieții de zi cu zi, însă gândul tot la eroii romanului îmi zbura.

Personajele mi-au fost drage aproape toate - nu neapărat pentru că eram de acord cu ele, ci pentru că erau atât de vii și complexe, trezind numeroase sentimente pe parcursul lecturii. Cel mai puțin mi-a plăcut de Laura, pentru că genul acesta de personaj - frumos, drăguț, sensibil, orfan și bogat - mi se pare placid în cadrul acțiunii, indiferent de ce face sau ce gândește. Autorul a format-o bine ca personaj, nici nu mi-o imaginam altfel, dar eu nu sunt fana acestei tipologii. În cealaltă parte, personajul pe care l-am admirat mult a fost prietenul lui Sir Glyde, excentricul italian Fosco, al cărui rol aparent neimportant, de bufon și om ciudat, a prins să se contureze cam pe la a doua jumătate a cărții, pentru a deveni vital în miezul acțiunii.

Femeia în alb este un roman despre mister, intrigă, dragoste, răzbunare, toate aceste ingrediente fiind iscusit introduse în acțiune, mintea personajelor și chiar modul lor de a fi. Am citit fascinată fiecare pagină și nu am avut niciun moment în care să mă plictisesc sau să nu urmăresc acțiunea. Wilkie Collins are un stil plăcut de a scrie și de a da viață unor tipologii umane sub forma personajelor cu chip bine conturat. Ca cititor, am fost ținută în suspans aproape tot timpul, pentru că misterul din jurul evenimentelor, în loc să se risipească odată cu avansarea în poveste, devenea din ce în ce mai pronunțat. 

Dacă tot vine Halloween-ul, Femeia în alb ar fi o lectură mai mult ca potrivită pentru a induce o stare de neliniște și de tensiune, totul plasat într-un decor înfricoșător. Romanul a inspirat numeroase piese de teatru și ecranizari, cea mai recentă fiind o mini serie realizată de BBC, ce abia se filmează, dar care sună promițător.

Recenzie literară: The Glimpses of the Moon de Edith Wharton (1922)

Unele romane se vor citite în liniște, cu o ceașcă de ceai lângă. Romanul de azi, The Glimpses of the Moon de Edith Wharton, se încadrează în această categorie - o lectură molcomă, personaje ce nu se grăbesc (dar totuși își trăiesc viața) și o atmosferă ce te duce cu gândul la universul eminescian. Vizionare plăcută!

Drumul spre minimalism - Săptămâna 7

Hello!

Drumul spre minimalism a fost o alegere acum șapte săptămâni - nici nu-mi vine să cred ce repede trece timpul. Unu, doi și iar vine marți și împreună cu această zi, raportul.

Pentru săptămâna ce a trecut nu am cine știe ce noutăți. Am avut o tentativă de a mă apuca din nou de șifonier și de a sorta hainele, pentru că știu sigur că mai este ceva, undeva ce nu am mai purtat de mult timp, dar nu am mai scăpat de nimic. În această privință, am scos de pe umerașe bluze/sacouri/rochii pe care nu le-am mai purtat și am mers la facultate cu ele, să văd cum se simt pe mine, dacă se încadrează în categoria spark joy. Și s-au încadrat, deși m-am simțit cam ciudățel - un pic în afara zonei mele de comfort, dar mi-a plăcut senzația, așa că mai repetăm. Până la urmă, nu am de unde ști ce se potrivește în garderoba mea și ce nu dacă nu port articolele respective, nu?

Am reușit să mai găsesc niște prostioare prin casă pe care să le arunc - niște cabluri, o curea de la o geantă pe care nu o mai am, un rucsac, niște cutii. Am o zonă în casă unde încă nu vreau să fac nimic, pentru că nu îmi aparține în totalitate, dar îi va veni și ei timpul. 

Săptămâna aceasta nu am cumpărat nimic, nici nu simt nevoia, deși tentații există, un lucru ce mă bucură nespus. Termosul cu cafea luat zilnic la facultate mă salvează, pentru că nu mai sunt dispusă să dau bani pe cafeaua de la automat - mai ales că au scumpit-o (de la 1.5 la 2 lei), iar bursa a rămas aceeași (un rant personal). 

În mare, ultimile șapte zile au însemnat purtarea unor articole vestimentare ce nu au văzut demult lumina zilei și un mini delutter mai mult accidental. 

Voi ce ați mai făcut?

Recenzie literară: Noaptea cu cai albi de Pavel Vejinov (1975)

Când am început să citesc Noaptea cu cai albi, scrisă de autorul bulgar Pavel Vejinov, mă așteptam la o poveste cu elemente fantastice, simboluri și destine tragice. Într-o oarecare măsură, așteptările mele s-au adeverit, dar într-o altă formă decât cea la care mă gândeam.

Profesorul Urmov, după ani buni de căsnicie, se trezește văduv: soția moare în somn, pe neprins de veste, iar bărbatul rămâne față în față cu o viață din care femeia nu mai face parte. Ca alinare, profesorul se adâncește în studiile sale legate de medicină experimentală, la institutul unde este director. La același institut muncește și nepotul său, Sașo, un tânăr mai mult interesat de fuste decât de eprubete, dar care îl place pe unchiul său și ăi este prieten. Într-o escapadă de-a sa, Sașo o întâlnește pe Donka, o tânără aparent depravată, dar cu picioarele pe pământ. La pachet cu Donka vine și Crista, opusul prietenei sale, devenind astfel o persoană de interes pentru Sașo.

La prima vedere, Noaptea cu cai albi este un roman despre viața cotidiană și despre cum un sentiment complex, dragostea, se poate manifesta în viața oricărui om, indiferent de vârstă. Ce nuanțe capătă, cum este trăită într-o zi obișnuită, dar și ce trezește în inimile tinere sau mai puțin, toate acestea se întrevăd printre rândurile unei povești citadine, cu oameni ce se trezesc dimineața, merg la muncă, se văd cu colegii la o cafea, fumează și iau cina împreună.

Atmosfera din carte este una calmă și caldă, evenimentele nu sunt grăbite, ci se perindă într-o ordine firească. Pe la jumătatea cărții am avut parte de o surpriză - o potrivire a două personaje la care nu m-aș fi gândit, dar care a explicat destul de multe lucruri și a contribuit, într-o mare măsură, la deznodământ.

Cartea lui Pavel Vejinov nu oferă cheile de la poarta cunoașterii, dar plasează, într-un mod natural, realitatea în ficțiune. Povestea, deși pare a fi banală la început, prin intermediul evenimentelor demonstrează că nu totul este chiar atât de simplu precum pare. Personajele sunt adevărate, cu defecte, dar și calități, gânduri mai mult sau mai puțin inteligente, câștigând astfel simpatia cititorului. Pentru mine, Noaptea cu cai albi a fost o lectură plăcută și relaxantă.