5 lucruri pe care le-am facut pentru prima dată în 2015

Într-o seară frumoasă (adică azi), când trebuia să învăț pentru examene, mi-a venit geniala idee de a răsfoi niște bloguri. Rezultatul - am dat de leapșa Cameliei - 5 lucruri pe care le-am facut pentru prima dată în 2015 - și mi-am zis că trebuie să scriu, să scriu și să împărtășesc ce am în bagajul anului 2015.

1. Mi-am luat hamsteri. Când eram mică și mergeam verile la bunică-mea, aveam căprițe. Mă jucam cu astea până creșteau și deveneau niște capre plictisitoare. Părinții nu m-au lăsat să am animale, mai ales că stăteam la apartament: am avut un pisic, dar l-a dus maică-mea la țară și un vecin l-a spânzurat ( îi doresc vecinului și familiei lui aceeași soartă, nenorocitul). Așa că prin aprilie 2015, cu acordul domnului meu am adoptat hamsteri. Doi. De fapt, hamsterițe. Noroc de o colegă de la facultate care cunoștea pe cineva ce dădea pui spre adopție. Văzând ce se întâmplă pe la pet shop-uri, am zis să adopt, nu să cumpăr. În plus, la pet shop ar fi fost problema că eu îmi doream doua animale din astea, dar fără posibilitatea de a mă trezi cu încă 4-5 peste o lună. Și la cum era tipul pe care l-am întrebat dacă au hrană pentru hamsteri pitici, mai mult ca sigur nu știa cum să diferențieze o femelă de un mascul.

Surorile care se ”înțeleg bine”

Îmi doream inițial doi masculi - aveam și nume pregătite pentru ei, dar până la urmă am adoptat două femele: Charlotte, o bătăușă și jumătate și Pudding, soră-sa care mănâncă încontinuu. Am momente în care regret că mi-am luat două dihănii din astea - când se iau la bătaie la 3 dimineața, cu chițăituri care se aud în tot blocul... le-am schimbat roata pe care alergau și s-au calmat. Astfel am învățat că până și hamsterii se plictisesc de roată și vor alta nouă... ca mașinile. Și probabil că sunt cele mai călătorite hasterițe: au parcurs de două ori traseul Iași-Constanța, dus-întors, adică aprox. 500 km x 4 ori :D

PS: domnițele au canal de Youtube și cont de instagram.

2. Mi-am făcut un beauty blog, Măsuța mea de machiaj. Mi-a venit ideea pentru că am văzut atâtea articole faine pe net, am descoperit câteva beauty bloggerițe care-mi plac și am zis că why not, să scriu și eu ceva. Îmi place să scriu, îmi plac anumite produse, îmi place să vorbesc despre ele. Nu știu de ce nu m-am apucat mai demult de asta, dar în fine... Dar sincer nu știam că e atât de time-consuming realizarea pozelor pentru articole.

3. Am făcut câteva vaccinuri unor văcuțe. M-am trezit la 4 dimineața ca să merg cu medicul veterinar prin zona rurală, cu circumscripția, ca să vaccinăm văcuțe. A fost o experiență frumoasă pentru mine, pentru că domnul doctor era interesat să- mi explice niște chestii pe care eu nu prea le înțelegeam, mi-a arătat tehnica vaccinării și mi-a relatat cazuri interesante pe care le-a avut. Foarte fain.

4. Am descoperit produsele de frumusețe originare din Coreea de Sud. Am începrcat pentru prima dată o mască, un bb cream, o cremă, o spumă de demachiere. Și cred că m-am cam îndrăgostit de aceste produse: indubitabil, diferă de acelea pe care le găsesc pe piață în țară. Dar nu-i nimic, eBay all the way!

5. Și dacă tot l-am menționat mai sus, am descoperit eBay-ul. Adică știam demult de el, dar nu puteam, din motive administrative, să îmi iau chestii de pe site. Dar niște zâne bune (aka Mădălinele) m-au ajutat să îmi iau ce mi-a dorit inima (și ce mi-a permis bugetul) de pe site. Și sincer, îmi cam pare rău (glumesc): dă dependență! Acum aștept să îmi ajungă șase chestii. :D

Voi ce ați făcut (pentru prima dată) în 2015?

Recenzie literară: Melmoth the wanderer (1820) de Charles Maturin

Melmoth the wanderer (sau mai pe românește Melmoth cel rătăcitor) a fost o lectură destul de dificilă – mi-a luat cam o jumătate de an să-l termin. Am căutat niște impresii ale altor cititori, și nu m-a surprins faptul că părerile mele se regăseau printre cuvintele lor.

Am cumpărat cartea pentru că m-a atras titlul și descrierea de pe copertă – rar mai găsești o descriere care nu este efectiv un rezumat al cărții, astfel încât îți poți crea o idée despre ce e cartea, fără a-i descoperi enigmele. Bun, trecem mai departe – deschidem cartea și începem să citim. Și citim, citim, cu dicționarul în mână – pentru că sunt cel puțin o tonă de cuvinte pe care englezul de rând nu le mai folosește ( să nu uităm că Melmoth a apărut în 1820), ajungem la un moment dat și…

Ca o idée, romanul ne deschide ușa într-o încăpere întunecată, cu multă lume și un muribund întins pe pat, care îi cere nepotului său, Melmoth, să ardă o poză veche, ce datează din 1600 toamna. După moartea bătrânului, dorința acestuia este îndeplinită, dar curiozitatea rămâne, căci nepotul, Melmoth, îl întâlnește pe omul din poză – pe care (surprinzător!) îl cheamă tot Melmoth; deși poza datează de cel puțin 200 de ani, omul din imagine și cel ce apare după moartea bătrânului arată la fel, de parcă poza ar fi fost făcută ieri. Nu se știe de ce, dar numele acestui om, cât și chipul lui, sunt considerate ca fiind diabolice, iar tânărul moștenitor va afla de ce abia la sfârșitul cărții.

Lectura a fost ca un roller coaster – căci erau momente în care mă implicam în totalitate în lumea lui Maturin, dar următoarele 100 de pagini mă cufundam într-o lectură mai mult automată decât fascinantă. Totul se datorează faptului că Melmoth nu este un roman propriu-zis, ci mai mult o povestire în ramă, care la rândul său, mai conține o povestire în ramă, și tot așa. Era frustrant să te implici într-o povestire, să urmărești firul narativ și un personaj să se trezească să povestească o altă întâmplare ( cam vreo 50-70 de pagini), după care să revină, cumva, la interlocutorul său.

Ceea ce mi-a plăcut foarte mult, de altfel, tipic literaturii gotice, a fost modul în care autorul a reușit să contureze lumea romanului, implicându-l automat pe cititor ca pe un personaj, făcându-l să participe la acțiune, sub forma unui spirit omniprezent, dar neputincios. M-a fascinat modul în care Maturin, prin cuvinte, a reușit să creeze sentimental de frică, să inducă teroarea în povestire, să coloreze totul în culori sumbre și înfricoșătoare.

The Strange Fisherman de Chet Zar. Sursă imagine: http://www.chetzar.com/2010-the-strange-fisherman.html

Partea ce mi-a plăcut foarte mult a fost relatarea unui tânăr provenit dintr-o familie de vază, Alonzo Monçada. Alonzo este obligat de familia sa– sau mai bine zis, de preotul ce o controla să devină călugăr, viața lui fiind un șirag de suferințe induse de religie. Povestea lui m-a făcut să văd încă odată adevărul despre religie, oricare ar fi ea: arma perfectă pentru cei ce vor să dețină puterea, să controleze oamenii prea puțin copți la minte și să încalce fiecare idee promovată de religia lor – în cazul de față, catolicismul. Monçada este supus unui tratament inuman, controlat și suprimat de către preaînaltele fețe bisericești, strâns în ghiarele Inchiziției pentru niște crime pe care nu le-a comis niciodată.

O altă povestire, dar mai puțin fascinantă și marcantă pentru mine a fost viața lui Imalee – o tânără ce a fost pierdută în fragedă copilărie, nava în care se afla eșuând pe o insulă, iar aceasta fiind singura supraviețuitoare. Timp de 17 ani, familia o crede moartă, iar tânăra crește pe insulă, mângâiată de natura prietenoasă și frumusețea păunilor, a florilor și a apelor cristaline, crescând o femeie frumoasă, cu un suflet curat, încă străin de toate mizeriile unei lumi civilizate, dar mai ales, a religiei ce acționează ca o otravă asupra oamenilor slabi.

Dacă povestirile din Melmoth ar fi scrise ca o compilație, având drept un personaj comun acel nume ce aducea teroarea în ochii celorlalte personaje, lectura ar fi fost mult mai captivantă, și nu ar fi acea confuzie ce tot apărea la fiecare 100 de pagini.

Deși prea puțin popular, romanul lui Charles Maturin a avut o puternică influență asupra romancierilor ale căror opere au înclinație gotică. Lectura acestuia este dificilă, pe alocuri, datorită faptului că este puțin bulversant să urmărești firul narațiunii, dar în același timp foarte fascinantă datorită felului în care autorul îl introduce pe cititor în lumea lui Melmoth cel rătăcitor.

Un lucru ciudat este faptul că Melmoth the wanderer este scris într-o manieră atât de anti-religioasă, cu tendințe puternice de ateism, având în vedere că autorul, Charles Maturin, era un cleric ce provenea dintr-o familie loială bisericii de foarte mult timp, cu un lung șir de predecesori ce au ocupat același post în biserica catolică. Un alt lucru ce mi se pare ciudat, este faptul că această carte nu a fost atât de populară/ mediatizată, deși se observă o puternică influență a lui Maturin asupra altor autori: Portretul lui Dorian Gray împrumută câteva detalii din Melmoth, nuanțând personalitatea lui Dorian; autori precum C. S. Lewis, E. A. Poe, dar și A. Radcliffe, cea mai populară autoare de romane gotice din Anglia, preiau la rândul său anumite idei, detalii și imagini din romanul lui Maturin. Melmoth a avut și o puternică influență asupra lui A. Pușkin, care-l menționează pe rătăcitor în opera sa Eugene Onegin. Alți autori ce s-au inspirat din romanul lui C. Maturin este H.P. Lovecraft, N. Hawthorne, J. Banville, A. Trollope, V. Nabokov.

Planuri cu și despre cărți în 2016

Se pare că a cam trecut febra ”ce am de gând să fac în 2016”, dar pe mine tocmai m-a apucat și nu-mi dă drumul până nu scriu un paragraf. Bine, vor fi mai multe paragrafe, dar asta e. My home, my rules.

Un lucru pe care vreau să-l fac este să citesc alea 100 de cărți pe care mi-am propus să le citesc anul acesta. Sper că voi reuși, având în vedere că anii precedenți am citit mai multe cărți decât plănuisem. După cum vedeți în imaginea de mai jos, am cont de Goodreads din 2013 și până în prezent am reușit să depășesc momentele critice - de lene - și să îmi termin cărțile la timp.

Click pentru a mări imaginea

Nu mă apuc să enumăr titluri pe care vreau să le citesc anul acesta, dar am câteva chestii de referință:

- mi-am propus să citesc câte 20 de cărți în limba română, în limba engleză și în limba rusă. În română pentru că îmi place cum sună și pentru că am o groază de cărți care mă tot așteaptă să le deschid și pentru că e limba mea natală și pentru că pot. În engleză pentru că nu știu această limbă cât mi-aș dori să o știu și sunt atâția scriitori englezi formidabili încât ar fi păcat să îi citesc în traducere. În rusă, pentru că cititul în rusă e un exercițiu de reîmprospătare a memoriei și o fereastră spre operele clasicilor ruși;

- mi-am propus să citesc 5 cărți în format pdf și 5 cărți de specialitate - tratate, manuale, studii de caz despre și cu animale - evident, în aceste 5 nu intră lectura obligatorie de la facultate;

- am menționat mai sus - am de gând să citesc toate manualele pe care le am de învățat în anul III;

- vreau să citesc câteva cărți la nimereală, eventual volume pe care le voi cumpăra neprogramat sau volume care m-ar intriga foarte mult. Și cred că aici am rezolvat cu cele 100 de cărți pe 2016.

O mică-mică parte din biblioteca mea

Cum stați cu lecturile pentru 2016?

Recenzie literară - Haiganu. Fluviul șoaptelor (Haiganu #1) de Marian Coman

Într-o zi m-am înțeles cu o prietenă să ne vedem în Cărturești - nu ne-am văzut demult și mi-a zis că se întâmplă ceva în librăria de la Palas (Iași), așa că am stabilit locul și data. În ziua respectivă am ajuns puțin mai devreme și cât căscam gura la volumele de World of Warcraft, căutând al doilea volum dintr-o serie, în zona de ceainărie-cafenea-ce-o-fi a librăriei avea loc o prezentare de carte. Habar nu aveam cine-i tipul timid care-și prezenta cartea, habar nu aveam cine-i Haiganu și de ce erau atâția oameni (mulți în picioare) la o prezentare de carte. Mai târziu am aflat de la prietena mea că tipul timid este Marian Coman și că volumul prezentat este Haiganu. Fluviul șoaptelor, o creație a cărei univers se întrepătrunde cu acela a lui Harap Alb Continuă! sau simplu HAC!. 

Prietena mea citește benzile desenate cu Harap-Alb de când au apărut și cunoștea deja universul cărții prezentate la Cărturești. Am ajuns cam spre sfârșitul prezentării - care făcea parte din turneul de promovare a cărții prin țară, moment în care prietena mea a cumpărat cartea și s-a dus să-și ia autograful. Deoarece habar nu aveam ce-i cu această carte, nu m-am grăbit să o cumpăr, dar am rămas cu gândul la ea. De ce a stârnit atâta vâlvă? De ce erau atâția oameni la prezentare? De ce e atât de populară?

Am cumpărat-o din Cărturești-ul din Maritimo (Constanța); nu am ajuns în librărie cu ideea de a procura această carte, dar fiind expusă la vedere, am zis că nu sărăcesc eu dacă dau 32 de lei pe volum, mai ales că mi-a rămas întipărită pe retină însuflețirea celora care au cumpărat-o la prezentarea din Iași. Și în primele zile ale lui 2016 am decis să o citesc.

Haiganu este Zeul Osândit care este nevoit să asculte nenumăratele voci ce vorbesc încontinuu, formând Fluviul Șoaptelor. Zourazi este un copil prin venele căruia curge sânge de vărjitor. Căutând scăparea din mâinile hainului Dekibalos, Zourazi ajunge să se roage la toți zeii. Unul l-a auzit și i-a promis că-l va salva. Acesta a fost Zeul Osândit.

Cartea am citit-o în două zile și nici în momentul de față nu pot decide dacă mi-a plăcut sau nu prea. Cu siguranță pot afirma că m-a bulversat - din mai multe motive: abundența de denumiri și nume, acțiunea care se desfășoară pe mai multe planuri, care se întretaie undeva, ca mai apoi să se despartă din nou, personajele. 

Pentru mine a fost dificil să pătrund în universul lui Haiganu, deoarece nu înțelegeam denumirile locurilor, dar nici numele zeităților. Apelativele precum Cei Mari sau Cei Mărunți m-au pierdut și mai mult; aceștia sunt rase diferite, ființe diferite, ce? Zeitățile nu aveau nicio noimă pentru mine; nu am reușit să fac conexiunea între acestea, nu am reușit să diferențiez un zeu ”bun” de unul ”rău” sau să deslușesc menirea acestora în soarta universului din Haiganu. Fluviul Șoaptelor. 

Un aspect al romanului este faptul că acesta se bazează pe universul lui Harap-Alb, Ochilă (Haiganu) și alte personaje din lumea lui Creangă - lucru lăudabil, dar aplicat haotic în roman: prea multe nume și idei neexplicate, pe care eu nu am reușit să le deduc sau să le aplic/atribui acțiunii. 

Un alt lucru care m-a amețit a fost introducerea a mai multor personaje aparent secundare - care cred că au un rol mai important în volumul care urmează. Ar mai fi cineva; Moroianu, sau dacă ne adâncim în poveste, Spânul din Harap-Alb. Din punctul meu de vedere, a fost cel mai bine conturat personaj din roman.

Nu mă pot decide dacă Haiganu sau Zourazi este personajul principal. La un moment dat, nu mai înțelegeam care dintre ei este în fruntea acțiunii, care dintre ei este mai important și a cărui prezență este vitală pentru poveste. Chiar și așa, nu am reușit să îmi creez o părere despre unul dintre cele două personaje. Mai rău, nu am reușit să mă atașez de niciun personaj din toată povestea. Mi s-au părut cam împrăștiați printre replici și foarte gri: nu pot caracteriza pe niciunul dintre ei.

Au fost însă două aspecte care mi-au plăcut: primul este reprezentarea lui Zourazi ca devenind un trup și suflet cu un cerb, apoi cu un grifon: mi-a amintit de Princess Mononoke, o creație a lui Hayao Miyazaki, apărută la studioul Ghibli. Când am citit pasajul cu cerbul, m-am gândit imediat la spiritul pădurii din desenul animat japonez; în continuare, Zourazi-cerbul apărea în această formă în capul meu. Al doilea aspect a fost atmosfera sumbră a romanului: copii-ucigași cu mințile pierdute, Dekebalos - căpcăunul, Moroianu - vrăjitorul perfid.

Spiritul Pădurii din Princess Mononoke. Sursă imagine: http://littleredtarot.com/wp-content/uploads/2014/03/Forest-Spirit-Princess-Mononoke.jpg

Părerea mea este că pentru a înțelege romanul de față este necesară lecturarea revistei HAC!, deoarece pentru neavizații ca mine romanul apare ca un amalgam de nume, acțiuni și idei dintr-un univers necunoscut și complex. Din partea mea Haiganu. Fluviul Șoaptelor primește 2 stele din 5 pentru faptul că acțiunea a fost haotică, nu am reușit să îndrăgesc vreun personaj, iar finalul mi s-a părut ambiguu. În schimb, mi-a plăcut atmosfera din carte și metamorfozările lui Zourazi.

Recenzie literară: Al cincilea munte de Paulo Coelho

Avem un pasaj din Biblie. Avem un personaj principal, Ilie, care indiferent de ce se întâmplă, că plouă, că ninge, că privește cerul înstelat sau că este bătut de soldați, vorbește cu aceeași voce monotonă și lipsită de expresivitate. Avem o poveste încărcată pe ici pe colo cu frânturi descriptive sărăcăcioase, filozofie palidă, plină de adevăruri universal valabile, ”originale”.

Febra Coelho, statusurile ”inteligente”, cu citate la fel de originale ca afirmația ”iarba este verde” desprinse din ”operele” acestui scriitor au împânzit lumea. Mulți îl consideră pe Coelho drept un scriitor sensibil, capabil să atingă sufletul uman, să găsească cele mai tainice gânduri și sentimente și să le expună pe tavă.

Am zis, să nu fiu rea, să nu judec un scriitor după un citat. Și mi-am propus să citesc și eu ceva din Coelho, să pot judeca opera prin intermediul propriei percepții despre romanele sale. 

Din toată ”cariera” mea de cititor, Al cincilea munte a fost primul roman citit cu atâta silă. Cu scârbă chiar – dialog sărăcăcios, monoton, ca un film dublat de o singură persoană; acțiune banală, personaje șterse, atmosferă de teatru ieftin – toate într-un singur pachet. Romanul respectiv mi-a inspirat genul acela de cărți pe care le citești pe tren, dacă ai de mers vreo 4-5 ore și dacă vrei să uiți că ai creier. Se citește foarte ușor, nu trezește niciun sentiment, nu există suspans, filozofie profundă sau un contur cât de cât acceptabil al (vreunui personaj.

Părerea mea despre acest scriitor este una extrem de proastă – e atât de simplu scrisul lui, încât nu găsesc nicio expresivitate, nicio frază sau idee interesantă. Așa că nu știu ce găsesc oamenii în operele sale; Al cincilea munte - o carte mediocră, cu o acțiune slăbuță, personaje gri, care vorbesc toate deodată și se pierd într-un monolog cretinoid.

Am mai citit o carte scrisă de Paulo Coelho -  Veronika se hotărăște să moară (despre care voi vorbi altă dată) și am terminat-o cu greu - nu am putut trece de banalitatea scrierilor acestui ”om literar”. Deși mi-am propus să mai citesc câteva cărți semnate de scriitor, am ajuns la concluzia că îmi va exploda creierul și mă voi tâmpi iremediabil dacă mai citesc un pasaj scris de Coelho. Așa că am renunțat - pe lumea aceasta există nenumărate cărți care merită atenția și care sunt net superioare volumelor scumpe și lipsite de valoare a sus-numitului scriitor.

Micul prinț și apusurile din Constanța

Am început să scriu acest articol de două ori. De două ori am avut vreo 4-5 paragrafe care nu mi-au plăcut și le-am șters imediat. Nu am mai pățit astfel de stagnări. Nu, nu îmi place stilul meu de a scrie atât de mult încât să-l consider fără cusur. Dar nici nu pot să spun că tot ce scriu are sens. În fine, astăzi - sau mai bine zis, de câteva zile - am vrut să scriu despre povestea Micul prinț și despre apusurile din Constanța. Poate merge a treia oară să scriu despre și să îmi placă. 

Revenind... am aflat despre ecranizarea poveștii lui Antoine (Marie Jean-Baptiste Roger, Count) de Saint-Exupéry acum un an și am fost foarte sceptică, pentru că e foarte dificil să ecranizezi ceva frumos și să nu-i strici tot farmecul. Așa că mi-am luat inima în dinți, prietenul de mână și așteptările de o aripă (le-am aruncat cât colo) și am mers la film.

Înainte de a vorbi despre film, vreau să menționez că Micul prinț a fost dragoste la a doua vedere. Pentru că la prima lectură mi s-a părut o poveste idioată pentru copii - eram prin clasa a 5-a. Maică-mea mi-a zâmbit ciudat și a ascuns cartea. De atunci nu am mai văzut volumul respectiv. 

A doua oară când am citit povestea a fost în liceu, prin clasa a 12-a (în loc să învâț pentru BAC, nerușinata de mine, bla bla bla), mai mult forțat: nu aveam de gând să revin vreodată la povestea lui Saint-Exupéry, dar am primit cadou un volum care cântărea vreo 10 kg (glumesc, doar 1). Volumul respectiv l-am văzut la un târg de carte, dar nu m-a atras deoarece era o antologie de povești și prima era despre micul prinț. Dar băiatul ăla care s-a născut la o distanță de 10 minute de mine (aka fratele meu geamăn) a zis că ar fi o idee bună să mă reîntorc la povești și mi-a pus volumul pe birou. Și uite așa Elena s-a ales cu o carte care arată foarte fancy (cei de la Wordsworth Classics sunt niște oameni de treabă oricum - cărți mai ieftine și totodată calitative nu am mai văzut prin comerț). 

Am recitit povestea Micul prinț și am rămas zombată vreo două zile. Cum de nu mi-a plăcut prima dată? E o carte genială și am fost oarbă de nu i-am văzut farmecul din prima. Dar cred că am o scuză: eram mică și-l vedeam pe Micul prinț ca pe o poveste, nu ca pe o experiență.

Pentru cei care nu știu ce-i cu Micul prinț ăsta: este o poveste pentru oameni mari și începe cu un aviator a cărui avion a căzut în pustiul Sahara. Aici, aviatorul întâlnește un copil blond care-i cere să-i deseneze o oaie. Nu are sens să vă povestesc tot ce se întâmplă în carte, pentru că nu am talent de povestitor și pentru că Micul prinț este o creație cu puține pagini și multe desene - de aceea este deseori confundată cu o carte doar pentru copii.

Și pentru că am îndrăgit povestea atât de mult, m-am codit mult și bine înainte să decid să merg să văd și filmul. Nu voiam să văd o mizerie ordinară care să-mi strice povestea. Noroc de faptul că nu am avut așteptări, pentru că am avut parte de o experiență inedită - să traduc: am bocit tot filmul, iar când micul prinț a vorbit cu Vulpea (porțiunea preferată din carte), am citat în gând fiecare replică.

Nu mă așteptam să bocesc, pentru că, teoretic, știam povestea și nu aveam niciun motiv să vărs lacrimi de crocodil. Dar uite că le-am vărsat și am ieșit cu ochii roșii din cinema. 

În ce privește ecranizarea, mie mi-a plăcut foarte mult faptul că a fost păstrată esența, că am văzut povestea așa cum am înțeles-o eu, că s-au folosit mai multe tehnici de desen și s-au introdus desenele din carte - care sunt realizate chiar de autor. M-a întristat finalul, deși îmi era deja cunoscut, dar cel mai mult m-a făcut să bocesc aviatorul: în carte acesta este chiar naratorul care eșuează în marea de nisip, povestea fiind bazată pe o experiență din viața scriitorului. Antoine de Saint-Exupéry a dispărut fără urmă în 1944, considerându-se că avionul acestuia a fost doborât de armata germană. Deși câteva segmente din avionul lu is-au găsit de-a lungul timpului, corpul lui Saint-Exupéry nu a fost recuperat niciodată. Tristă soartă, dar și misterioasă, nu?

Deci vă recomand să mergeți să vedeți filmul. Neapărat. Dacă sunteți un copil mare, cu siguranță veți înțelege mesajul.

A, să nu uit: apusurile. Micul prinț iubește faorte mult apusurile. Într-o zi, a vâzut multe-multe apusuri (vreo 44), pentru că planeta lui este mică și-i permite să vadă atâtea apusuri. În ziua în care am văzut filmul, apusul s-a adeverit a fi unul ca din poveste. Ce să zic, Constanța; numai în Constanța am văzut apusuri atât de frumoase, magice și liniștitoare. Și pentru că încă eram sub efectul filmului, apusul mi s-a părut mai deosebit ca niciodată; poate undeva, într-un univers exuperian, micul prinț râde cu vocea lui de clopoțel.

Elena și Poșta Română

Haideți să vă povestesc experiența mea frumoasă legată de Poșta Română.

Mi-am comandat niște cărți de la o editură, am plătit cu cardul - plata ramburs mă costa cu 7 lei în plus - și am așteptat să-mi ajungă coletul. Coletul a ajuns în decurs de câteva zile, direct la poștă, pentru că editura respectivă m-a anunțat printr-un mail că datele legate de adresă nu corespund la nu știu ce formular și nu-mi poate veni curierul la ușă. Ei bine, mi-am zis, naiba știe, las-o așa că oficiul poștal nu e departe.

Cred că am plasat comanda luni sau marți și joi mă trezesc cu avizul în cutia poștală. Aviz cu o ștampilă, cu datele editurii bine mersi, inclusiv cu oficiul poștal de la care a fost trimis coletul pe data de 08.12.2015. Pe partea cealaltă - nimic; o ștampilă cu Poșta Română doar cu data avizului - 10.12.2015, nici tu oficiu poștal, nici tu nimic. În plus, ștampila cam ștearsă.

Evident, m-am bucurat că mi-a venit avizul așa repede - în două zile, dar m-a întristat faptul că habar nu aveam la ce oficiu poștal să merg, deoarece nu am mai primit colete sau scrisori la adresa respectivă. Am mai comandat odată ceva, dar era o firmă de curierat și în aviz scria unde să mă prezint, dar așa...

Ei bine, m-am dus la cel mai apropiat oficiu poștal în ziua în care am primit avizul - adică joia trecută. M-am dus fără să sper că e acolo; deoarece nu știam dacă adresa mea ține de acest oficiu. După statul la coadă vreo 15 minute la un ghișeu, doamna îmi zice că nu stau la coada care trebuie - vina mea, nu am mai fost aici să ridic colete și nici nu știam sigur la care dintre ghișee trebuie să stau. Fac un pas spre stânga și mă plasez la ghișeul celălalt. Mai stau vreo 10 minute. Vine rândul meu, întind avizul, doamna se uită, caută, iar se uită la mine...

- Domnișoară, nu e venit coletul dvs.

- ??? Cum adică nu e venit? Și avizul meu...

- (fără să mă lase să continui) coletul nu e venit domnișoară și a început să-mi explice în niște termeni foarte vagi că avizul vine înainte să ajungă coletul la poștă (???), ceea ce pentru mine nu are niciun sens, dar în fine zic, e seară, poate într-adevăr e undeva pe drum, cine știe. Mi s-a zis să vin a doua zi - asta după ce m-am asigurat că oficiul poștal e cel potrivit și că strada mea este sub jurisdicția lor.

Vineri. Zi în care nu a trebuit să ies nicăieri, excepție fiind poșta. Am ieșit la o plimbare cu domnul meu, am zis să trecem pe la poștă - sigur a ajuns coletul! Din nou e seară, coada e mai scurtă. De data aceasta știu la care ghișeu să stau, stau și aștept. Îmi vine rândul, prezint avizul frumos păstrat în portofel, să nu se deterioreze, doamna - alta - caută printre hârtii, se uită în spate.

- Domnișoară, coletul dvs. nu este la noi.

- Cum adică, nu este la voi?

Doamna se ridică, se duce în spate, revine și începe să completeze niște hârtii - nu știu ce hârtii, dar nu aveau nicio treabă cu mine. Mai stă vreo 3 minute, ștampilează ceva, semnează, după care-și amintește de persoana mea:

- Mda, m-am uitat în spate, coletul dvs. nu este la noi. Știți, se mai încurcă adresele, încercați la oficiul 1  x.

- Cum adică  x?

Doamna, disperată:

- oficiul 1 x.

- Îmi puteți explica mai bine, care x și cum ajung acolo?

(x fiind un nume propriu, dar în Iași mai multe instituții poartă acest nume -  o universitate, o maternitate, mai știu eu ce).

Doamna, dându-și ochii peste cap:

- x domnișoară, x.

Stau, mă gândesc un pic, ce să caute coletul meu la universitate sau la maternitate, pe urmă îmi sclipește ceva.

- Vă referiți cumva la strada x?

Doamna, cu fața de ”în sfârșit s-a prins” îmi zice da, da, mergi pe stânga și vezi acolo oficiul 1 x.

Dacă tot eram la plimbare, am zis să merg până la x, sau mai bine zis, până pe strada x, căci între timp m-au sunat de la înrămări să mă anunțe că goblenurile mele sunt gata. Dacă tot era în drum, am zis hai să mă plimb până într-acolo. Am ajuns la galerie, mi-am luat comanda, trec și pe la x, dacă tot e prin zonă. Am găsit oficiul 1 sau sediul central rapid - pentru că era pe strada x, nu simplu x -  și m-am dus la ghișeu. Nu am stat mult timp, doamna de la ghișeu foarte drăguță. Îi întind avizul, se uită la aviz, se uită la mine, mă întreabă ce caut aici.

- Păi știți, de la oficiul poștal n, de care aparțin, m-au trimis la dvs, mi-au spus că la ei nu a ajuns coletul meu și că este la dvs la oficiu.

Doamna mai caută, caută, caută, nu găsește; mai caută odată, mai parcurge odată foile, nimic. Se enervează:

- Cei de la oficiul n au sunat aici, au vorbit cu cineva, să se intereseze?

Eu, naivă,  am zis că probabil da, dacă tot a stat doamna în spate atâta timp să-mi caute coletul și nu l-a găsit... ei bine, niciun telefon dat la oficiul 1. Ghinion.

- Domnișoară, e vineri seara și coletul dvs. sigur nu este la noi. Încercați luni la oficiul n de care aparțineți, eu nu am cu ce să vă ajut.

Vineri e zi de aproape weekend și nu mai aveam ce face. Mi-am propus să vin luni la oficiul meu, să mai încerc odată.

Luni am un colocviu, îl dau, îl iau, merg la o cafea, prind curaj și răbdare să merg la oficiul ăla nenorocit pentru a 3-a oară, în ușă dau de o mare de oameni, 90% dintre care au venit să plătească ceva legat de cazierul juridic. Surpriză, 30 + de oameni stau înghesuiți într-o încăpere de 5x5m la un singur ghișeu, pentru că e schimb de ture. Vine funcționara de la ghișeul 3 și cei de la coadă încep să se certe care se duce primul la ghișeul 2, ca după să li se spună că trebuie să-și achite cazierul la ghișeul 3. Din nou ceartă - cine după cine e, doamnă dvs vă băgați în față, eu vreau să trimit o scrisoare - la ghișeul nr 3 vă rog ș. a. m. d. 

Este ora 12: 15 și stau la coadă la ghișeul nr 2, pe tură e doamna de vineri. Sala este plină de oameni nervoși, ba că urmează ei la ghișeu, ba că au completat greșit formularul pentru cazier, ba că au completat cu două pixuri diferite și nu se ia în considerație, ba ce sumă trebuie să scrie pe formular... durere de cap. Îmi ajunge rândul al ghișeu - pe la 12:45. Îi întind avizul. Se uită, caută, caută, îmi zice că se uită în spate:

- Dvs domnișoară dați-vă la o parte, să-i servesc pe domnii din spate până vă caut coletul. 

Nu știu cum de a reușit să îmi caute coletul  în spate și să ștampileze foi la ghișeu în același timp; dar după încă vreo 5 minute s-a ridicat și s-a dus în spate ca să revină imediat.

- Domnișoară, coletul dvs nu este la noi, încercați la x.

Deja începeam să scot un firicel abia vizibil de fum pe nări și urechi.

- Mi-ați zis și vineri aceeași chestie, am fost la oficiul central, mi s-a zis că nici măcar nu i-ați contactat și că nu este la ei niciun colet pe numele meu.

Doamna, acră:

-Da, mai așteptați puțin.

Mai aștept. Între timp coada se scurtează și la ghișeu ajunge o domnișoară care vrea să ridice o cutie de la Avon. Doamna, la fel de acră:

- Nu pot să vă deservesc, cutiile se ridică după 2.

Domnișoara se uită la ea.

- Cum adică după 2?

- După 2 domnișoară, adică 14:00, până atunci nu vă pot da nicio cutie. Veniți mai târziu.

Domnișoara se uită neîncrezător și puțin enervat.

- Eu nu pot ajunge după 2; dacă puteam, nu veneam acum, nu? Și nu văd nicăieri să scrie pe aici că trebuie să vin într-un anumit interval orar să îmi ridic cutia. Și cum adică nu puteți? Nu are cum să nu fie venită.

- Domnișoară, trebuie să completăm formulare...

A început ea să explice ceva legat de înregistrare, foi, fișe... domnișoara i-a zis ferm că-și vrea cutia acum, că e prima dată când aude de ”după ora 2”. Doamna se codește. Într-un sfârșit:

-Dați-mi un act de identitate.

Dispare în spate. Reapare cu cutia. Domnișoara completează ce are de completat, își ia cutia și pleacă. Funcționara se uită cruciș în urma ei. 

-Doamnă, coletul meu ce mai face? Stau de aproape o oră aici (S-a făcut 13:00). Doamna își amintește de mine:

- Așteptați o clipă, a sunat șefa la sediul central...

Și din spate o altă voce:

- Domnișoară așteptați puțin, mai durează până găsesc...

- Doamnă, am fost la sediul central și mi-au zis că nu a ajuns la ei niciun colet ”din greșeală”.

Liniște. Mai trec 5 minute. Mă enervez de-a binelea. Îi vorbesc funcționarei de la ghișeu:

-Doamnă, stau aici de o oră și nu știu nimic de coletul meu. Știți, am venit de 3 ori și dvs. tot nu îmi puteți da colectul sau măcar să îmi dați un răspuns în ceea ce privește locul în care se află. Eu nu am timp să vin în fiecare zi la poștă, am un loc de muncă, am o viață personală, nu pot sta toată ziua aici.

Doamna se preface că nu mă aude. Apare șefa cu o foiță, îmi ia buletinul, mai caută odată printre foile de la ghișeu, nu găsește nimic - s-a mai căutat în alea de 3 ori - joi, vineri, luni, s-a mai căutat și în foile de la sediul central. Șefa se mai gândește și dispare din nou.

Reapare pe la 13:20 și se uită din nou pe aviz, pe buletin, aduce un colet...

- Completați vă rog aici.

Îmi prezintă avizul cu niște completări pe spate.

- Pentru ce anume semnez? Fumul îmi iese pe urechi de-a binelea, fluier ca un ceainic în care fierbe apa de o jumătate de oră, văd roșu în fața ochilor, mă gândesc că vrea să-i semnez ca să plătesc și taxa de magazinaj.

- Pentru că ați primit coletul. O zi frumoasă să aveți...

Semnez. Îmi dă doamna coletul și de aici, funcționarei de la ghișeu, cu nemulțumire:

- Era plasat la litera E, nu la D...

Eu plec, plină de draci, întârziam la o întâlnire, mă uit mai bine pe colet afară; da, e numele meu, scris frumos și citeț, cu litere mari,  cu nume - care începe cu D, nu cu E, adresa mea este corectă, a editurii la fel, trimis pe 08.12.2015...

Am ajuns unde trebuia să ajung, m-am mai calmat. După m-am bucurat.

1. Pentru că la cât de incompetenți sunt, probabil că au răscolit o bună parte din colete ca să-l găsească pe al meu plasat la litera E - asta după ce am mai venit de 2 ori la oficiu;

2. Pentru că nu li s-a năzărit să mă oblige să plătesc magazinajul, care se plătește dacă după 2 zile de la primirea avizului nu se prezintă persoana respectivă să-și ridice coletul. Mai mult ca sigur îmi sărea muștarul și probabil că deveneam neadecvată + ar fi trebuit să mai stau să completez un formular de reclamație - asta dacă mi-ar fi oferit informațiile necesare cu privire la acesta.

Cărțile mele au stat frumos în oficiul poștal de joi, neobservate, ca să fiu plimbată 3 zile la rând, plus trimisă la sediul central la care nici măcar nu s-au chinuit să dea un telefon să se intereseze dacă a ajuns coletul meu acolo din greșeală. 

Poșta Română - dacă este posibil, never again.