Martie Dostoievskian

Pentru Cassandra, tot ce însemna luna martie era începutul unui nou ciclu depresiv. Tradițional, îşi cumpăra, fix de 1 martie, un mărțişor, o sticlă de vin şi un roman semnat de Dostoievski, chiar dacă avea deja titlul în bibliotecă. Era singura ei formă de supraviețuire: un job anost, o serie de pastile de luat zilnic, o recitire a unui roman unde se regăsea în personaje.

A intrat în magazinul de la colț, unde o dată la câteva luni vedea o vânzătoare nouă. La tejghea stătea o tinerică blondă, butonând de zor telefonul. La raionul de spirtoase, un adolescent cu gluga trasă peste frunte se uita insistent la o sticlă.

Cassandra îl cunoştea; o dată, l-a cronometrat holbându-se la un sortiment de înghețată timp de şapte minute şi opt secunde, ca mai apoi să iasă val-vârtej din magazin, trântind uşa, făcând clopoțelul atârnat deasupra acesteia să sune strident.

Drogurile erau la modă şi Cassandra se ruga universului să nu ajungă să ia mai multe pastile decât avea prescris; în unele seri, după mai multe pahare de vin, uita dacă a luat sau nu cele câteva pastile mov-deschis.

Înșfăcând sticla de vin, Cassandra a pus-o pe tejghea, aşteptând câteva clipe bune să fie observată de vânzătoare. Aceasta, deranjată, s-a desprins de ecran şi a scanat vinul.

- Douăjcincidălei, a pronunțat ea într-un cuvânt, deschizând apatic sertarul cu bani.

Cassandra i-a întins bancnota. Casierița aproape că a smuls-o din mâna ei, zgârâind-o cu unghiile lungi, stacojii. I-a întins restul şi a împins uşor sticla spre clientă, întorcându-se la activitatea din care a fost întreruptă. Sunetul bonului, care a ieşit şi a rămas captiv în aparat, privind-o trist pe Cassandra, a făcut-o să se gândească la copilăria ei, când părinții o încuiau în casă şi se duceau la crâşmă, făcând-o să-i aştepte ore în şir, zăcând în întuneric.

În fața magazinului, Mitică, omul fără căpătâi, dar mereu acompaniat de o cățea schiloadă, cânta fals la nai, distrugând timpanele trecătorilor. Cassandrei îi era milă de el, dar după câteva încercări nereuşite de a-i da de mâncare - Mitică a aruncat caserola oferită cât colo, cerând bani - femeia a renunțat să-l mai bage în seamă.

În drum spre apartamentul ei mic, pe care-l compara cu un dulap, Cassandra s-a gândit cu dezgust la chiria pe care trebuia să o plătească. Proprietarul blocului, un moşuleț aparent simpatic, era pisălog când venea vorba de banii ce i se cuveneau. Mare pasionat a jocurilor de noroc, a acceptat într-o clipă vara trecută propunerea unui lanț mare de săli de joc să mai deschidă una la parterul blocului. Nu de puține ori îl vedea Cassandra prin uşa deschisă a „cazinoului”, dând gheară după gheară, aruncând banii ei - şi a altor locatari - pe apa sâmbetei.

Strângând mai puternic volumul sub braț, femeia a păşit pe casa scării slab luminată de un bec ce se ambiționa să pâlpâie, deşi era demult vremea să se pensioneze. La parter, uşa de la apartamentul proprietarului era întredeschisă, iar Cassandra vedea pentru prima dată ce se află dincolo de aceasta.

Un miros rânced venea dinspre holul îngust, decorat cu un covor de pe vremea străbunilor şi un tapet urât, cu model floral.

I s-a părut ciudat; proprietarul nu lăsa niciodată nimic la vedere şi retrăind ultimile minute, Cassandra nu-şi aminti să-l fi văzut în locul lui obişnuit, lovind cu sete maneta aparatului de joc.

Un sentiment de nelinişte i s-a cuibărit în suflet; moşulețul era, totuşi, un om în vârstă, iar uşa larg deschisă a apartamentului acestuia nu era a bine. Cassandra a bătut de trei ori în lemnul dur, din ce în ce mai tare, dar fără niciun răspuns.

Luându-şi inima în dinți, femeia a intrat în casa bătrânului, evitând cu îndemânare un scaun răsturnat, ceea ce i-a făcut îngrijorarea să crească. Cassandra a ajuns într-o cameră ce se deschidea în altele două şi a scăpat cartea, aceasta căzând cu un sunet surd pe podea, într-o baltă, stropindu-i pantofii.

Proprietarul stătea întins peste masă, de parcă a dat să se ridice şi nu a apucat. Privirea lui, cândva şireată, era ațintită pentru totdeauna asupra unei găuri în perete - un seif mic, săpat în zid, ascuns altă dată în spatele unui tablou. Uşița seifului, acum gol, se legăna în bătaia vântului ce intra pe fereastra rabatată, scârțâind uşor.

Un topor mare, cu coada vopsită în albastru, îi ieșea din umărul stâng. Cassandra a recunoscut obiectul: îi aparținea moșului, care era foarte mândru că are toate sculele marcate, astfel încât să nu existe posibilitatea ca vreun chiriaș să îi șterpelească un ciocan sau o șurubelniță.

Albastrul intens al lemnului contrasta cu roșul-bordo ce se scurgea de la umăr în jos, îndreptându-se în mai multe râulețe spre balta în care femeia și-a scăpat cartea.

- Poliția!

Cassandra a tresărit și s-a întors lent spre ușa de la intrare, în care au apărut câțiva polițiști. Nu le-a luat mult timp să analizeze situația, iar femeia, pentru prima dată în viața ei, a simțit cum panica îi stăpânește corpul.

- Eu… a bâguit ea, conștientă de imaginea care s-a deschis în fața polițiștilor.

Moșulețul cu un topor înfipt în umăr. Seiful gol. Ea, stând în mijlocul camerei, cu pantofii stropiți de sânge.

- Veniți cu noi la secție, a lătrat unul dintre ofițeri, analizând rapid situația.
- Dar nu eu am fost! A protestat Cassandra. Am văzut ușa deschisă și…
- Ne veți povesti totul la secție! A spus din nou bărbatul. Aveți dreptul la a păstra tăcerea!

Cassandra s-a uitat, ca prin vis, la cartea ce stătea în sânge la picioarele ei. Nu-i venea să creadă ce i se întâmpla: ea doar intrase să verifice dacă moșulețul era bine, dar uite-o acum, suspecta numărul unu, prinsă la locul faptei.

- Sunt nevinovată! Mai încercă ea o dată să discute cu polițiștii care o priveau rece.
- Doamnă, mergeți cu noi, i-a spus categoric unul dintre ei.

Cassandra a expirat adânc, privind cu jind cartea pe coperta căreia titlul începea să dispară înecat în sânge.

Crimă și pedeapsă, de Fiodor Dostoievski.

Recenzie literară: Povestea doctorului Dolittle de Hugh Lofting (1920)

Povestea doctorului Dolittle de Hugh Lofting este un volum plin de peripeții, situații amuzante, dar și momente tensionate. Personajele sunt variate și simpatice, e imposibil să nu te atașezi de papagalul Polinezia, cea mai deșteaptă creatură dintre toate, porcușorul Gub-Gub care e obsedat de mâncare, maimuțica Cii-Cii, ghidul lor în Africa, sau însuși doctorul, care dă dovadă de altruism și de o bunătate imensă.

Autorul plimbă cititorul printr-o lume în care binele face minuni, unde animalele dau dovadă de mai multă înțelepciune și perspicacitate decât unele dintre personajele pe care le întâmpină, iar aventurile prin care trece doctorul Dolittle sunt captivante.

Bilanț literar: Octombrie 2023

Salutare!

Deși în prima jumătate a lunii nu am citit deloc - de altfel, mă așteptam să fie o lună „moartă” în ceea ce privește cititul - în a doua jumătate mi s-a trezit apetitul, în special pentru fantasy, și am și reușit să termin niște cărți începute cu mult timp în urmă.

Am terminat, după multe luni, al doilea volum din seria Pământurile de Aur, Turnul Bufniței (traducere mot-a-mot) de Ulyana Cherkasova. Ce m-a bucurat e faptul că, deși volumul face parte dintr-o trilogie, nu suferă de second book syndrome - nu e de umplutură, deși se întâmplă lucruri ce, la prima vedere, nu sunt necesare poveștii, dar pe final realizezi cât de frumos aduce autoarea personajele acolo unde acestea trebuie să ajungă. Mi-a plăcut modul în care se conturează soarta fiecăruia - cum personajele pierd totul, trebuie să se ridice din cenușă, trebuie să se apere sau să fugă. Volumul acesta l-am parcurs foarte lent - uneori mă plictiseau descrierile, alteori - salturile de la perspectiva unui personaj la perspectiva altuia, în miezul acțiunii, iar asta a mai diminuat din plăcerea lecturii. Cu siguranță sunt curioasă de ultimul volum și de modul în care autoarea are de gând să încheie povestea.

Half a Soul de Olivia Atwater a fost un volum despre care am aflat uitându-mă pe feedul meu de GR (l-am văzut la un prieten - uite de asta îmi place, printre altele, platforma respectivă). 

E genul de poveste nepretențioasă, dar care te face să te simți bine - să ții cu personajele, să te bucuri pentru reușitele lor, să empatizezi cu suferințele prin care trec. Mi-a plăcut foarte mult cum a fost construită protagonista, dar și modul în care aceasta vede lumea.

Nu aș fi terminat de citit Hotel Magnifique de Emily J. Taylor dacă nu aș fi trecut pe varianta audio a cărții. Mi-a atras atenția premisa și faptul că volumul e comparat cu Caraval - o carte (și serie) ce mi-a plăcut în mod deosebit. Cu Hotel Magnifique nu a fost cazul - deși ideea e foarte bună, protagonista mi-a fost antipatică pe tot parcursul poveștii. Magia, intriga, descrierea hotelului, tot ce înseamnă suflet și destin uman - au fost eclipsate de cât de enervantă e Jani, cum calcă strâmb la fiecare pagină și cum nu gândește deloc. Cred cu tărie că povestea mi-ar fi plăcut de zeci de ori mai mult dacă nu ar fi fost Jani în peisaj.

Că tot am adus vorba despre Caraval, ultimul volum din seria spin off a autoarei, Once Upon A Broken Heart, a apărut luna asta și abia așteptam să aflu cum se încheie povestea Evei și a lui Jacks în A Curse For True Love. Din păcate, Stephanie Garber m-a dezamăgit cumplit cu această carte și încă mă întreb unde a dispărut fascinația, magia și construcția personajelor din volumele anterioare. Am spus mai multe aici.

Acestea au fost lecturile lunii octombrie. Voi ce ați mai citit?

Recenzie literară: A Curse for True Love (Once Upon a Broken Heart, #3) de Stephanie Garber (2023)

Voi începe această postare prin a spune că nu știu în ce măsură textul va fi o recenzie - o recenzie presupune, pe lângă prezentare succintă și aprecieri critice, un comentariu care nu se rezumă doar la punctele negative. Pentru mine, A Curse For True Love, volumul ce încheie trilogia Once Upon A Broken Heart de Stephanie Garber, este dezamăgirea anului și sunt sceptică de faptul că mai poate fi detronat până se termină 2023 de pe acest „piedestal”.

Sunt extraordinar de dezamăgită de felul în care autoarea și-a tratat propria poveste - autosabotaj? Dar de ce? Din ce motiv? Voi încerca să fiu cât mai coerentă, deși recunosc, când scriu acest articol, la o zi după ce am terminat cartea, încă sunt furioasă - și nu ar trebui să-mi pese atât de mult de o carte, dar totul în mine fierbe și nu se mai oprește.

PS: va fi cu spoilere, deci nu recomand să-mi citiți opinia dacă plănuiți să lecturați seria.

A Curse For True Love încheie povestea magică a Magnificului Nord, narațiunea concentrându-se, din ce se deduce din finalul The Ballad of Never After, pe felul în care se va finaliza relația între Evangeline și Jacks, cum Eva își va recăpăta amintirile, ce se va întâmpla cu regalitatea acestui tărâm magic.

La capitolul perspective, nu știu de ce a decis ca după două cărți în care urmărim povestea doar din perspectiva Evangelinei, să relateze evenimentele din trei perspective. Cea a lui Apollo, care ocupă aproximativ 40% din carte, a fost inutilă, a ocupat spațiu degeaba și nu știu ce a gândit autoarea când a vrut să ofere cititorului perspectiva lui Apollo, un personaj secundar în primele două cărți, care de la un prințișor râzgâiat și un bărbat asupra căruia se aruncă un blestem (dezlegat la finalul volumului doi) devine un psihopat obsedat de Eva, omorând în stânga și-n dreapta oameni doar pentru că și-au permis să se uite în direcția tinerei.

Cam 55% din poveste o vedem din perspectiva Evangelinei, care e o umbră tristă și fadă a protagonistei pe care am urmărit-o cu sufletul la gură în celelalte cărți. În A Curse for True Love, atunci când nu încearcă să-și recapete amintirile, Eva face numai prostii, nu gândește absolut deloc sau se află într-o încurcătură și trope-ul „domnița la ananghie” ajunge să fie principalul element din poveste.

Jacks, care e protagonistul acestei serii, un personaj pe care autoarea îl construiește pe parcursul a cinci volume (apare pentru prima dată în Legendary, definitivându-se și devenind un antagonist important în Finale), dar care are parte de 5% implicare în toată povestea. Când nu vine în ajutorul Evangelinei, Jacks e dat dispărut și e neclar ce face în acest timp, ce urmărește, de ce mai este în peisaj.

Autoarea creează un triunghi amoros de-a dreptul cretin: Eva e căsătorită cu Apollo, dar nu-l iubește, ci-l vrea pe Jacks. Apollo e obsedat de Eva și vrea să-l distrugă pe Jacks (dar eșuează lamentabil, cu toate resursele pe care le are la-ndemână). Jacks o salvează pe Eva, dar fuge de ea și are un comportament de-a dreptul bipolar.

Lăsând la o parte unidimensionalitatea personajelor principale, personajele secundare ce apar sunt aruncate la-ndemână. Personajele ce au avut un impact în evenimentele ce au avut loc în volumele precedente ori nu sunt menționate deloc, ori apar aici în treacăt, orice fir narativ care o leagă pe Eva de acestea (de exemplu, face niște promisiuni cuiva și încheie un pact cu altcineva în volumul doi) este lăsat în aer. În schimb, autoarea introduce un personaj ca antagonist undeva după jumătatea cărții, iar motivațiile acestuia sunt de toată jena. Să nu mai spun că Stephanie Garber construiește timp de două trilogii ideea de Soartă și de blestem care e aruncat asupra acestuia (sărutul lui Jacks e letal și Prințului Inimilor îi este predestinat să ucidă femeia pe care o iubește, LaLa aspiră la a fi împreună pentru totdeauna cu iubirea vieții ei, dar de fiecare dată se trezește singură în fața altarului), ca să arunce o bombă de toată jena cam în ultimile 20% din carte, privind originea Prințului Inimilor și a sarutului său otrăvitor.

A Curse for True Love e genul de carte ce trebuia să acopere toate aspectele importante din serie, să răspundă la întrebări importante, să lămurească anumite lucruri, să încheie cât de cât logic povestea Evangelinei. În schimb, autoarea a lăsat în aer o groază de aspecte importante - cum ar fi familia legendară Valor și ce au făcut membrii acesteia timp de mii de ani cât au fost închiși. Ce vor să facă odată eliberați, care e dinamica relațiilor dintre ei, ce impact are reapariția lor în Magnificul Nord - autoarea nu se obosește să ne spună. Familia Valor a fost un fir narativ important în cărțile anterioare, iar aici ei doar se ocupă de reconstruirea unei zone, ocazional intră în scenă să vorbească cu Apollo sau Evangeline, apar și dispar brusc, iar autoarea se axează mai mult pe ce gândește/crede Apollo, un prinț de care absolut nimănui nu îi pasă.

Cum are de gând Evangeline să rupă blestemul care-l acoperă pe Jacks? Cum reușesc cei doi să rămână împreună? Cum sunt distruse obiectele magice, care aduc doar suferință? La finalul cărții, am rămas cu mai multe întrebări decât răspunsuri, ceea ce e grav, având în vedere că ăsta e ultimul volum din trilogie.

Mai sunt multe aspecte de menționat - cum ar fi obiectele ce își schimbă proprietățile în funcție de cum e mai bine pentru a împinge acțiunea într-o anumită direcție, personaje plate care sunt degeaba, modificarea pe suta de metri a unor concepte pe care autoarea le explică și le conturează destul de complex pe parcursul primelor două cărți.

Seria asta ar fi trebuit să rămână duologie și autoarea să nu arunce la finalul The Ballad of Never After acel plot twist atât de prost executat în volumul de față. Am citit că Stephanie Garber a scris patru finaluri alternative pentru cartea asta, ultimul capitol adică, ceea ce înseamnă că un fan înrăit ar trebui să cumpere patru ediții ale aceleiași cărți pentru a afla tot ce a vrut să zică autoarea, ceea ce e o mișcare lipsită de respect față de fani, în opinia mea.

Nu înțeleg cum o carte cu atâtea lacune logice a ajuns, în forma respectivă, să fie publicată. Stephanie Garber e un autor deja consacrat, are o bază solidă în lumea YA Fantasy, are o echipă editorială - cum, din atâtea persoane, niciuna nu a semnalat golurile imense din acest final? elementele care se bat cap în cap cu tot ce ni s-a adus la cunoștință pe parcursul primelor două volume? „revelațiile” scoase cine știe de unde, trântite ca nuca de perete? 

Sunt extraordinar de dezamăgită de această carte și cu siguranță nu voi mai citi altceva scris de autoare. Forma în care a apărut acest volum este o nedreptate adusă universului poveștii și personajelor, o dizgrație pentru tot ce a construit Stephanie Garber în volumele anterioare.

Recenzie literară: Ucenicul Vraciului (Cronicile Wardstone, #1) de Joseph Delaney (2004)

Ucenicul Vraciului de Joseph Delaney este un volum captivant și destul de întunecat despre maturizare și despre asumarea responsabilității. Mi-a plăcut mult cum e construit Thomas - cum dintr-un băiețel speriat de orice începe să devină un ucenic studios, să ajungă la concluziile corecte, să facă greșeli pe care și le asumă. Nu de puține ori băiatul dă dovadă de un al șaselea simț și am apreciat felul în care autorul îl face pe Thomas să ajungă la anumite concluzii sau să ia anumite decizii. Deși nu este cel mai curajos sau strălucit ucenic, Thomas își dă absolut toată silința să afle unde e adevărul și dă dovadă de empatie acolo unde altcineva ar fi nemilos și dur.

Tot ceea ce ține de sistemul magic și lumea în care trăiesc personajele este bine descris, astfel încât nu am simțit că lucrurile se întâmplă din neant, personajele purtându-se cu naturalețe. M-a intrigat personajul mamei lui Thomas, care pare să fie mai mult decât o femeie ce știe să-și crească copii și să îi ajute pe alții să vină pe lume. Vraciul, la rândul său, e un personaj enigmatic, pe care-l cunoaștem strict prin prisma lui Thomas, dar beneficiază de o portretizare complexă și pare să ascundă foarte mulți ași în mânecă.

Recenzie literară: Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque (1939)

Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque este o carte ce urmărește viețile imigranților ilegali, nevoiți să părăsească viața pe care au cunoscut-o din totdeauna doar pentru că, din senin, conducerea țării îi declară dușmani ai poporului. Prin intermediul lui Kern, cititorul simte toată acea disperare acaparatoare prin care trece un tânăr de douăzeci de ani, care trebuie brusc să înțeleagă cum să supraviețuiască, să trăiască din vânzarea șireturilor sau a parfumurilor, să se strecoare de la o frontieră la alta și să găsească locuințe unde poliția nu ar veni în secunda doi pentru a-l aresta. Pe parcursul călătoriei sale, Kern o cunoaște pe Ruth, o tânără evreică de care, în contradicție cu toată mizeria și disperarea ce domnește în jur, bărbatul se îndrăgostește. Povestea lor de iubire este o adevărată rază de lumină în viața mereu pe fugă, trăită în frică și lipsuri.

Erich Maria Remarque are un mod aparte de a crea personaje și de a le plasa în realitatea anilor în care trăiesc. Deși bătrânul continent nu este încă înghițit de război, peste tot domnește neliniștea, nesiguranța și teroarea, iar personajele din roman transmit cu fidelitate aceste stări prin intermediul evenimentelor la care sunt părtași. În această mare de frică, iese la suprafață adevărata natură umană, cu bune și cu rele. Nu de puține ori mi-a părut rău de Kern, mi-am dorit ca anumite personaje să își termine povestea altfel, iar lumea să dea dovadă de mai multă omenie.

Recenzie literară: Prințul spinilor (Imperiul fărâmițat, #1) de Mark Lawrence (2011)

Prințul Spinilor de Mark Lawrence este un fantasy sângeros, povestea abundând în imagini șocante, omoruri, distrugeri, înfățișând, pe de o parte, războiul și cruzimea acestuia și, pe de altă parte, limitele la care poate ajunge o persoană care deține puterea. Jorg Ancrath nu este un protagonist pe care să-l placi, cel puțin, nu de la început. Este un adolescent crud și nemilos, capabil să vadă oameni vii și morți, să-i controleze. Este iute la mânie și deseori calcă peste cadavre pentru a ajunge la țelul său. Totuși, autorul reușește să captiveze cititorul prin modul în care prezintă realitatea lui Jorg, astfel încât devii investit în ce i se întâmplă prințului și chiar ajungi să ții cu el în anumite situații.

Mark Lawrence portretizează tot felul de tipologii umane prin intermediul personajelor sale, făcând din acest volum deloc stufos o frescă a unei societăți medievale, unde totul se rezolvă prin putere, sabie și sânge. Deși nu pune un mare accent pe sistemul magic, este ușor să înțelegi de unde vine puterea lui Jorg și care este relația prințului cu aceasta. De asemenea, autorul exemplifică foarte bine sistemul politic din universul romanului, fiind foarte clar cine și unde se află pe scara ierarhică.