25 de grame de fericire. Cum îţi poate schimba un pui de arici viaţa de Massimo Vacchetta și Antonella Tomaselli este o nonficțiune, un interviu mai lung, pe care-l ia Antonella Tomaselli lui Massimo. Aflăm, prin intermediul acestei cărți, în ce constă îngrijirea unui pui de arici orfan, cât de greu este de fapt să ajuți un animal sălbatic, și cât de fericit se simte cel care, după lungi nopți nedormite și prognostice nefavorabile, reușește să aducă un arici la greutatea potrivită, cât să poată fi lăsat din nou în libertate și să ducă o viață împlinită.
Am apreciat cartea și din perspectivă profesională, am aflat mai multe lucruri interesante și folositoare despre cum să îngrijești un pui de arici și care sunt semnele că ceva nu e bine. 25 de grame de fericire e un volum informativ, în special pentru micul cititor, și limbajul e simplu, deloc pretențios, menit să ofere o imagine de ansamblu despre viața aricilor și cum omul poate ajuta acest animăluț.
Salutare și bine v-am găsit la un nou bilanț literar!
Aprilie a fost o lună a contrastelor: am început destul de multe cărți, dar cumva s-a nimerit să fie ori greoaie, ori cu subiecte care nu-mi priau pe moment, ori simțeam că nu e timpul să le citesc în acel moment. Cu toate acestea, am citit șase cărți - și am abandonat două, pentru că altfel nu se putea - și pot să spun că a fost o lună bună și că sunt mulțumită de poveștile pe care le-am explorat.
Voi începe cu prima carte abandonată - Între foc și dorință de Sara Ciucur. Unele cărți trebuie citite la timpul său, iar acest volum, YA Fantasy, nu a reușit să mă țină în priză. Nu am putut empatiza cu protagonista și cu trăirile ei, dar asta cred că vine de la faptul că nu mai sunt adolescentă și caut alt fel de construcție a personajului principal în cărțile pe care le citesc.
Cam nu prea le nimeresc la capitolul romance în ultiam vreme - dar plusul e că mai scot din titluri de pe lista mea de tbr. Cu Ex Games de Stella Rhys am avansat cred că în jur de 30% până să decid să nu mă mai forțez să-mi placă ceva ce nu are cum să-mi placă. Premisa e stupizică, și aș fi trecut-o cu vederea, dacă felul în care e scrisă povestea, și modul de a gândi a protagonistei, nu ar fi stricat totul. După ce iubitul ei o părăsește fără niciun preaviz, protagonista e pe marginea prăpastiei, banii se termină, nu-și poate plăti chiria, și află că logodnicul ei tocmai a anunțat că se căsătorește cu fosta fratelui său. Acest frate vine la ușa protagonistei, îi dă vestea, și-i propune să se prefacă a fi un cuplu, ca să-l împiedice pe iubitul fugit să se căsătorească cu fosta lui. Complicat, practic, cei doi frați fac schimb de iubite, dar, cumva, trebuie să o înțeleg pe protagonistă de ce acceptă propunerea dată. Mai apar niște detalii din viața personală a protagonistei cu fostul ei, și tot ce se întâmplă mai departe nu prea are sens, așa că am decis să nu mai trag mâța de coadă și să-mi văd de alte cărți romance, mult mai bine construite, și cu personaje care chiar au substanță.
The Field Guide to Dumb Birds of North America de Matt Kracht a fost o carte destul de frustrantă. Pe de o parte, mi-au plăcut informațiile despre păsări și ilustrațiile. Pe de altă parte, nu mi s-a părut o carte amuzantă - e trecută la humor. Nu am rezonat cu glumițele autorului și cu felul „drăgălaș” în care „alintă” păsările, pocindu-le denumirile.
Cai în galop de Yukio Mishima este o carte despre puterea convingerii, portretizând situația politică a Japoniei de la începutul erei Showa, 1926-1989. S-au schimbat multe de când Honda și-a luat adio de la Kiyoaki - scena politică a țării s-a schimbat considerabil, influența vestului este din ce în ce mai palpabilă, în provincie lumea sărăcește pe zi ce trece, izbucnesc revolte, mii de funcționari își pierd locurile de muncă, dar în marele orașe se pretinde că totul e în regulă, că țara e înfloritoare și poporul este fericit.
În aceste vremuri grele pentru națiune, tânărul Isao Inuma descoperă o carte despre gruparea Shinpuren, formată din foști samurai. În perioada Meiji, Japonia își deschide, după două secole, porțile pentru lumea vestică, iar odată cu venirea străinilor în țară, este perturbată ordinea atât de iubită de unii. Tot în epoca Meiji li se interzice oamenilor de rând, inclusiv samurailor, să poarte armă, acesta devenind doar privilegiul armatei. Un grup de foști samurai se răzvrătesc, fiind convinși că gloria și oanoarea țării depinde de ei, și că măreția de altă dată poate fi readusă doar cu ajutorul sabiei, care să distrugă armata imperială. Așa ia naștere gruparea Shinpuren, darîncercarea lor de a alunga străinii dă greș.
Ultima carte de Marian Coman e un volum ce te acaparează de la prima pagină și te ține în priză pe tot parcursul lecturii. Se întâmplă foarte multe lucruri, dar trecerea de la o scenă la alta e făcută cu efect și nu sunt momente de stagnare în narațiune. Personajele sunt construite în așa fel, încât, chiar dacă nu îți place de ele, empatizezi cu suferința acestora.
Acțiunea, deși are loc preponderent în România, nu este lipsită de elementul de fantastic, acesta fiind foarte interesant împletit cu realitatea. Marian Coman are un fel anume de a introduce supranaturalul în situații cotidiene și au fost mai multe momente în poveste unde am fost impresionată.
Prin intermediul lui Alex și a lui Manu și a lucrurilor prin care trec aceștia, autorul explorează teme precum familia, apartenența, călătoria în timp, existența unor universuri paralele sau a forțelor binelui și ale răului. Mi-au plăcut enorm răsturnările de situație și fiecare moment în care se descoperea un nou punct de legătură între cele două personaje principale.
Bărbați fără femei de Haruki Murakami este un volum unde urmărim crâmpeie din viețile unor oameni simpli, care duc o viață pe undeva solitară, pe undeva foarte comodă, cert este că aceasta e lipsită de evenimente ieșite din comun, până la un punct dat. Fără a creiona minuțios trecutul personajelor sale, autorul se concentrează pe ce simt acestea în prezent, ce gânduri au, și cum fac față iubirilor permanente sau trecătoare ce le sunt date de către soartă.
Haruki Murakami are un stil lejer de a scrie, melancolic și visător totodată, dar cu personaje ancorate în realitate, care nu au aspirații exagerate. Autorul pune accent pe dorința omului de a aparține, de a iubi și de a fi iubit, pe nevoia firii umane de a fi înconjurată de alte suflete, nu doar obiecte sau muzică.
25 de grame de fericire. Cum îţi poate schimba un pui de arici viaţa de Massimo Vacchetta și Antonella Tomaselli este o nonficțiune, un interviu mai lung, pe care-l ia Antonella Tomaselli lui Massimo. Aflăm, prin intermediul acestei cărți, în ce constă îngrijirea unui pui de arici orfan, cât de greu este de fapt să ajuți un animal sălbatic, și cât de fericit se simte cel care, după lungi nopți nedormite și prognostice nefavorabile, reușește să aducă un arici la greutatea potrivită, cât să poată fi lăsat din nou în libertate și să ducă o viață împlinită.
Mi-a plăcut mult de tot să citesc despre felul în care Massimo, un om care avea o idee clară despre cum vrea să-i fie viața, este dat peste cap de un pui de arici, apoi de altul, și de altul, veterinarul ajungând să înființeze un centru de reabilitare pentru aceste animale mici, neînțelese, ușor de rănit, și care sunt protejate de lege.
Noaptea în care a dispărut de Lisa Jewell m-a ajutat să nu intru în reading slump și, deși nu sunt mare cititoare de thrillere - ca să fiu sinceră, chiar le evit - volumul de față a fost ce trebuie. Ce nu-mi place la genul thriller e că, de obicei, protagoniștii sunt persoane dubioase, și îmi e foarte greu să mă conectez cu trăirile acestora și să intru în poveste dacă personajele principale îmi sunt antipatice. Aici nu a fost cazul - autoarea construiește antagoniștii treptat, niciun personaj nu e bun sau rău, ci se află undeva între aceste două non-culori, ceea ce a fost un mare plus pentru mine.
Mi-a plăcut mult atmosfera și ritmul, indiciile care apăreau fix în clipa în care acțiunea parcă stagna, au fost câteva plot twist-uri la care mă așteptam și câteva la care nu. Cert e că mi-a plăcut foarte mult acest roman și sunt recunoscătoare fetelor de la bookclub care au propus volumul. Abia aștept să-l discutăm în mai :)
O poveste haioasă de Ned Vizzini este un volum pe care l-am început destul de sigură că o să-mi placă, dar după zece capitole am simțit că nu rezonez cu stilul de scriere, așa că am abandonat lectura.
Acestea au fost cărțile lunii aprilie, voi ce ați mai citit?
Acțiunea are loc după aproape douăzeci de ani de la evenimentele din Zăpada de primăvară. Cândva un adolescent și prietenul lui Kiyoaki, în prezent Shigekuni Honda este un bărbat de vârstă mijlocie, un judecător respectabil, viața căruia decurge liniștit, fără cine știe ce evenimente. Honda se mai gândește la Kiyoaki, la alegerile pe care le-a făcut acesta, și se întreabă, periodic, dacă ar fi putut să-l salveze. Existența monotonă a judecătorului se transformă în ceva mai mult după ce Honda ajunge la un campionat de kendo, unde-l cunoaște pe Isao Inuma. Acesta este fiul adolescent a lui Shigeyuki Inuma, bărbatul care i-a fost mentor lui Kiyoaki și pe care Honda îl consideră a fi responsabil, într-o oarecare măsură, de sfărșitul tragic a lui Kiyoaki. În Isao, îl vede pe Kiyoaki reîncarnat - tânăr, plin de pasiune și romantism, visător. Dar Isao are o latură întunecată - în mintea lui, nimic din ce se întâmplă în lume nu e corect, iar rezolvarea tuturor problemelor se ascunde într-un eveniment istoric, descris într-o carte despre gruparea Shinpuren. Cai în galop este o luptă contra cronometru, în încercarea lui Honda de a-l salva pe tânărul Isao Inuma, în care-l vede pe Kiyoaki, dar va reuși oare?
Cai în galop de Yukio Mishima este o carte despre puterea convingerii, portretizând situația politică a Japoniei de la începutul erei Showa, 1926-1989. S-au schimbat multe de când Honda și-a luat adio de la Kiyoaki - scena politică a țării s-a schimbat considerabil, influența vestului este din ce în ce mai palpabilă, în provincie lumea sărăcește pe zi ce trece, izbucnesc revolte, mii de funcționari își pierd locurile de muncă, dar în marele orașe se pretinde că totul e în regulă, că țara e înfloritoare și poporul este fericit. În aceste vremuri grele pentru națiune, tânărul Isao Inuma descoperă o carte despre gruparea Shinpuren, formată din foști samurai. În perioada Meiji, Japonia își deschide, după două secole, porțile pentru lumea vestică, iar odată cu venirea străinilor în țară, este perturbată ordinea atât de iubită de unii. Tot în epoca Meiji li se interzice oamenilor de rând, inclusiv samurailor, să poarte armă, acesta devenind doar privilegiul armatei. Un grup de foști samurai se răzvrătesc, fiind convinși că gloria și oanoarea țării depinde de ei, și că măreția de altă dată poate fi readusă doar cu ajutorul sabiei, care să distrugă armata imperială. Așa ia naștere gruparea Shinpuren, darîncercarea lor de a alunga străinii dă greș.
Ultima carte de Marian Coman e un volum ce te acaparează de la prima pagină și te ține în priză pe tot parcursul lecturii. Se întâmplă foarte multe lucruri, dar trecerea de la o scenă la alta e făcută cu efect și nu sunt momente de stagnare în narațiune. Personajele sunt construite în așa fel, încât, chiar dacă nu îți place de ele, empatizezi cu suferința acestora.
Acțiunea, deși are loc preponderent în România, nu este lipsită de elementul de fantastic, acesta fiind foarte interesant împletit cu realitatea. Marian Coman are un fel anume de a introduce supranaturalul în situații cotidiene și au fost mai multe momente în poveste unde am fost impresionată.
Prăvălia de vrăji de Sarah Beth Durst este un fantasy cu o atmosferă caldă, plin de magie și de romantism. În lumea în care trăiește Kiela, prin decretul împăratului, doar magicienii au voie să facă vrăji, orice muritor de rând care e prins că se joacă cu magia este aspru pedepsit. Deși oricine, cu condiția ca să prepare corect ingredientele pentru vrajă și să pronunțe corect cuvintele, poate mânui magia, acest lucru e interzis. Drept urmare, Kiela trebuie să aibă mare grijă cu cărțile pe care le ține ascunse în cufere, cu vrăjile pe care le face, dar mai ales, cu oamenii pe care-i lasă să se apropie de casa ei. Cu toate acestea, îi este imposibil să-l refuze pe Larran atunci când acesta se oferă să o ajute cu reparațiile din căsuță, iar grupul vesel de la brutăria din sat devine foarte repede cercul social în care Kiela se simte foarte bine.
Deși acțiunea are loc pe o insulă, autoarea introduce suficiente informații în poveste încât să se simtă cât de vastă e lumea în care trăiește Kiela și cât de mult au de suferit oamenii din cauza lipsei ajutorului din partea magicienilor. Personajele creionate de autoare se dezvoltă frumos și armonios pe parcursul narațiunii, maturizarea și creșterea Kielei fiind palpabile. Dintr-o persoană interesată doar de cărți, tânăra se transformă într-o femeie ce-și deschide sufletul și oamenilor și învață să vadă dincolo de informațiile reci de pe hârtie. Mi-a plăcut mult de Caz - planta-păianjen, dă dovadă de o inteligență și perspicacitate ieșite din comun și deseori m-au amuzat replicile lui.
În Londra anului 1851, un justițiar misterios bântuie cartierele rău-famate, făcând dreptate - după spusele săracilor și comitând crime atroce - după spusele nobilimii. Nimeni nu-i știe chipul sau originea, dar cu toții îi cunosc numele - Harlan Krow. Într-o noapte fatidică, contesa Alina Bronskaya iese din spitalul pentru săraci unde fce voluntariat și, fiind atacată de un criminal, aproape că pierde lupta cu viața, însă e salvată de nimeni altul decât Harlan Krow. După acest eveniment, căile celor doi încep să se intersecteze, aducând la lumină adevărul despre lumile în care trăiesc protagoniștii.
Flowers for the Devil de Vlad Kahany este un romance victorian, cu multe elemente gotice și întunecate. Deși firul narativ principal este cel romantic, autorul construiește temeinic personalitățile protagoniștilor, lumile lor interioare și mai ales, traumele. Alina este văduvă la doar 22 de ani, după ce soțul ei a fost executat pentru ideile pe care le promova, iar tânăra, împreună cu părinții ei, a trebuit să fugă din țară. În Anglia, contesa Bronskaya vrea să înceapă o viață nouă, să se dedice cercetărilor științifice pe care le face împreună cu un doctor englez și să ajute oamenii săraci din cartierele mărginașe. Dar, pentru că e o femeie încă tânără, atrăgătoare și exotică pentru nobilime, atât mama Alinei, cât și alte femei de același rang, încearcă să-i găsească un soț. Mintea contesei zboară, din ce în ce mai des, la misteriosul Harlan Krow, cu acesta întâlnindu-se pe ascuns, dar societatea o împinge spre ducele de Ravenaugh, un bărbat foarte retras, tăcut, și putred de bogat, care, din motive neînțelese pentru Alina, începe să o curteze. Prinsă între cele două vieți - una secretă, cu întâlniri nocturne cu un justițiar, considerat criminal, și una publică, unde e forțată să participe la baluri și serate și să poarte o mască, Alina începe să fie din ce în ce mai neliniștită, simțindu-se prinsă în capcană.
Fără a fi o carte stufoasă, Raftul cu ultimele suflări e o poveste complexă, autoarea conturând personajele abil, în doar câteva scene devenind evident cu ce fel de oameni are de-a face protagonista. Pentru fată, mătușa a fost totul - cea mai apropiată persoană, femeia care i-a fost mai mult decât mamă în foarte multe împrejurări, deși mama propriu-zisă a fost mereu prezentă. Dinamica din inima familiei e una complicată, cu multe momente de tensiune și resentimente, protagonista mereu aflându-se în ochiul furtunii.
Romanul semnat de Aglaja Veteranyi conturează atât dinamica din cadrul unei familii ce trebuie să-și ia adio de la un membru, cât și greutățile prin care trec personajele în perioada regimului comunist. Vedem trecutul prin ochii protagonistei, care-și amintește momentele-cheie legate de mătușa ei din copilăria sa. În amintiri se strecoară detalii care sunt irelevante pentru un copil, dar care subliniază realitatea adulților de atunci și deciziile dificile pe care au trebuit să le ia.
