Bilanț literar: Septembrie 2025

Bine v-am găsit la finalul primei luni din această toamnă!

A fost o lună... mai dificilă. La început, am abandonat două cărți aproape la foc automat, apoi cheful meu de citit și-a luat zborul cine știe încotro... dar unele perioade sunt mai bune, altele mai puțin productive, așa că să purcedem la bilanțul pentru septembrie.

Drawn to Him este o antologie de povestiri romance, 18+, dar nu am putut trece de prima povestire, cea semnată de Willow Winters. Personajele au niște ieșiri cel puțin dubioase, scriitura e foarte cringe și mi-am pierdut orice interes pentru povestirile ce urmau în volum. Ce înseamnă o primă povestire ce nu a mers la cititor!

Cu Ne răspândim de Iain Reid chiar am tras de mine să nu o abandonez, pentru că auzisem despre carte de la Loredana, Bookinista08, și cum avem gusturi similare, eram sigură că povestea o să-mi placă. Dar nu a fost cazul - urmărim o bătrână ce ajunge într-un azil, toți îi spun că defunctul ei soț, împreună cu ea, a luat decizia asta, dar femeia nu-și amintește. Cu cât se întâmplă mai multe lucruri, cu atât e mai neclar dacă evenimentele ce se perindă chiar au loc, sau mintea femeii joacă feste. Am citit cam 30-40 % din poveste și am simțit că pur și simplu nu mă pot împăca cu stilul de scriere. Capitolele au fost scurte, dialogurile interesante, dar nu am putut rezona cu vocea narativă.

Art Nouveau de Cynthia Orzsag e un titlu pe care-l aveam pe listă de foarte mult timp și l-am și vânat (e sold out peste tot) pe Vinted, așa că atunci când l-am văzut, l-am și cumpărat instant. Premisa e tare simpatică: Leon e un vântură-lume, nepotul unui bogătan, care-l trimite în România, mai exact în Constanța, să-i aducă un tablou. Despre acesta se spune că a fost distrus, dar bătrânul afirmă că se află în Cazinou și că trebuie să-l aibă. Îi promite lui Leon, tânăr, chipeș și falit, să-i asigure viitorul din punct de vedere financiar dacă îi aduce acel tablou, iar Leon, care nu se dă la o parte de la nicio afacere, oricât de curată sau necurată ar fi, purcede la drum. Însă în Constanța este luat un pic prin surprindere de Zoe, o chelneriță și actriță la Cazinou, care-l întrigă. Leon nu știe care-i treaba cu fata - care pare acum naivă, acum misterioasă, acum dă dovadă de o maturitate deloc potrivită cu vârsta ei. În plus, în jurul Cazinoului încep să plutească zvonuri despre bărbați ce s-au îndrăgostit iremediabil și și-au pierdut inima mării, auzind un cântec venit din adâncuri...

Mi-a plăcut romanul, limbajul a fost natural, iar autoarea a transmis în puține pagini o poveste plină de evenimente. Relația dintre protagoniști se conturează foarte bine, complex și veridic. Misterul din jurul Cazinoului și a tabloului e ca un ghem de ață - se încâlcește acolo unde nu te aștepți. Mi-ar fi plăcut să fie un pic mai clar în ce perioadă istorică suntem - uneori aveam impresia că e 1920, uneori că e 2000. Finalul... înțeleg de ce a fost cum a fost, dar mi-ar fi plăcut să fie ceva mai dezvoltat, în mai multe capitole.

Per total, Art Nouveau m-a ținut în priză, m-a imersat în poveste, a construit personaje complexe în puține pagini, iar dialogul a fost punctul forte.

Fabule moderne de Tatiana Țîbuleac este primul volum semnat de autoare, și e „doar” o colecție de povestiri scurte, dar ce povestiri! În doar o pagină, maxim trei, Tatiana Țîbuleac deapănă o viață de om, arătând realitatea pentru o femeie, un bătrân, un copil din spațiul post-sovietic, ce încearcă să ducă o viață bună. Autoarea are un fel de a-și alege cuvintele care atinge în mine corzi despre care nici nu știam că sunt acolo și efectiv mă face să trăiesc stările și emoțiile personajelor sale. Am citit cele două romane semnate de autoare înainte de volumul ei de debut, și simt că stilul a rămas același - dur, tranșant, care ajunge până în cele intime colțuri ale sufletului cititorului. Abia aștept să-i citesc romanul ce tocmai s-a lansat.

Jasper de Lulu Moore este primul volum dintr-o serie de povești romance stand alone, despre jucători profesioniști de hochei. Simțeam nevoia să citesc ceva ușurel, un contemporary sports romance fără prea multă dramă, iar cartea lui Lulu Moore a fost perfectă. Ușor puerilă pe alocuri, Jasper urmărește cum se construiește relația de dragoste între două personaje foarte diferite. Protagonista are 38 de ani și e dezamăgită în dragoste - bărbatul ce i-a fost alături mulți ani a dat-o la o parte, iar ea se simte pierdută. Protagonistul dă peste tânără la o cafenea și se îndrăgostește pe loc, iar după ce cei doi se reîntâlnesc, Jasper decide că trebuie să o cucerească. Ce mi-a plăcut în carte este faptul că atracția dintre cei doi este palpabilă și protagoniștii nu ajung în pat în al doilea capitol. E destul de credibil felul în care navighează prin propriile frici și traume și cum ajung să fie împreună. Au fost momente în care am zis că e puțin probabil ca x să se comporte într-un fel în situația y, dar nu au fost deranjante. Per total, dacă vreți un sports romance drăguț, cu personaje mature și cu slow burn, vă recomand cartea asta.

Povestiri din garaj de Goran Mrakic este a doua întâlnire a mea cu autorul, și mi-a plăcut să regăsesc stilul de scriere, umorul și dialogul colorat a personajelor lui Mrakic. Deși mi-a plăcut volumul, cred că pentru cineva din Timișoara, sau care a trăit în Timișoara în perioada revoluției și a anilor 90, cartea asta ar fi ca o întoarcere în trecut. Vă recomand cartea dacă vreți să știți ce simțea, cânta, plângea și respira Timișoara, de la cartierele mărginașe până la buricul orașului, prin intermediul unor tineri prinși între două lumi opuse.

Cum să crești copii puternici mental de Dr. Daniel G. Amen și Dr. Charles Fay a început promițător, dar m-a pierdut foarte repede pe parcurs. Multe informații îmi erau cunoscute deja, problema nu a fost asta, ci modul arogant și ipocrit de abordare a unor situații. Nu am rezonat cu mentalitatea de americani, unde autorii spun ceva de genul „ te vom învăța cum să crești copii puternici și independenți ca să nu te trezești în situația că ai un copil de 18-24 de ani și încă stă cu tine,” ”dacă copilul tău e lent de dimineață și pierde autobuzul spre școală, pune-l să plătească benzina dacă trebuie să-l duci tu la școală,”, etc, etc.

La un moment dat, sunt descrise tipurile de părinți (elicopter, permisiv, instructor militar etc.) și autorii afirmă că nu e ok să faci x sau y, nu e ok să faci chestii „pentru că tu știi mai bine”, ci trebuie și explicat - potrivit vârstei copilului - de ce faci așa și nu altfel. Mai târziu, la capitolul despre limite, unul dintre autori prezintă o situație în care nu își lasă copilul adolescent să meargă la concert DOAR PENTRU CĂ POATE, pentru că el impune limite, nu pentru că e periculos/nu își permite/etc. Am mai răsfoit cartea, am dat de niște „sfaturi” cu care eu nu rezonez deloc (printre acestea - în capitolul privind educația sexuală a adolescentului, autorii propun metoda abstinenței drept a fi cea corectă, când sunt nșpe mii de situații ce demonstrează că nu e deloc eficientă). Poate cărțile de parenting nu sunt de mine, poate am idei foarte diferite de ce propun autorii, cert este că am simțit pe parcursul lecturii o deviere mai mult spre spiritual decât spre științific, sfaturile oferite fiind de multe ori de tipul old school, ambalate diferit. Să nu mai spun de situațiile ipotetice create, unde nu a fost deloc credibil cum reacționa o tabără sau alta (situații de tipul and then everyone clapped). 

Asleep de Banana Yoshimoto e un volum ce pur și simplu nu m-a implicat afectiv în poveste, stilul autoarei plictisindu-mă instant. Urmărim o tânără ce vorbește despre fratele ei, ce a murit acum un an, iar ea găsește o scrisoare pe care i-a scris-o unei foste iubite de-ale fratelui său. Am citit 10% din carte și m-am plictisit teribil, așa că am abandonat lectura.

Fractured Kiss de L.M. Dalgleish este ultima carte din seria Fractured Rock Star, dar cărțile se pot citi separat, fiecare concentrându-se pe povestea de dragoste a unuia dintre membrii trupei rock Fractured. Premisa din acest volum e singura care m-a atras și, ca să fiu sinceră, cred că asta e una dintre cele mai bune cărți romance din câte am citit recent. Îl urmărim pe Zac, basistul trupei, un bărbat foarte închis în sine, care nu crede în relații de durată și, din cauza unor traume, refuză să își deschidă inima. Dar baricadele lui încep să cedeze atunci când tehniciana lui, Cassie, este trădată de logodnicul ei și din circumstanțe, e nevoită să stea în apropierea lui Zac. Volumul ne prezintă ambele perspective, iar narațiunea e la persoana a 3-a - ceva mai rar întâlnit în cadrul acestui gen, dar cumva acest aspect mi se pare că a contribuit la a transforma povestea în ceva atât de frumos și profund. Ambele personaje au traume și ambele navighează prin ceea ce simt unul pentru celălalt, și am adorat modul în care au evoluat atât Zac, cât și Cassie. Unele momente au fost ușor grăbite, iar altele ar fi fost slabe în concepția mea, dacă ar fi avut loc în circumstanțe diferite, drept urmare, am fost implicată în totalitate în poveste și am empatizat mult cu emoțiile și trăirile personajelor. Cu siguranță voi mai citi și alte cărți de la autoare - m-a cucerit.

Acestea au fost lecturile lunii septembrie. Cum a început toamna literară la voi?

Recenzie literară: Templul zorilor (Marea fertilității, #3) de Yukio Mishima (1970)

 Ajuns în Tailanda cu afaceri, Honda, acum un bărbat în vârstă, o întâlnește pe copila-prințesă, despre care se spune că e nebună. Dar, odată ce o cunoaște, Honda e luat prin surprindere de afirmația fetei: că într-o viață anterioară, ea a fost un tânăr ce a trăit în Japonia. Pentru protagonist, asta schimbă multe, pentru că încearcă să vadă în copilă - și reușește - reîncarnarea lui Kiyoaki, apoi a lui Isao. Honda este absolut sigur că povestea prietenului său, care a trăit deja două vieți, și în ambele, Honda nu a reușit să-l salveze, nu a ajuns încă la final. Influențat de credințele hinduse și de religia pe care o descoperă în Tailanda, Honda mai trăiește un eveniment important la vârsta a treia: se îndrăgostește de o tânără de douăzeci de ani.

Templul zorilor de Yukio Mishima este cea de-a treia carte din tetralogia Marea fertilității și narațiunea a înclinat mai mult spre filosofie și mai puțin spre acțiune. Sunt foarte multe momente în care urmărim șirul gândurilor lui Honda, cum analizează ceea ce vede și cum simte că în interiorul lui are loc o renaștere. Pe de o parte, pentru că descoperă o nouă religie și o studiază, simțind cum se formează o conexiune între el și lumea imaterială a spiritelor. Pe de altă parte, pentru că după o viață cumpătată și ternă din punct de vedere amoros, Honda se îndrăgostește iremediabil de o tânără ce ar putea să-i fie fiică, pierzându-și cumpătul și comportându-se irațional în foarte multe momente.

Deși îmi place cum scrie autorul și până acum, am apreciat povestea ce se desfășoară pe parcursul ciclului, Templul zorilor foarte repede a ajuns să mă plictisească pe alocuri, pentru că acțiunea e întreruptă de un șir infinit de informații despre hinduism și cum e văzut acesta de către adepții religiei. Totodată, transformarea bruscă a lui Honda, dintr-un observator calm și matur, într-un bărbat ce-și pierde capul și liniștea din cauza unei fete, care îi este absolut interzisă, m-a făcut să displac personajul. Cu toate acestea, spre finalul cărții au avut loc niște evenimente și personajele au avut niște revelații care au reparat povestea. Și, chiar dacă am rămas cu un gust amar în ceea ce privește evoluția personajului principal, finalul romanului mi s-a părut firesc și mai mult decât potrivit pentru Honda. Mi-a plăcut și de Rie, soția lui Honda, pe care o cunoaștem doar ca pe o umbră fără personalitate în volumele anterioare, iar în Templu zorilor descoperim o femeie ce înflorește la bătrânețe, oferind niște momente tare interesante și chiar tensionate pe parcursul romanului.

Prin intermediul acțiunilor lui Honda și a oamenilor pe care-i cunoaște, observăm și Japonia de după Cel de-al Doilea Război Mondial, în plină etapă de turbulențe politice, incertitudine în cadrul populației de rând și încercarea de a renaște, vechiul încă luptând cu noul, tradiția cu inovația, filosofia de secole fiind dată la o parte în favoarea gândirii vestice.

Chiar dacă acest volum nu m-a impresionat și nu m-a atins la fel de mult ca precedentele, am de gând să termin tetralogia. Dacă vă place stilul lui Yukio Mishima și dacă sunteți curioși de evoluția unui personaj pe parcursul a patruzeci de ani, vă recomand să citiți Marea fertilității.

Bilanț literar: August 2025

 Salutare!

August a fost o lună cu chef de citit, și fără a fi cu intenție, titlurile care m-au atras au fost semnate preponderent de autori români (și basarabeni) contemporani - cu o singură excepție. Am citit majoritar cărți fizice, pentru că nu am avut chef de ebooks sau de cărți audio. Dar să le luăm în ordine cronologică.

Templul zorilor de Yukio Mishima este cea de-a treia carte din tetralogia Marea fertilității și până aproape de final, mi s-a părut foarte slabă, dar sfârșitul parcă a salvat totul. Aici, îl urmărim pe Honda, deja un bărbat în vârstă, cum merge în Tailanda și o cunoaște pe prințesa nebună, o fetiță ce afirmă că în viața precedentă a fost un băiat japonez. Honda e absolut sigur că fetița este reîncarnarea lui Isao, care, la rândul său, a fost reîncarnarea lui Kiyoaki, ambii personaje importante în Cai în galop, respectiv, Zăpada de primăvară. Voi vorbi despre Templul zorilor mai pe-ndelete într-o viitoare recenzie.

Volumul semnat de Emilia Muller s-a simțit ca o împletire între ficțiune, autobiografie și statistici despre piața de carte actuală din România. Pe de o parte, o urmărim pe Laura și cum vorbește despre romanele sau povestirile sale, care zac într-un raft metaforic, care sunt poveștile din spatele textelor. În același timp, personajul își expune gândurile despre teme precum singurătatea, misoginismul, maternitatea, nevoia de a fi acceptat așa cum ești, nu așa cum te vrea societatea să fii. Pe de altă parte, Laura aduce tot felul de informații despre cum e piața de carte din România, de ce e greu să publici, de ce editurile uneori nu dau răspunsuri clare și deseori nu răspund la mail. Mai pune accentul și pe cifre - câți dintre autorii publicați sunt femei și câți bărbați, dar atrage atenția și asupra faptului că, în opinia ei, un editor are mai mare încredere în ce are de zis în povestea sa un bărbat decât are o femeie. Am vorbit despre carte mai multe aici.

Nu se putea fără o abandonată, așa-i? :) De la Alice Feeney am mai citit Piatră, hârtie, foarfecă, și nu mi-a plăcut absolut deloc - am terminat cartea doar pentru că am făcut buddy read cu o prietenă. El & ea este titlul lunii august la bookclubul la care particip, și de aceea i-am dat o șansă, dar nu am putut parcurge mai mult de câteva capitole. Pur și simplu nu rezonez cu scriitura autoarei, și când am căutat spoilere, ca să nu fiu complet din pom la întrunirea bookclubului, m-am bucurat că nu m-am forțat să citesc volumul respectiv. Pe lângă faptul că nu mă dau în vânt după thrillere, pentru că de obicei protagoniștii nu sunt oameni cu toate țiglele pe casă și eu am nevoie să rezonez cu ceva din personalitatea personajului pentru a-mi păsa de povestea sa, Alice Feeney nu e o autoare potrivită pentru mine. Piața de carte thriller e foarte ofertantă și am citit și cărți bune din acest gen, dar El & ea mi-a dat de înțeles de la bun început că nu va fi o lectură care să mă captiveze.

Trecute vieți de doamne și domnițe, volumul I, de Constantin Gane, a fost o adevărată delectare. Istoria, de obicei, e povestită din perspectiva învingătorilor, și de obicei, bărbații sunt cei care stau la cârma schimbărilor. Ei bine, Constantin Gane, printr-un efort de cercetare amănunțit și pe alocuri supraomenesc, reușește să aducă la cunoștință cine au fost femeile care au marcat viețile conducătorilor de pe teritoriul României încă din secolul al XVII-lea, cum au fost soțiile, surorile, fiicele, sau alte femei importante din viața unui conducător sau a altuia. Tare interesant a fost volumul - am aflat despre ilustre doamne, care au vrut binele țării, am aflat și despre femei ce și-au urmărit propriile interese, dar am fost prinsă și într-o complexă lecție de istorie, relatată într-un fel atât de minunat de către autor, încât îmi pare rău că manualele de istorie din școală nu sunt scrise în același stil - Constantin Gane știe cum să capteze atenția prin felul său inedit de povestaș. Nu e un volum doar despre femeile domnitorilor, ci și despre societatea românească de pe vremuri, despre lupta pentru putere și despre eterna perfidie umană. Voi citi al doilea volum cât de curând.

Peștele mălai visează de M.K. Lynn este al treilea volum din seria Arhivele unor vânători de demoni din Micul Paris. De data aceasta, membrii Cabinetului se îndreaptă spre Tomis, unde trebuie 1. să-i cunoască pe colegii lor de la mare și 2. să afle ce s-a întâmplat cu aurul de la Cazinou. Dar mai apare și un punctul 3., și anume, în limbaj liber, ce se întâmplă cu Lisette și domnul Vernescu? Tare mult mi-a plăcut acest volum, alert, amuzant (prin intermediul detectivilor (vai de capul lor, apropo) din Tomis), emoționant chiar, datorită felului în care o anumită dinamică între anumite personaje se schimbă foarte mult. Aștept cu nerăbdare să aflu cu ce se va continua povestea.

Woldemar de Oleg Serebrian a fost ca o rană sângerândă: atâta durere într-un suflet atât de mic, de copil, nu îmi amintesc să mai fi întâlnit într-o altă carte. Poate doar în Singur pe lume de Hector Malot. Woldemar are aproape șapte ani și-i urmărim ultimul an din copilărie, de înainte să înceapă școala. Este un copil născut într-o perioadă dificilă - acțiunea în carte are loc în 1976-1977, într-un loc dificil - Cernăuți - pentru cineva care în acte e trecut ucrainean, dar despre care se zice că e neamț. Pentru un copil atât de mic, Woldemar are un spirit de observație care aduce în prim-plan realitatea unei familii dezbinate, durerea și traumele care nu sunt conștientizate, acceptate sau vindecate, acestea otrăvind viața celor din inima familiei. E o carte în care am regăsit foarte multe lucruri din propria mea copilărie, și poate că ăsta a fost motivul de ce am trăit atât de intens momentele de nedreptate din viața lui Woldemar și am empatizat cu acest băiețel pe tot parcursul volumului. Voi face o recenzie mai amplă, ce pot să spun e că îmi place enorm cum scrie Oleg Serebrian și rezonez tare mult cu scriitura sa.

The Rise and Fall of the Dinosaurs de Steve Brusatte a fost o non-ficțiune de care m-am bucurat mult. Autorul, paleontolog de profesie, sintetizează foarte bine și facil pentru cineva care nu lucrează în domeniu tot ceea ce înseamnă cum au apărut dinozaurii, cum s-au dezvoltat, cum au domnit și cum au dispărut. Am aflat foarte multe informații noi despre tot felul de specii, despre cum putem afla perioada exactă de când datează o fosilă, despre cum dinozaurii s-au dezvoltat în mai multe direcții, am aflat și despre dinozaurii din Hațeg, dar și despre cum au dispărut, aproape în totalitate, aceste animale atât de diferite de ce mișună pe pământ în prezent. Clar e o carte pe care o recomand tututor pasionaților de subiect.

Zen in the Art of Writing de Ray Bradbury este a doua carte semnată de autor pe care o abandonez anul acesta. Nu mai rezonez cu stilul autorului și nu are sens să trag de mine de dragul vremurilor de demult.

Am tras de mine să citesc Lacrimi de chihlimbar de Sofia Segovia, dar nu am reușit să mă conectez cu personajele la fel de bine cum a fost în cazul volumului Zborul albinelor - cartea anului 2022 pentru mine. Introducerea personajelor principale în acțiune nu m-a făcut să fiu curioasă de soarta lor și doar scriitura frumoasă, lirică a Sofiei Segovia nu a fost de ajuns pentru mine ca să continui această poveste.

Premisa acestui volum suna foarte interesant, dar din păcate, nici execuția, nici scriitura nu au fost pe placul meu. Am tras de mine să citesc câte un capitol pe zi, dar cu totate că Luna din apă de Samantha Sotto Yambao promite să fie o carte în stilul animațiilor de la Studio Ghibli, eu nu am simțit decât plictiseală și chiar o ușoară antipatie față de protagonistă. Stilul mi s-a părut alambicat fără motiv, multe cuvinte care nu spun nimic, iar ritmul poveștii a fost ciudat. Am abandonat cu regret această poveste, pentru că avea potențial, dar pe mine nu m-a cucerit.

Un alt volum pe care voiam musai să-l parcurg, dar care m-a plictisit instant, a fost Revrăjită de Lucy Jane Wood. Încă din primul capitol scriitura mi se pare încurcată, iar protagonista se comportă de parcă nu ar fi o femeie în toată regula, ci o fată de 12 ani proaspăt sosită la pension, unde nu cunoaște pe nimeni și e foarte timorată. Deși poveștile cu și despre librării magice se numără printre preferatele mele, volumul de față nu mi s-a potrivit.

Și închei luna cu încă o carte abandonată - de data asta, în format audio. Un apartament la Paris de Guillaume Musso avea o premisă interesantă, dar m-am plictisit tare repede și nu m-am putut conecta cu personajele și cu problemele acestora. Așa că am lăsat-o baltă.

Acestea au fost cărțile lunii august. Cum a fost pentru voi acest sfârșit de vară?