Recenzie literară: Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci (1977)

Unele cărți le descoperim prin intermediul unor recomandări, sau auzim de ele în trecere, sau le vedem pe un raft într-o librărie și ceva ne face să vrem să le luăm acasă. Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci a fost un titlu despre care am citit în cel mai recent roman semnat de Marian Coman, Ultima carte. O mică paranteză - în volumul respectiv, protagonistul primește trei cărți din partea unui necunoscut. Magicianul de John Fowles, De veghe în lanul de secară  de J.D. Salinger și Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci. Cred că a fost pentru prima dată când un titlu menționat într-o carte m-a făcut să-l caut - titlul - și să îl citesc. Dacă Magicianul și De veghe în lanul de secară sunt povești pe care le-am citit în trecut și recunoșteam detaliile legate de acestea în acțiunea din romanul lui Marian Coman, despre volumul obscur de Cătălin Bursaci nu știam ce să zic. Dar m-a intrigat - rău de tot - așa că, după ce am închis cartea, m-am dus să caut pe Vinted (locul preferat în momentul de față pentru a vâna cărți pentru mine) dacă e cineva care vrea să se despartă de cartea semnată de Cătălin.

Lăsând paranteza la o parte, tot ce știam despre carte, înainte de a mă aventura în aceasta, e faptul că e un volum publicat postum. Cătălin Bursaci a fost un adolescent ce abia a împlinit optsprezece ani atunci când totul s-a terminat pentru el. Autorul a fost răpus de cancer și până-n ultima clipă a vrut să își facă auzită vocea, ultimele pagini fiind transcrieri ale discuțiilor pe care le avea cu mama sa și nu numai de pe casete.

Cu toate că știam în ce mă bag, am fost afectată emoțional de ce am găsit în Prima carte, ultima carte. Prima pătrime din volum este o colecție de scrisori de-ale lui Cătălin de când era copil, în principal către părinții săi, câteva poezii, dar și câteva file de jurnal. Următoarea parte este formată din două începuturi de romane, care sunt, evident, puternic marcate de biografia autorului, și ultima parte din volum este parcursul lui Cătălin din clipa în care află că e bolnav, totul de aici fiind un declin continuu.

Deși la început avem parte doar de niște gânduri răzlețe, de copil, despre lucruri aparent banale, acestea conturează bine de tot viața lui Cătălin și mai ales, dinamica din inima familiei. Cătălin a fost fiul actorului Andrei Bursaci și a actriței și poetei Cristina Tacoi, iar din volum reiese că părinții au fost, de-a lungul timpului, mai mult absenți fizic, și mai ales, emoțional, din viața tânărului. Cartea explorează foarte intim relația pe care a avut-o Cătălin cu mama - o relație plină de momente pe care eu una nu le pot înțelege. Lăsând la o parte „așa au fost vremurile”, mama lui Cătălin, pe care o cunoaștem prin intermediul acestui volum, e o femeie absolut îngrozitoare. Nu de puține ori mă întrebam cum poate o mamă să procedeze atât de crud cu propriul copil, și, chiar dacă ieșirile ei erau „normale”, eu am perceput-o ca pe o mamă care-și varsă frustrările pe fiul ei. Dar asta m-a făcut și mai curioasă de ce are de zis Cristina Tacoi despre Cătălin, în volumul pe care l-a scris ca o scrisoare netrimisă (?) pentru el, Plâng, iubite prinț. Sunt decisă să o citesc și revin cu impresii.

Partea cea mai stufoasă a cărții, cele două începuturi de roman, m-a surprins prin vocea narativă. Textul e plin de descrieri amănunțite - ale unor oameni de la țară, puternic inspirați din familia lui Cătălin și vecinii bunicii sale, și ale unor tineri adolescenți, ce-și descoperă tinerețea, visele și sexualitatea - protagonistul acestui roman pare a fi chiar Cătălin, care se vede dintr-o parte, atribuindu-i lui Andi propriile gânduri. Mi-ar fi plăcut enorm să pot afla cu ce se termină cele două romane - Cătălin Bursaci, din punctul meu de vedere, a avut potențial și cu siguranță ar fi devenit o voce puternică în literatura română din anii 80-90.

Ultima parte a volumului m-a distrus. Știam la ce să mă aștept, și totuși, am suferit pe tot parcursul lecturii. De la o vizită de rutină la medic, la niște complicații neașteptate, la plecarea din țară pentru tratament, la ura față de propria neputință, la visele despre cum va fi „după”, la conflictele nerezolvate cu mama, culminând totul cu renunțarea - am rămas marcată. M-am gândit mult timp după ce am terminat cartea la tot ceea ce am citit. La cine a fost Cătălin - un băiat ce a rămas pentru totdeauna la vârsta de optsprezece ani, care a visat să devină regizor, care și-a dorit să fie văzut și auzit de părinții săi, care nu a apucat să trăiască. Prima carte, ultima carte a fost o lectură depresivă, plină de resentimente, vise, dorințe, neîmpliniri, dar și de iubire, speranță, opimism. E o carte pe care, simt, că o voi reciti cândva în viitor - e de o profunzime neașteptată pentru un scriitor atât de tânăr, iar stilul lui Cătălin te acaparează, făcându-te parte din poveste. M-a trecut prin o mulțime de stări și mi-a dat de gândit și, mă repet, e păcat că poveștile autorului nu s-au materializat în romane de-a binelea.

Nu știu cui aș putea să-i recomand acest volum, pentru că nu e nici non-ficțiune, nici ficțiune, ci câte puțin din fiecare. E o viață de om, scurtă și tragică, dar plină de compasiune, visare, dorință de afirmare și de a fi acceptat și o sete nepotolită de a trăi. O viață răpită de o boală necruțătoare, ce a retezat aripile unui adolescent care abia a ales o cale pe care voia să o urmeze.

Bilanț literar: Iulie 2025

Salutare!

Iulie a fost o lună plină de evenimente pe plan personal, la începutul lunii mi-a cam pierit cheful de citit, apoi a venit valul de căldură și nu aveam chef de nimic. Am și abandonat câteva titluri - ei bine, a fost o lună interesantă pe plan literar :)

Prima carte terminată a fost Primăvară în Toscana de Santa Montefiore - urmărește o bătrână, pe fiica și pe nepoata, care vin în vacanță în Toscana. Deși bătrânica pare a fi o persoană foarte ștearsă, nepoata află despre tinerețea acesteia, care a fost oricum, dar plictisitoare nu. Cartea m-a ținut în priză, m-a plimbat prin Italia, și a fost o lectură perfectă pentru vară.

Threads That Bind de Kika Hatzopoulou a fost o surpriză plăcută - un YA Fantasy cu o lume inspirată din mitologia grecească. Protagonista poate vedea și reteza firele vieții, iar din acest considerent, e foarte căutată atât de către conducerea oficială a orașului, cât și de regina mafiei. Pentru mine a fost o lectură antrenantă și m-a convins că încă-mi place acest gen literar (după ce am citit câteva cărți care m-au făcut să mă întreb dacă mai rezonez cu ramura aceasta a literaturii).

30. Antologie aniversară este un volum de proză scurtă, foarte variată ca tematică și abordare a subiectului - împlinirea a 30 de ani de la înființare a editurii Paralela 45. Unii autori au ales să scrie despre rolul editurii în cariera lor, alții au adus un omagiu oamenilor ce au înființat editura. O parte dintre autori au ales să își amintească despre un eveniment marcant pentru ei, legat de editură, iar alții - să își exprime recunoștința prin poezie sau ilustrații. Preferatele mele au fost povestirile - fie de sine-stătătoare sau fragmente din romane în lucru, fie non ficțiune, unde autorii au decis să exploreze ce înseamnă pentru ei numărul 30.

Dar să vorbesc un pic și despre abandonatele lunii - prima fiind Blestemat de Marissa Meyer. Deși mi-a plăcut primul volum din duologie, Aurit, cu acesta nu am putut avansa prea mult. Mi se pare că autoarea bate pasul pe loc, in primele 30 de pagini nu se întâmplă absolut nimic - și volumul unu s-a terminat într-un punct critic - așa că mi-am pierdut interesul și avântul. Ulterior am citit câteva recenzii și am văzut că alți cititori s-au confruntat exact cu aceeași problemă - o poveste mult prea lungită, cu mult prea multe descrieri, care ar fi putut fi lejer spusă în vreo 300 de pagini, nu 500+.

A Crane Among Wolves de June Hur avea o premisă interesantă - perioada Joseon din Coreea, un domnitor tiranic, ce răpește fete și le obligă să-i fie concubine. Sora mai mare a protagonistei este răpită, iar aceasta e decisă să o salveze. Volumul este inspirat din istoria Coreei și începe destul de sângeros, povestea e dinamică, dar stilul de scriere m-a plictisit și nici nu am simțit vreo conexiune cu protagonista.

Aveam The Golem and the Jinni de Helene Wecker pe lista de lecturi de ani buni și am început-o fără să-mi amintesc despre ce e. Premisa e că un tânăr bogat, dar cam ciudat, și care moștenește o afacere, dar e bâtă la așa ceva, simte nevoia să fie iubit. Cum nu se pricepe să flirteze și femeile îl cam evită, inclusiv din cauza situației lui financiare, apelează la un șaman care-i face o femeie din lut, un golem, singurul scop al acesteia fiind să-l slujească pe tânăr. Am citit câteva capitole și am realizat că povestea nu mă atrage și nu mă interesează, așa că am abandonat lectura.

Un abandon - neașteptat - a fost acest volum. Minciunile lui Locke Lamora de Scott Lynch părea a fi foarte pe stilul meu - un proscris hoț, talentat foc la așa ceva, care poate da orice fel de spargere. Dar, am citit 10% din carte și m-am plictisit. Nu știu dacă de vină e stilul, dacă au fost prea multe personaje secundare nu tocmai relevante, sau pentru că nu a fost o perioadă bună pentru cartea asta. Cert e că am mai scos un titlu de pe lista mea.

Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci a fost o lectură dureroasă, dificilă din punct de vedere emoțional, și m-a pus pe gânduri nu de puține ori. E un volum publicat postum, și din perspectiva mea, autorul avea un mare potențial atât ca scriitor de ficțiune, cât și de non-ficțiune. Am vorbit pe-ndelete despre impresiile mele în această recenzie.

După volumul de mai sus, am avut nevoie de ceva mai ușor, mai îndepărtat de realitate, așa că am optat pentru o carte fantasy. Biblioteca invizibilă de Genevieve Cogman a fost ce trebuie - un roman polițist, plin de mistere, comploturi și răsturnări de situație, cu magie, dragoni, vampiri, vârcolaci și un volum rar de tot din poveștile fraților Grimm. Clar voi citi și restul seriei - păcat că la noi sunt traduse doar primele trei cărți.

Acestea au fost lecturile lui iulie. Cum a arătat această lună la voi, în materie de cărți?

Recenzie literară: 30. Antologie aniversară de Editura Paralela 45 (2024)

30. Antologie aniversară este un volum de proză scurtă, foarte variată ca tematică și abordare a subiectului - împlinirea a 30 de ani de la înființare a editurii Paralela 45. Unii autori au ales să scrie despre rolul editurii în cariera lor, alții au adus un omagiu oamenilor ce au înființat editura. O parte dintre autori au ales să își amintească despre un eveniment marcant pentru ei, legat de editură, iar alții - să își exprime recunoștința prin poezie sau ilustrații. Preferatele mele au fost povestirile - fie de sine-stătătoare sau fragmente din romane în lucru, fie non ficțiune, unde autorii au decis să exploreze ce înseamnă pentru ei numărul 30.

Antologia antiversară, coordonată de Diana Iepure, a fost o lectură plină de descoperiri. Am citit povestiri care m-au afectat emoțional, din cauza meticulozității de care dă dovadă autorul în ceea ce privește construcția personajelor, am citit și povestiri ce m-au amuzat sau înduioșat, cert este că o bună parte dintre acestea au rămas cu mine. Ce mi-a plăcut enorm la această antologie este faptul că am reîntâlnit autori pe care i-am citit cu alte ocazii, dar am descoperit și voci noi, care scriu foarte pe sufletul meu, și sigur voi citi și altceva semnat de aceștia.

Recenzie literară: Threads That Bind (Threads That Bind, #1) de Kika Hatzopoulou (2023)

Threads That Bind de Kika Hatzoupoulu aduce cititorul într-o lume în care oamenii încă-și revin după dispariția zeilor și după un conflict de acum doisprezece ani ce a modificat Alante pentru totdeauna. Cei care sunt urmașii zeilor, nu doar surorile Ora, conviețuiesc cu oamenii de rând, care se feresc de aceștia. Situația politică e instabilă în Alante - pe de o parte, în zona bună a orașului oamenii se bucură de privilegii, fluxul mării, care mătură zilnic malul, nu îi atinge în vreun fel, iar bărbatul ce candidează pentru postul de primar promite că va readuce prospecritatea în întregul Alante. Pe de altă parte, cartierele de jos, acolo unde sărăcia și crima sunt la ele acasă, sunt menținute într-un fel de ordine de regina mafiei, dar fluxul inundă orașul în fiecare zi, urmașii zeilor sunt priviți cu suspiciune sau chiar răutate, au drepturi limitate, ceea ce pe unii îi face să se ascundă. Într-un astfel de mediu crește Io și cu surorile ei, dar fiind natura lor, surorile Ora au acces la ambele lumi, cea a sărăciei și a lipsei de drepturi, cât și la cea plină de strălucire și aparentă îndestulare.

Volumul semnat de autoare este foarte alert și se concentrează în egală măsură atât pe dezvoltarea personajelor, cât și pe avansarea acțiunii. O urmărim pe Io cum încearcă să rezolve misterul femeii cu firul vieții tăiat, cum este prinsă între ciocan și nicovală, atunci când și poliția din zona bună a orașului, și regina mafiei sunt interesate de abilitățile ei și-i cer să rezolve cazul. Aflăm lucruri despre cum e construită societatea, despre urmașii zeilor - cum ar fi onirii, urmașii zeilor visurilor, urmașii lui Phobos, zeul coșmarului, urmașele celor nouă muze, dar și despre cum au fost măturați de pe fața pământului urmașii Furiilor - singurii oameni care puteau instaura și menține cu adevărat pacea între muritorii de rând și urmașii zeilor. Autoarea pune accentul pe scena politică a orașului și cum sunt văzuți liderii de către comunitate - atât potențialul primar, cât și regina mafiei. Pe lângă asta, o urmărim pe Io cum încearcă să-și înțeleagă sentimentele cu privire la bărbatul de care o leagă firul destinului - un fir despre care știa că există, dar pe care a ezitat să-l taie. Personajele sunt complexe și gri, absolut toate au trăsături de caracter admirabile, dar iau și decizii controversate. Mi-a plăcut faptul că Io nu este o sfântă, iar greșelile pe care le-a făcut în trecut o prind din urmă, transformându-i viața într-o continuă luptă între visele pe care le are, simțul datoriei și dorința de a repara greșelile trecutului.

Recenzie literară: Primăvară în Toscana de Santa Montefiore (2018)

Gracie este o văduvă ce locuiește într-un mic orășel din Anglia și este iubită de comunitatea din care face parte. E o persoană așezată, care are grijă de câinii săi și duce o viață foarte simplă, dar îi ia prin surprindere pe cei din jur atunci când anunță că urmează să plece în Italia, mai exact în Toscana, pentru a participa la un curs de gătit. Deși intenționează să plece singură, prietenele ei o anunță pe Carina, fiica lui Gracie, despre planurile pe care le are femeia. Carina este dată peste cap de această decizie spontană a mamei sale, între timp fiica ei, Anastasia, se îmbolnăvește și trebuie să vină acasă de la pension, așadar, Carina are o singură soluție pentru toate problemele din familie: ea, Gracie și Anastasia pleacă împreună în Italia, la Castelul Montefosco, unde cele trei femei urmează să descopere că viața le e pe cale să se schimbe.

Primăvară în Toscana de Santa Montefiore este povestea a trei femei, a trei generații, pe care o urmărim într-un cadru idilic, sub soarele arzător al Toscanei. Deși Gracie pare a fi o bătrânică foarte ștearsă, Anastasia, care se apropie mult de ea, descoperă cu stupoare că Gracie și-a petrecut 15 ani din viață în Italia, că vorbește fluent limba și că în tinerețe a fost restauratoare de tablouri. Ba mai mult, a fost ucenica unchiului ei, Hans, un celebru restaurator și colecționar de artă din prima jumătate a secolului trecut. Ce nu știe Anastasia, dar urmează să afle, este faptul că Gracie s-a întors în Toscana pentru a repara o greșeală din trecut, iar asta îl implică, cumva, pe bărbatul care deține Castello Montefosco, contele Bassanelli.

Recenzie literară: Kokoro de Natsume Soseki (1914)

Kokoro de Natsume Soseki este un roman ce explorează îndeaproape sufletul omului și trăirile specifice celor două vârste. Naratorul, un tânăr care urmează să devină învățător, este plin de vise, dar și de întrebări, și îi este foarte greu să navigheze prin propriile trăiri. Provine dintr-o familie ce se ocupă, de generații, de prelucrarea pământului, și nu găsește în părinții sau frații săi o minte erudită, dar o descoperă în Sensei. Bătrânul, deși pare să știe foarte multe lucruri, e o figură misterioasă - își ascunde trecutul și, deși în unele situații joacă un rol paternal pentru protagonist, nu se grăbește să-și deschidă sufletul în fața tânărului.

Deși romanul mi-a plăcut, per total, datorită tonusului său confesiv și a discuțiilor prelungite ale protagoniștilor pe teme relevante pentru ei, a doua parte a romanului, cea în care aflăm povestea lui Sensei, mi-a plăcut mai puțin. Mi-a creat impresia că misterul din jurul lui Sensei este risipit într-un mod extrem de lent și apar foarte multe detalii pe care le-am văzut irelevante pentru povestea vieții acestui om. Deseori abia așteptam ca Sensei să treacă peste o povestire secundară pentru a se întoarce la povestea pe care voia, de fapt, să i-o încredințeze protagonistului.

Bilanț literar: Iunie 2025

Uite că și prima lună a verii și-a luat zborul...

Iunie a fost ciudată, în ceea ce privește cititul - am avut zile cu zero chef de citit și zile în care mi-aș fi dorit să am timp să stau și să citesc și să nu mai fac altceva. Până pe la jumătatea lunii eram sigură că nu voi termina mai mult de două cărți, dar mi-a revenit cheful - și timpul - în a doua jumătate. Și s-a lăsat cu multe abandonate - dar mă bucur că, astfel, am mai „bifat” titluri de pe lista mea de TBR. Dacă mă urmăriți pe Instagram, știți că din octombrie anul trecut mi-am propus să citesc aproape exclusiv de pe lista mea de TBR de pe GR, momentan merge foarte bine acest proiect, vedem cum vor fi rezultatele la final, în octombrie =)

Strania bibliotecă de Haruki Murakami a fost o povestire scurtă, preponderent fantastică și mai puțin axată pe portretul psihic al personajului, față de romanele autorului. E un basm întunecat, cu o victorie neclară - cine va triumfa, binele sau răul? Mi-a plăcut tare mult.

Nu am apucat încă să citesc toate cărțile semnate de autor, dar Arcul de triumf de Erich Maria Remarque m-a făcut să trăiesc tot ce simte și experimentează protagonistul. E o carte despre război, despre dorința de a aparține, despre incertitudine, dar e și o carte despre iubire, prietenie, și natura omului. Deși subiectul e greu de digerat, nimeni nu scrie despre omul simplu, prins în vâltoarea războiaelor ce au marcat Europa în secolul trecut, așa cum o face Remarque.

De cum a anunțat autoarea că lucrează la un nou roman am așteptat cu nerăbdare să apară și la noi. Cavalerul și molia de Rachel Gillig e un fantasy întunecat, unde puterea credinței este explorată într-o lume în care doar câteva femei, denumite Divinatoare, pot face legătura între oameni și zei. Volumul e un romantasy unde autoarea explorează simultan și dezvoltarea relației amoroase dintre personaje, și structura societății în care are loc acțiunea. Abia aștept să apară continuarea!

The Book of Yokai: Mysterious Creatures of Japanese Folklore de Michael Dylan Foster a fost o nonficțiune interesantă, despre creaturile denumite generic youkai, ce cuprind demoni, spirite, malefice sau nu, orice creatură sau eveniment ce a marcat societatea niponă încă de pe vremea epocii Heian. Volumul categorisește youkaii, atât în ceea ce privește proveniența, cât și unde au fost menționați prima dată, ce fac, cum sunt văzuți în diferite zone ale Japoniei, cum au evoluat de-a lungul timpului. Cartea mi-a amintit, la fiecare pas, de cât de mult mi-a plăcut animeul Inuyasha, pentru că acolo sunt incluși extrem de mulți youkai, unul dintre personaje fiind pe jumătate unul. Dacă vă pasionează subiectul, cu siguranță e un volum care v-ar distra.

Visul unei nopți de vară este ultima antologie apărută la editura Petale Scrise și include și o povestire semnată de mine, Pădurea Lupului. Ideea  a fost următoarea: să scriem o povestire fantastică, cu acțiunea ce se petrece într-o noapte de vară, și cum mie îmi place să scriu povești în genul Fantasy, am participat cu mare drag. Am citit volumul destul de lent, pe plajă, savurând fiecare povestire. Cum spun la orice antologie pe care o citesc, îmi place enorm să lecturez și povestiri scurte, să descopăr voci noi și să mă las purtată de poveștile care, în teorie, toate pleacă de la o temă, dar sunt executate în infinit de multe moduri. În Visul unei nopți de vară am găsit și povești romantice, și lugubre, și cu elemente din mitologia românească sau asiatică, și povești cu elemente de steampunk, thriller sau historical fiction. Dacă vreți să citiți un volum semnat de autori români contemporani și vă place genul Fantasy, vă invit să lecturați această carte.

Zorba grecul de Nikos Kazantzakis este genul de carte pe care mi-am dorit să o iubesc, dar nu a fost cazul. Deși e scrisă frumos, și pasajele de introspecție ale protagonistului sunt lirice, povestea în sine m-a plictisit teribil, și am tras de mine să citesc, dar la finele zilei, nu a fost un roman care să mă captiveze. Așa că am decis să renunț și poate că, în viitor, voi căuta ecranizarea.

Summers at Castle Auburn de Sharon Shinn suna promițător - un YA Romantasy, dar m-a plictisit rău de tot stilul narațiunii, abia am tras de mine să ascult un capitol. Mi s-a părut că are un limbaj mult prea pretențios și că autoarea încerca să transmită niște idei simple în fraze kilometrice, ceea ce pentru mine nu a avut niciun sens.

Am vrut să continui seria Green Town de Ray Bradbury - am citit acum mulți ani Vin de păpădie și mi-a plăcut enorm, dar... Something Wicked This Way Comes, care din câte știu încă nu e tradusă la noi, a fost o carte dezamăgitoare. Am încercat să trag de mine, dar m-am plictisit încă de la primele capitole, iar personajele principale mi-au fost antipatice în egală măsură. Deci, am abandonat-o și voi rămâne cu amintirea caldă și minunată a poveștii din Vin de păpădie :)

Brutal Vows este a patra carte din seria Queens & Monsters de J.T. Geissinger. Fiecare volum urmărește alt cuplu, deci nu e musai să fie citite în ordinea apariției, de aceea am decis să lecturez anume această carte, pentru că premisa mi-a trezit interesul. Este o mafia romance, cu protagonista o văduvă, care a jurat că nu se va mai căsători vreodată, iar protagonistul este mâna dreaptă a șefului mafiei irlandeze, și trebuie să se căsătorească (o uniune aranjată) cu nepoata protagonistei. E genul de carte cu o poveste previzibilă, care m-a ținut în priză prima jumătate, mi-a plăcut mult cum se trag de șireturi cele două personaje, dar de la jumătatea poveștii încolo m-am plictisit și nu am mai vrut să continui. Parcă a ajuns în punctul unde cei doi sunt împreună, dar felul în care a fost realizat acest lucru se bătea cap în cap cu personalitatea protagonistei, iar protagonistul s-a transformat efectiv peste noapte într-un terminat după complimente. Păcat, era un romance promițător, dar nu a fost să fie.

Kokoro de Natsume Soseki este un roman ce explorează îndeaproape sufletul omului și trăirile specifice celor două vârste. Naratorul, un tânăr care urmează să devină învățător, este plin de vise, dar și de întrebări, și îi este foarte greu să navigheze prin propriile trăiri. Provine dintr-o familie ce se ocupă, de generații, de prelucrarea pământului, și nu găsește în părinții sau frații săi o minte erudită, dar o descoperă în Sensei. Bătrânul, deși pare să știe foarte multe lucruri, e o figură misterioasă - își ascunde trecutul și, deși în unele situații joacă un rol paternal pentru protagonist, nu se grăbește să-și deschidă sufletul în fața tânărului.

Principele de Niccolo Machiavelli este o non-ficțiune, un fel de manual, pentru cel care vrea să se afle la conducerea unei țări - un fel cum să și cum să nu. Explică în ce constă puterea, cum poate fi obținută, păstrată sau pierdută, aducând drept exemple evenimente din istoria apropiată sau îndepărtată. E genul de carte ce te face să vezi, încă o dată, cât de statornică e firea umană - că, cinci sute de ani mai târziu, omenirea se confruntă cu aceeași dorință de putere și avuție, perfidia e în floare, iar corectitudinea nu e aproape niciodată, istoric vorbind, cheia spre succes.

Acestea au fost cărțile lui iunie. Voi ce ați mai citit?