Fetița cu ochi albaștri de Michel Bussi este un roman polițist cu elemente de thriller, captivant și dinamic, oferind o multitudine de perspective asupra cazului. Prima perspectivă este cea a detectivului, pe care cititorul o urmărește prin intermediul jurnalului. A doua, cea a familiei de Carville, care se adeverește a fi ceva mai mult decât o familie de vază, ascunzând lucruri greu de digerat în spatele ușilor închise. Cea de-a treia perspectivă este cea a lui Marc, tânărul care simte că Emilie nu-i este de fapt soră, iar adevărul mereu a fost acolo, undeva, aproape tangibil.
Michel Bussi împletește abil suspansul cu descrierea, făcând cititorul curios în ceea ce privește evenimentele ce au loc. Personajele care apar în peisaj sunt deseori dubioase, iar povestea lor de viață cât se poate de complexă.
Autoare de origine bengaleză, Jhumpa Lahiri explorează, prin intermediul Interpretului de maladii, sufletul omului. Personajele sale sunt bine conturate, exteriorizând lumea lor interioară prin prisma gândurilor pe care le împărtășesc cititorului, fie că acțiunea are loc într-un sat din India sau într-o metropolă americană.
Fiecare povestire este o fărâmă din viața aparent lipsită de evenimente a unor oameni care simt o legătură strânsă cu țara lor de origine - cultura, tradițiile, familia pe care o lasă în urmă. Pentru un cititor nefamiliarizat cu tot ce înseamnă cultura și istoria Indiei, am apreciat felul în care autoarea te introduce în sânul unor familii obișnuite, oferă o imagine amplă despre rutină și tradiție, despre atitudinea față de sacru și despre aspirațiile și așteptările care domnesc într-un cămin.
Echo North de Joanna Ruth Meyer este un basm plin de magie, cu o atmosferă sumbră și personaje desprinse din folclorul norvegian. Echo se adeverește a fi o protagonistă simpatică: umilă și cu un puternic simț al datoriei, fata e decisă să-și respecte partea ei de învoială, descoperind în casa lupului nu doar nenumărate camere pline de secrete, cât și o bibliotecă magică, plină de povești în care Echo se poate pierde. Aici, întâlnește un tânăr ce îi este oarecum familiar, iar căutarea răspunsurilor legate atât de tânăr, cât și de lup și lumea în care acesta domnește devin țelurile ei principale.
Joanna Ruth Meyer are un stil plăcut de a scrie, îmbinând abil elementele de basm tradițional: lupta binelui cu răul, evoluția personajului, căutarea adevărului, încălcarea înțelegerii sacre, urmările acestui gest necugetat. Mi-a plăcut să o urmăresc pe Echo în lumea în care se trezește: acolo unde un animal vorbitor se adeverește a fi mai mult de atât, puterile conducătoare ale universului - Cele Patru Vânturi - sunt înșelate de o entitate malefică, iar protagonista trebuie să dea dovadă de tărie de caracter pentru a trece peste greutăți.
Personajele din Viața începe vineri deIoana Pârvulescu sunt cât se poate de pestrițe. De soarta străinului misterios sunt interesați un medic celebru și fiica acestuia, un comisionar de numai opt ani, șeful poliției, gazetarii de la Universul, un hoț alunecos și chiar nobilimea. Acțiunea decurge lin, iar în jurul personajelor domnește o forfotă continuă. Pe de o parte, sunt pregătirile pentru noul an, iar pe de altă parte, scandalurile din lumea mondenă - străinul, un duel despre care gurile rele afirmă că a fost un asasinat, moartea tânărului găsit în pădure, un fiu de nobil, dar și evenimentele despre care se discută în ziare, povești venite din alte țări.
Autoarea conturează niște personaje inedite, fiecare interesant în felul său. Mi-a plăcut mult de băiatul de opt ani care face tot felul de comisioane prin oraș, fiind astfel liantul între alte personaje, oferind cititorului ocazia să vadă ce se întâmplă în sânul unei familii, ce evenimente au loc într-o anumită casă, ce taine ascund unele scrisori. Tot prin intermediul băiatului cunoaștem orașul, felul în care numeroase instituții funcționau la acea vreme și care era atmosfera generală a perioadei.
Salutare și bine v-am găsit cu bilanțul literar pentru ultima lună de primăvară din acest an!
A fost o lună în care, în continuare, m-am bucurat de cărțile audio și de titlurile minunate pe care ori nu le găseam fizic, ori nu aveam acces la ele pe moment în alt format.
Râde glonț de minte spartă de M.K. Lynn este al doilea volum din seria Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris și se axează preponderent pe viața socială a personajelor. Mai exact, pe felul în care aceasta se schimbă după evenimentele din primul volum, despre care am vorbit aici. Recenzia pentru cartea nr.2 din serie este deja pe blog.
Luna trecută am citit primul volum din această serie și am decis să continui. În Fundația și Imperiul de Isaac Asimov lucrurile devin ceva mai tensionate, dar tot nu am reușit să mă atașez de personaje. Nu mi-a plăcut niciunul, poate doar antagonistul - puțin de tot.
Casa de pe canal de Georges Simenon a fost o lectură care m-a surprins. Nu sunt o cititoare înrăită de thrillere, dar acesta mi-a plăcut - în special datorită aspectului psihologic și a construcției protagonistei, care e genul de persoană absolut dezagreabilă, dar ce te face să fii investit în soarta acesteia.
A doua Fundație de Isaac Asimov a fost volumul meu preferat din trilogie - personajele mult mai bine conturate dar, mai ales, acțiunea mult mai alertă și m-a ținut în priză. Cu toate acestea, nu voi continua seria - a fost o experiență interesantă, strict prin prisma familiarizării cu scriitura autorului.
The Naughty or Nice Clause de Kate Callaghan este un volum potrivit pentru sezonul rece sau pentru cei care iubesc foarte mult sărbătorile de iarnă. Familia Lylei decide să predea afacerea lor unui necunoscut, lui Mason, care ajunge să dețină peste 50% din acțiuni. Între cei doi există o animozitate reciprocă, dar atunci când petrecerea de Crăciun se termină într-un mic dezastru, Mason o ia pe Lyla cu el în orașul lui natal, femeia descoperind o tonă de secrete legate de misteriosul ei partener de afaceri. Lyla este o protagonistă de care te atașezi pe parcurs - face multe greșeli, dar realizează unde greșește. Mason e mai puțin conturat, dar am apreciat modul în care de fiecare dată când zice ceva, e complet serios - inclusiv când o complementează pe Lyla, care are impresia că el e ironic. Povestea se axează pe relația lor, fără însă a ingnora alte personaje și căldura de care se bucură Lyla atunci când ajunge în inima familiei lui Mason.
Spuma zilelor de Boris Vian a fost o lectură deosebită datorită faptului că te simți de parcă ai urmări o piesă absurdă, unde nu există diferențe între oameni, animale sau obiecte, unde tragismul, comicul, muzica și hazardul conturează o poveste de iubire inedită.
Maestrul de go de Yasunari Kawabata nu face parte din genul de lecturi pe care le aleg în mod obișnuit, dar fiind una dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale, am decis să-i dau o șansă. M-a plictisit de foarte multe ori, dar plusul a fost că volumul e scurt și oarecum informativ, iar autorul conturează maestrul într-un mod care te face să vrei să afli ce gândește.
Mașina timpului de H.G. Wells a fost genul de lectură pe care am devorat-o în câteva ore. Povestea, deși e scrisă la finalul anilor 1800, este cât se poate de modernă și am apreciat felul în care protagonistul - călătorul în timp - gândește despre civilizație și vede viitorul.
Victoria de Knut Hamsun m-a întors în vremurile de altă dată, la literatura despre dragostea imposibilă, marcată de diferența de clasă socială, moravuri și timp. Este o lectură rapidă, dar plină de trăiri și emoții.
Picnic la marginea drumului de Arkadi și Boris Strugațki e genul de lectură pe care trebuie să o iei în considerare dacă vrei să citești un fantasy clasic. Cu un limbaj colocvial și sarcastic pe alocuri, romanul urmărește viața oamenilor care intră în contact cu mediul atins de o forță extraterestră și modul în care acest loc - și obiectele ce se găsesc aici - influențează viața omului de rând.
Noi de Evgheni Zamiatin a fost o antiutopie care mi-a plăcut datorită limbajului și a felului în care se schimbă personajul principal, transformându-se dintr-o rotiță oarecare dintr-o mașinărie complexă într-o piesă care începe să gândească de sine stătător.
Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata e o carte cu o premisă controversată: într-o casă care afirmă că nu este bordel, tinere femei sunt adormite, fără a ști că-și petrec nopțile cu niște bătrâni. Deși clienților nu li se permite să facă ceva fizic acestor fete, modul în care protagonistul își tratează frumoasele adormite este unul care te pune pe gânduri.
Prințul spinilor de Mark Lawrence a început pe o notă care m-a făcut să mă simt dezgustată complet de nația umană, iar protagonistul mi-a inspirat doar repulsie. Totuși, autorul reușește să-l portretizeze pe Jorg în așa fel încât ajungi să ții cu el în cele mai dubioase situații.
Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque mi-a reamintit de ce îl iubesc atât de mult pe acest autor: tratează cele mai întunecate subiecte, oferind personajelor o seninătate aproape bolnăvicioasă. În vremuri tulburi, când umanitatea pare să fie cuprinsă de o febră mortală, personajele lui Remarque reușesc să păstreze speranța, omenia și bunătatea.
Ucenicul Vraciului de Joseph Delaney a fost o aventură simpatică - despre un băiat care devine ucenicul unui vraci și cum își începe ucenicia, greșelile pe care le face, dar și prezența de spirit de care dă dovadă atunci când este cazul.
Povestea doctorului Dolittle de Hugh Lofting mi-a reamintit de copilărie - o carte simpatică, unde binele mereu învinge, unde nimeni nu se dă bătut, unde animalele sunt istețe și simpatice, iar protagonistul are o inimă pură.
Un mormânt în cer de Horia Vintilă a fost o lectură lentă, dar pe care am savurat-o pe deplin. Este o povestire-jurnal a pictorului El Greco, care datorită naturii meseriei sale intră în contact cu tot felul de oameni, accentul punându-se pe credință, moravuri și artă. Sufletul omului este întors pe toate părțile și natura ființei umane este dezbătută la fiecare pas, făcând din acest volum o odă adusă filosofiei, introspecției și esenței omului de azi și de altă dată.
Zăpada de primăvară de Yukio Mishima e primul roman din tetralogia Marea fertilității, comparată cu În căutarea timpului pierdut, varianta niponă. A durat un pic până am intrat în atmosfera poveștii, dar a meritat: Yukio Mishima e unul dintre autorii mei preferați din toate timpurile și mi-a fost dor de melancolia din scrierile sale.
Kepler 62 - Cartea întâi: Invitația de Timo Parvela, Pasi Pitkanen și Bjorn Sortland a fost o dezamăgire. Deși ideea e palpitantă, execuția nu a fost pe gustul meu - nu am creat nici o legătură cu personajele și cartea s-a simțit mai degrabă ca un prim capitol decât o poveste propriu-zisă. Cine sunt cei doi copii, Ari și Joni? Cum e construită lumea și de ce guvernul este rău? Care e treaba cu jocul Kepler62 și ultimul nivel? Nu se oferă nici un răspuns, iar asta mi-a tăiat din elan. Ilustrațiile sunt tare simpatice, pe alocuri am avut impresia că acestea spun mai multe decât povestea relatată.
Din păcate, nu s-a lăsat fără abandonate luna asta. Eram foarte încântată să încep Fiul risipitor de Radu Tudoran - mi-a plăcut enorm Toate pânzele sus! - dar după câteva capitole nu am fost convinsă. Nici faptul că un bărbat de 30 de ani îi zice unei fetițe de 13 că va fi o domnișoară frumoasă și când se reîntâlnesc după trei ani acesta o privește ca pe o femeie nu a ajutat.
Miezul inimii de Ioana Nicolaie este a doua mea întâlnire cu autoarea. După ce am citit cu mare interes Pelinul negru, eram curioasă de alte cărți semnate de autoare, dar am fost dezamăgită să găsesc același subiect dezbătut și aici: o fetiță dintr-o familie numeroasă și săracă, ce-și trăiește copilăria în comunism. Am obosit de acest subiect și de tendința literaturii române contemporane de a dezbate și tot dezbate acest subiect - am citit atâtea cărți ce se axează pe această temă, încât toate încep să mi se pară la fel.
Grădina uitată de Kate Morton este a doua mea întâlnire cu autoarea și, deși a mers mai greluț povestea la început, pe parcurs am devenit foarte investită în tot ce se întâmplă. Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost faptul că deseori narațiunea se focusa pe trecutul unor personaje irelevante, care apăreau în scenă pentru câteva capitole și cred că aș fi putut să mă lipsesc de informațiile respective - nu ar fi afectat narațiunea în niciun chip.
Extrem de tare și incredibil de aproape de Jonatan Safran Foer este un titlu pe care l-am văzut de foarte multe ori pe social media acum câțiva ani, dar abia luna asta am ajuns la el și am rămas dezamăgită. Nu am citit prea mult ca să îmi dau seama că nu-mi place nici stilul de scriere, nici vocea personajului-narator, nici însuși povestea. Am abandonat lectura.
Dincolo de iarnă de Isabel Allende e o carte ce a luat o întorsătură bizară încă de la început, dar mi-a plăcut să urmăresc călătoria a trei oameni foarte diferiți, uniți de un țel comun, descoperind biografia lor și istoria care i-a adus în momentul prezentului.
Un alt titlu abandonat este Trei dinți din față de Marin Sorescu - nu m-a prins povestea, așa că nu am insistat cu lectura.
Misterul turnului din Vista Point de Ben Guterson este o carte simpatică, despre cum un copil face față pierderii și cum familia și trecutul reprezintă niște puncte de reper pentru un suflet sensibil.
Mormintele din Atuan de Ursula K. Le Guin, a doua carte din seria Terramare, mi-a plăcut datorită felului în care a evoluat protagonista, dar și pentru că am regăsit un personaj din primul volum.
O carte de la care aveam mari așteptări - Hoțul de praf de stele de Chelsea Abdullah - o premisă superbă, care mi-a amintit de Spice Road, un roman pe care practic l-am devorat, dar nu a fost să fie. Stilul de scriere e foarte sec, iar personajele ziceai că se lasă purtate de val, încotro vrea narațiunea, nu ele. Multe lucruri irelevante povestite în primele capitole, care mai degrabă tergiversau povestea decât să o contureze. Așa că am abandonat lectura.
Un alt volum care pleacă din biblioteca mea neterminat este Forța vitală de Tony Robbins. Într-adevăr, nu sunt o cititoare pasionată de non-ficțiune, dar am ales cartea asta pentru că mi-a plăcut ideea ei - discutarea despre tot felul de cercetări ce implică longivitatea, sănătatea mintală și fizică, evoluția omului în general. Ce nu mi-a plăcut - felul în care „se aude” vocea narativă - zici că e un speaker motivațional extraordinar de arogant unde nu e cazul, plus structura cărții. Se tot spune că se va prezenta informația x sau y, dar se bate apa-n piuă pagini la rând în loc să se prezinte informația propriu-zisă. Recunosc, nu am răbdare să citesc introduceri kilometrice, mi s-a acrit de pe când învățam la facultate, iar ideea de a filtra informația dintr-o carte de 700+ pagini pentru a o găsi pe cea relevantă nu-mi surâde.
La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami a fost o reîntâlnire plăcută cu autorul, chiar dacă până acum am citit preponderent romanele sale mai noi. Se simte o ușoară diferență - poate o implementare timpurie - a temelor pe care le regăsesc în toate cărțile sale - muzică, femei, lucruri extraordinare care i se întâmplă unui tânăr oarecare. Dar nu am regăsit eternele pisici :)
Ca apa pentru ciocolată de Laura Esquivel este o carte pe care am început-o fără să știu despre ce e și m-a surprins plăcut. Are acel ceva specific autorilor sud-americani - doar un pic de realism magic, dar foarte frumos încrustat într-o poveste cât se poate de realistă.
A Botanist`s Guide to Parties and Poisons de Kate Khavari e o altă lectură abandonată - protagonista a fost fadă, iar autoarea introduce o multitudine de personaje noi în primul capitol și nu e deloc clar cine cine-i și ce caută acolo.
Douăzeci și patru de ore din viața unei femei de Stefan Zweig e o carte ce se citește repede și cu o voce narativă atractivă. Premisa pare a fi una simplă și mi-a plăcut mult viziunea naratorului asupra unei situații scandaloase.
Iubim. Început de viață de Octav Dessila este primul volum din trilogia omonimă, relatând despre povestea de dragoste ce se înfiripă între o elevă de liceu și un poet cu mult mai în vârstă decât ea. Deși nu m-a încântat această idee, am apreciat foarte mult scriitura, structura personajelor, discuțiile pe care acestea le poartă și descrierea orașului Iași - cartea m-a făcut nostalgică după anii adolescenței și studenției mele.
Am citit o dată Biblia, a fost suficient pentru mine, iar Ben-Hur de Lew Wallace e efectiv repovestirea acesteia, cu câteva elemente de interpretare proprie - în viziunea autorului, de exemplu, fecioara Maria este nepoata lui Iosif, ceea ce oferă o notă „aparte” poveștii. Autorul folosește un limbaj greoi de dragul de a o face, nu pentru că ar fi nevoie de așa ceva. Descrierile sunt lungi și pe alocuri deplasate.
O serie de povestiri, unele neterminate, dar și scrisori și file din jurnal, Manon ballerina de Antoine de Saint-Exupery a fost o lectură informativă pentru mine. Micul prinț este cartea mea favorită din toate timpurile și volumul a reprezentat un interes aparte pentru mine în ceea ce privește „cunoașterea” autorului dincolo de lucrările sale terminate. Manon ballerina se citește mai degrabă ca un reportaj-biografie, cu ceva fragmente de povestiri sau texte neterminate.
Tormented de Elayna R. Gallea este a doua carte din trilogia The Binding Chronicles, primul volum fiind Tethered și despre care am vorbit pe canal. Eram entuziasmată să citesc continuarea poveștii, dar nu a fost să fie: personajele zici că sunt altele, nu se întâmplă nimic în prima 1/8 din carte, iar autoarea simte nevoia să repete o dată la două-trei paragrafe cât de deșteaptă/savantă este protagonista. Protagonistul zici că-și pierde tot farmecul și toată puterea, devine efectiv un cățel trist care nu e în stare să-i spună iubitei sale adevărul.
Acestea au fost lecturile lunii mai. Voi ce ați mai citit?
Amintirea palidă a munților de Kazuo Ishiguro este o carte plină de melancolie și introspecție, care urmărește, pe de o parte, viața lui Etsuko din tinerețe și pe de altă parte, realizările la care ajunge femeia la o vârstă matură. Deși nu se explică anumite evenimente, acest aspect nu are importanță: romanul este, mai degrabă, o frescă a vremurilor și o călătorie spre interior decât o restabilire a firului cronologic.
Personajele sunt suficient de conturate încât să-ți trezească o serie de emoții, dar destul de șterse pentru a le face evazive și pentru a le ascunde adevăratele intenții. M-au intrigat Sachiko și Mariko - două femei care inițial par a fi doar rupte din normalitate, dar pe parcurs ce Etsuko le cunoaște mai bine, la suprafață ies detalii care le plasează pe cele două într-o anumită pătură socială a vremurilor.
Fata care a căzut în adâncurile mării de Axie Oh este un roman foarte alert și cinematografic, încadrând în acțiune numeroase elemente și referințe la folclorul coreean. Mina este o protagonistă ce mi-a plăcut mult: nu își plânge de milă și nu se oprește atunci când apare un obstacol, luptă pentru ea și pentru cei dragi, fără însă a înceta să fie modestă. Știe foarte bine că e o muritoare oarecare și totuși, din iubire pentru familia sa și pentru oameni, e dispusă să afle ce se întâmplă, de fapt, cu Zeul Mării și cum îl poate face pe acesta să se trezească și să redevină ceea ce a fost o dată: patronul oamenilor.
Romanul este frumos scris, cu un limbaj colorat, făcând cititorul să se simtă părtaș la acțiune. Mereu se întâmplă ceva și Mina află lucruri noi despre lumea spiritelor, despre zei, dar și despre ea însăși. Tensiunea este bine dozată și evenimentele ce se perindă sunt ample și complexe, povestea curgând fluid. Temele precum familia, prietenia, iubirea, tradiția și altruismul sunt bine reprezentate și explorate, făcând din romanul lui Axie Oh o călătorie pe cinste.
