sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Recenzie literară: Spovedania unui preot ateu de Ion Aion (2017)

Spovedania unui preot ateu de Ion Aion a fost una dintre senzațiile Bookfest 2017. Cel puțin, eu așa am perceput cartea respectivă, despre care s-a vorbit - și încă se vorbește - mult, mai ales pe internet. Deși am fost la târgul de carte, nu mi-a trecut prin minte să o achiziționez și după mi-a părut rău - nu o mai găseam pe la librăriile pe unde am trecut și nici la Bookfestul din Iași, care a avut loc cu ocazia FILIT. Mare mi-a fost norocul cu Secret Santa de la facultate, că am primit volumul în preajma sărbătorilor. Și un moment mai potrivit ca 25 decembrie pentru a începe lectura nici că se putea găsi.
Volumul începe cu descrierea de către personajul principal - preotul - cum are loc o zi obișnuită din viața sa ca slujitor al domnului. Mersul pe la babe nesuferite pentru a le împărtăși sau pentru a le asculta poveștile, înmormântări cu pomeni, bețivii satului, viața de rahat în care se chinuie să trăiască.
Mi-a plăcut cum a început cartea: o imagine a vieții pe care o duce un om care, lipsit de ambiție și de o șiră a spinării, decide să ia drumul preoției de gura mamei, nu pentru că asta și-ar fi dorit de fapt. Zilele îi sunt monotone, observând cum înflorește moartea în jurul său, într-un sat plin de oameni bătrâni, bolnavi și bețivi, care încearcă din răsputeri să trăiască, să nu piardă lupta pentru viață. 
Pe la jumătatea cărții tonul naratorului se schimbă, acțiunea începe să devină din ce în ce mai axată pe personajul principal, care-i arată cititorului că pe lângă viața în sutană, mai este capabil de câteva încercări de a trăi așa cum și-ar fi dorit de fapt - prietenia cu Andrei, fost coleg de seminar, dar care a ales viața în afara lăcașelor sfinte și este fericit acolo unde e. 
Tot în acestă perioadă, preotul află un lucru neplăcut, care-l apropie din ce în ce mai mult de moarte, de propria moarte, iar conștientizarea acestui lucru îl face să pună în practică un plan foarte ciudat...
Spovedania unui preot ateu nu este o carte de căpătâi. Nu are tendința - și nici pretenția - de a schimba un om și toate valorile în care acesta crede. Este un volum scris de un bărbat care se urăște pe sine și totodată, tot ceea ce-l înconjoară. Nu pentru că ar fi un om rău, ci pentru că e un om, cum ziceam mai sus, lipsit de tărie de caracter. Știu că acțiunea este bazată pe fapte reale, nu știu în ce măsură sau în ce procentaj, dar ceea ce am înțeles eu din acest volum este că un om și-a dat seama prea târziu de faptul că nu trăiește și că ceea ce face acum nu-l reprezintă deloc. Și acest lucru, lăsând la o parte lipsa de calități pe care ar trebui să le aibă un preot, este foarte trist. Eu cel puțin m-am găsit în situația în care-l compătimeam pe autor și condiția în care era. Asta nu înseamnă că am fost de acord cu atitudinea față de enoriașii săi, dar la urma urmei, nu poți înțelege pe deplin un om până când nu te regăsești în locul lui.
Volumul a fost interesant și promițător la început, ca pe la mijloc să devină ceva destul de banal, iar spre final să se transforme în literatură fantastică. Interesantă această trecere de la un stil la altul, făcută relativ natural, doar că pe mine nu a reușit să mă facă să întrevăd în aceste rânduri o capodoperă. 
Spovedania unui preot ateu nu este sub nicio formă o carte ce schimbă lumea din jur. Dacă o citești ca atare, fără a o privi ca un îndemn la a-ți schimba ideile religioase, este un jurnal al unui om care este singur într-o lume pe care nu a ales-o niciodată. Ion Aion nu încearcă să converstească un creștin la ateism și nici nu încearcă să-l asigure pe ateu că există o zeitate. Mi-a plăcut mult o idee din carte, cum că faptul că el este un necredincios nu înseamnă musai că îi urăște sau că îi desconsideră pe cei care aleg să creadă într-o forță supremă. Unii oameni, pur și simplu, au nevoie de prezența unei entități supreme care să le ușureze viața, căreia să i se închine și să creadă că aceasta îi ajută în tot ceea ce fac. Unii oameni sunt mult prea slabi pentru a face față vieții așa cum este ea, dură, incorectă, lipsită de compasiune pentru furnica pe nume om. 
Nu am citit deloc despre autor sau despre ce anume a stat în spatele acestei cărți și ce impact a avut publicarea acesteia asupra vieții sale. Nu mă interesează, tot ce am vrut să știu despre carte se află printre filele sale. 
Romanul lui Ion Aion este o lectură ușoară, pe alocuri grețoasă datorită descrierilor amănunțite a unor lucruri, dar foarte apropiată de realitate - un limbaj simplu, dur, plin de emoția de care este copleșit autorul.  
Spovedania unui preot ateu nu este sub nicio formă  un îndemn la rebeliune; este jurnalul intim al unui om ce se lovește de viață și nu știe cum să o trăiască.

joi, 11 ianuarie 2018

marți, 9 ianuarie 2018

Drumul spre minimalism - Săptămâna 18

Salut!
Vacanța mea se încheie în această săptămână, vine sesiunea, dar asta nu înseamnă că drumul spre minimalism se oprește aici.
Data trecută v-am spus despre cărți și cum îmi doresc ca până la sfârșitul anului să nu mai am volume necitite. Deși am împărțit cărțile în două - de dat și de lăsat în bibliotecă, nu eram mulțumită deloc de 8 volume. Nu le-am citit încă, dar nici nu îmi surâde ideea să le las să prindă praf. Având în vedere că sunt titluri ce țin de literatura clasică, m-am dus frumos pe librivox.org și am căutat versiunea audio a fiecăruia. Surpriză surpriză, le-am găsit, așa că volumele în format fizic pleacă de la mine, iar acelea în format audio se mută direct în lista cu de citit anul acesta. Apropos de listă, o am făcută într-o agendă și include 26 de titluri - cărți fizice pe care le am în casă și vreau să le citesc până la finele anului.
Mi-a mai venit o idee legată de organizare: mi-am propus să îmi fac un bullet journal. Am văzut la multă lume, arată foarte bine, sunt drăguțe rău... dar pe urmă m-am gândit că am destule agende nefolosite prin casă și că astfel aș putea să le pun la treabă. Am început cu agenda mea de bază (frumoasele vremuri pe când aveam una singură și nu-mi băteam capul cu 5 altele), unde mi-am planificat lunile anului și mi-am notat date importante. E mai mult un calendar, urmând ca atunci când revin la Iași să mă apuc de plannerul pe care-l am de la Lidl și care arată super bine. Mi-am propus să scriu ce am de făcut în fiecare săptămână, pe ce am dat bani, ce am consumat, ce trebuie să fac în anumite zile și tot așa. Voi vedea cum decurge acest lucru după câteva săptămâni. Mă consider o persoană organizată de felul meu, dar stau cam prost la capitolul memorie, așa că mi-aș dori, prin intermediul unui planner și a unui bullet journal, să îmbunătățesc acest aspect.
Cred că am uitat să menționez că anul trecut am reușit să economisesc niște bani. Procesul e destul de simplu: un an are 52 de săptămâni, așa că săptămânal pui în pușculiță numărul săptămânii în bani. Astfel, 1-7 ianuarie ar fi săptămâna 1, deci pui 1 leu. 8-14 ianuarie e săptămâna 2, deci pui 2 lei și tot așa. Sau există varianta de a începe numărătoarea inversă, adică 52 de lei în săptămâna 1. Am reușit să mă țin de acest plan, în unele săptămâni am pus mai mult, astfel încât la sfârșitul anului am avut ceva bani în plus pentru mine. Voi face același lucru și în acest an, să văd dacă mă pot ține de el. Deși tentația de a lua bani din stash era mare la început, pe parcurs a devenit un automatism faptul că trebuia să pun niște bani deoparte, iar dorința de a mă atinge de acei bani dispăruse spre finalul anului.
Cam acestea sunt lucrurile pe care le-am făcut săptămâna trecută. Ne auzim marțea viitoare!

sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Recenzie literară: Fata care citea în metrou de Christine Féret-Fleury (2017)

Despre Fata care citea în metrou, o carte semnată de autoarea de origine franceză Christine Féret-Fleury, am auzit multe. La un moment dat, era o carte pe care o vedeam peste tot și la toată lumea pe rețelele de socializare. Când vine vorba despre cărți populare, sunt destul de sceptică, deoarece de multe ori s-a întâmplat să mă las dusă de val și să citesc cartea respectivă, să mă trezesc că nu-mi place deloc sau că nu rezonează cu mine și starea mea de spirit. Norocul meu este că până la urmă, febra cărții a trecut, iar eu am dscoperit volumul în biblioteca cuiva din familie. Fără prea multe așteptări, m-am apucat de citit.
Juliette este o tânără ce trăiește în bula sa - o copilărie liniștită, o adolescență lipsită de peripeții, un job care este doar o sursă de venit. Ce-i place cel mai mult este mersul cu metroul în fiecare zi. Are mereu o carte cu ea, dar cel mai mult îi place să se uite la cei din jur și la cărțile pe care le citesc ceilalți pasageri. Într-o zi, decide să coboare cu câteva stații mai devreme și să meargă pe jos până la servici. În drumul său, descoperă o carte veche ce ține întredeschisă o poartă, iar în spatele porții o așteaptă o clădire sumbră, cu o cameră plină de cărți prăfuite, iar la birou un bărbat ciudat, Soliman, care o introduce în lumea cărților călătoare. Din acest moment, viața lui Juliette ia o întorsătură ce o va scoate din zona de comfort.
Fata care citea în metrou e o carte pe care am îndrăgit-o de la primele pagini. Acțiunea este dinamică și totodată permite cititorului să descopere personajele mai bine, să le vadă calitățile și defectele, micile ticuri, să observe anturajul lor și universul în care trăiesc. Evident, cărțile sunt prezente peste tot - de la titlul din brațele unui călător în metrou, până la influența într-o tranzacție a Rebeccăi de Daphne du Maurier sau descoperirea celor mai intime dorințe doar răsfoind un volum oarecare. 
Juliette e un personaj pe care nu ai cum să nu-l placi, deși e foarte aiurită uneori. E foarte imatură pentru vârsta sa - trăiește mai mult într-o lume imaginară, deși încearcă să se înscrie în peisajul cotidianului. Până când în viața ei nu apar Soliman și Zaide, fiica acestuia, tânăra nu cunoaște provocarea și misterul din spatele lecturilor din metrou. Abia în camera plină de cărți vechi și noi, prăfuite sau rupte, Juliette își dă seama că până acum nu a trăit cu adevărat.
Romanul lui Christine Féret-Fleury nu este despre iubire, maturitate, singurătate sau deznădejde. Este despre căutarea sinelui și factorii ce declanșează dorința de evada din propria piele și de a-ți urma visele. Fata care citea în metrou, la început o funcționară obișnuită, cu o viață lipsită de suspans, devine o aventurieră și descoperă pofta de a trăi. 
Cartea aceasta a încheiat lecturile anului 2017 și a intrat direct în topul cărților favorite. I-am dat nota maximă pe Goodreads, pentru că oferă o stare de bine, este antrenantă și amuzantă, iar Juliette e un personaj în care sunt sigură că se regăsesc foarte mulți cititori. În plus, Fata care citea în metrou este un roman cu și despre cărți, iar farmecul acestora în acțiune nu are cum să nu te cucerească. Găsiți volumul tradus în română la editura Nemira.

joi, 4 ianuarie 2018

Recenzie literară: Douăsprezece scaune de Ilf și Petrov (1928)

Astăzi vă vorbesc despre romanul Douăsprezece scaune, o frescă a societății rusești din perioada comunistă, prin ochii și acțiunile marelui Ostap Bender. Acest roman este foarte savuros, amuzant și plin de culoare - vă invit să vizionați recenzia mea.

marți, 2 ianuarie 2018

Drumul spre minimalism - Săptămâna 17

Salutare și la mulți ani!
Bine v-am regăsit și în 2018 - anul în care, teoretic, va avea loc încheierea proiectului meu Drumul spre minimalism, dar ziua aceea e destul de departe, așa că haideți să ne bucurăm de articolul tradițional de marți :)
Având în vedere toată zarva de sărbători, nu am făcut cine știe ce în materie de declutter your life, dar am ajuns în sfârșit la cărțile mele. Marie Kondo zice în cartea ei că la capitolul cărți/reviste/ziare, trebuie să le pui toate grămadă și să scapi de volumele deja citite/ziarele sau revistele vechi/cărțile pe care nu le-ai citit, dar pe care le ai în casă de mai mult de un an (parcă așa). Ei bine, sunt de acord cu toate, până la ultimul punct. Mi se pare o risipă de bani să scap de cărțile pe care nu le-am citit încă. Desigur, aș putea să le vând - dar asta înseamnă bătaie de cap și nu vreau să fac așa ceva. Așa că din colecția mea pleacă volumele pe care le-am citit - vor pleca în bibliotecile prietenelor mele - iar volumele pe care nu le-am lecturat încă vor rămâne la locul lor. Pentru acest an mi-am propus să citesc absolut toate cărțile pe care le am în casă și pe parcurs ce le termin, să le dau mai departe. Cărțile pe care le am semnate/subliniate le voi dărui, iar acele volume ce sunt imaculate vor fi vândute. 
Nu am toată biblioteca aici, e împărțită în trei orașe, dar aproximez că am vreo 25 de volume necitite. Plusul este că eu citesc mai mult de atât într-un an, minusul - mă las ușor distrasă de titluri mai atrăgătoare. Vom vedea. Ideal ar fi ca în ianuarie 2019 să nu mai am niciun volum în bibliotecă - excepție acelea cu valoare sentimentală/cărțile ce mi-au plăcut foarte mult/cărțile cu autograf. Mai postez pe contul meu de Instagram lucruri legate de Drumul spre minimalism, așa că vă invit să mă urmăriți și acolo :)
Un alt aspect legat de eliberearea casei de lucruri reprezintă folosirea unor produse cât mai versatile - și aici mă refer la cele cosmetice sau de îngrijire. Îmi place colecția mea de parfumuri/rujuri/alte prostii, dar aș vrea să ajung la a folosi produse care sunt prietenoase cu mediul, cât mai naturale, dar și versatile. Și să termin tot ceea ce am înainte de a cumpăra ceva nou sau înainte de a mă trezi că produsul respectiv a expirat. Astfel, mi-am făcut un cont de Insta strict pentru beauty related stuff, așa că dacă sunteți interesați, mă puteți urmări aici
M-am gândit să-mi monitorizez mai bine și finanțele. Dacă anul trecut mă foloseam de o aplicație unde stabileam bugetul pe o lună și apoi bifam cât am cheltuit pe o anumită categorie (haine/ieșit în oraș/ alte lucruri), anul acesta m-am gândit să fac varianta clasică, într-o agendă. Aplicația pe care o foloseam, deși îmi plăcea mult, avea limitările sale - nu puteam să diferențiez la sfârșitul lunii dacă am dat prea mulți bani pe un tricou sau câteva perechi de șosete, iar deseori mă uitam în istoric și nu îmi aminteam pe ce am dat x suma de bani. Așa, în agendă, am de gând să notez fiecare achiziție, fie că e vorba de un ruj sau un kg de portocale. Efectiv, vreau să văd mai exact pe ce dau bani, astfel încât să văd unde-mi sunt punctele slabe.
În aceeași agendă mi-am împărțit luna în trei pentru produsele cosmetice - produse cumpărate, produse pe care le-am aruncat/dăruit/vândut din varii motive și produse pe care le-am utilizat complet. Pentru celelalte categorii, am doar două rubrici - cumpărat și vândut/aruncat.
Ideal, aș vrea să calculez pentru fiecare rubrică cât m-a costat pentru o lună - asta privește, în principal, produsele cosmetice. Sunt încântată să încep să notez aceste lucruri și să văd ce rezultate voi avea la finele anului.
Mai am de lucrat la capitolul haine - dar despre asta vă scriu în câteva săptămâni, ca să-mi întregesc garderoba de vară cu cea de iarnă. Știu că trebuie să mai scap de câteva articole, pentru că nu prea le mai port sau când o fac, mă gândesc mult și bine cu ce să le asortez. În plus, vreau să fac o comparație la sfârșitul acestui proiect între then and now - cum va arăta șifonierul meu sau măsuța de machiaj. Sunt foarte curioasă și oarecum nerăbdătoare, dar să las lucrurile să decurgă natural.
Cam de la jumătatea lui ianuarie intru în sesiune, ceea ce înseamnă stat mai mult pe acasă și timp pentru observat lucruri ce stau degeaba, așa că mă aștept să mai scap de ceva. Mai am hainele pe care îmi ziceam să le donez, dar până la urmă au ajuns în debara și așteaptă momentul. Voi vedea dacă mă ocup de ele acum sau dacă mai aștept să vină vreun eveniment în zonă - cum a fost Copacul cu Haine anul trecut. 
Știu că am trăncănit cam mult astăzi - despre mai nimic, dar mie îmi place să duc un fel de jurnal legat de acest subiect și a devenit un automatism postarea în fiecare marți a bilanțului pentru săptămâna trecută. 
Acestea fiind spuse, vă doresc o zi frumoasă și bucurați-vă de noul an și oportunitățile pe care le aduce!

sâmbătă, 30 decembrie 2017

Recenzie literară: Rugul de György Dragomán (2014)

Rugul de György Dragomán este un roman pe care l-am citit în cadrul unui book club, fiind nominalizat drept cartea lunii noiembrie. Nu am reușit să o termin până la finele lunii, din mai multe motive, dar îmi pare nespus de bine că am ajuns să lecturez această carte. Interesul mi-a fost stârnit și de numele autorului, György Dragomán, care a fost anul acesta unul dintre invitații de onoare în cadrul festivalului FILIT, la care am fost blogger acreditat. Oarecum, îmi pare rău că nu l-am descoperit pe Dragomán atunci, pentru că o dată ce am terminat Rugul, aș fi vrut să discut cu autorul, să-l întreb despre mai multe lucruri și să-mi exprim recunoștința pentru faptul că datorită lui am avut parte de o lectură nespus de interesantă. 
Emma, o fetiță de 13 ani, devenită orfană în urma unor evenimente nefaste, se află la un orfelinat. Într-o zi, este chemată în cabinetul directoarei, unde descoperă că este așteptată de o bătrână necunoscută, care afirmă că este bunica ei pe linie maternă și că a venit să o ia de aici. Emma pare nehotărâtă la început, dar acceptă invitația străinei și pleacă cu aceasta. Odată ce ajung în casa bătrânei, fetița începe să descopere lucruri mistice ce se petrec în casă și în jurul ei. În același timp, încearcă să se acomodeze cu noul oraș și în special, cu noua sa școală, unde este evitată sau chiar marginalizată datorită reputației pe care o are bunica și familia acesteia în oraș. 
Prima treime din carte mi-a plăcut foarte mult, dar lectura a cam stagnat pe la pagina 100. Apoi, m-am ambiționat să termin cartea, cu gândul că a avut un start bun și poate-poate continuarea e la fel de bună, doar că m-am cam plictisit eu. Adevărul este altul - odată ce am trecut peste hopul cu pagina 100, acțiunea a căpătat o aură aparte și Rugul s-a citit foarte repede, intens. 
Peripețiile fetiței sunt pline de evenimente, oameni și lucruri ce țin de realismul magic. Deși aparent tot ceea ce se întâmplă este natural, obișnuit, normal, în spatele a multe lucruri se ascund niște puteri mistice. György Dragomán are o capacitate aparte de a transforma cuvintele în imagini - pe tot parcursul lecturii m-am simțit ca într-o piesă de teatru sau un film, pentru că am văzut tot ceea ce o înconjoară pe Emma, emoțiile stârnite de anumite evenimente sau obiectele pe care le admiră fata. 
Mi-a plăcut mult și stilul în care este scris Rugul - lipsa unui dialog, dar totodată evidențierea cuvintelor și a gândurilor personajelor printre rânduri. Imaginile pe care le creează naratorul au avut un impact major asupra imaginației mele. De exemplu, într-un pasaj unde Emma află că părinții ei nu mai sunt, se duce la baie și începe să se pieptăne cu peria mamei sale, din care cade un fir de păr negru. Emma, involuntar, dă drumul la apă în chiuvetă și încearcă din răsputeri să pescuiască firul de păr căzut, ca o ultimă încercare de a se agăța de imaginea unui părinte care nu mai este. Apoi, într-un alt pasaj, ea descoperă că nu are voie să intre în magazia de lemne, iar pentru a-i limita accesul la aceasta, bunica răspândește pietre mici și albe, care seamănă cu niște dinți, peste care fata nu poate să treacă - simte că este mușcată de picior. 
Mi-a plăcut mult și cum este construit personajul Emma cea mică - o orfană care nu se victimizează, nici nu încearcă să stârnească milă sau să profite cumva de faptul că nu are părinți. Totodată, nu este atotputernică sau foarte bună la toate. Emma cea mare, sau bunica, e un personaj foarte interesant, prin faptul că nu prea îți dai seama ce gândește sau de ce procedează într-un anumit fel. Are în mânecă o groază de ritualuri ce țin mult de domeniul magiei, iar nepoata ei ajunge să fie inițiată în majoritatea acestora. 
Mai sunt două personaje interesante - Bunicul și Peter. Bunicul este mai mult o idee, pe care fetița o vede doar uneori, dar pe care bunica o cunoaște și o venerează. Nu este o stafie, dar nici o prezență materială - e undeva între. Mi-a plăcut mult de acest personaj și mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre el. Peter, în schimb, este un băiat ceva mai mare decât Emma, care se îndrăgostește de fată. Este un băiat de treabă, care o protejează și care pare a fi cu adevărat interesat de ea, nu neapărat de aspectul fizic, ci de personalitatea ei. Astfel, Rugul tratează și tema iubirii adolescentine, fără însă a o transforma în ceva banal sau zaharisit.
Un alt aspect din Rugul care mi-a plăcut a fost povestirea bunicii, pe care Emma o ascultă fără prea mult interes - la început, dar apoi este din ce în ce mai marcată de trecutul bunicii sale și de evenimentele ce au loc în acea magazie de lemne și totodată, în toată țara. Bertuka, cea mai bună prietenă din copilărie a bunicii, este un personaj care deși nu spune prea multe, are un impact major asupra soartei bunicii și a întregii familii. Am făcut oarecum o paralelă cu Krizstina, colega de clasă a Emmei, care-și pierde sora geamănă și o învinuiește pe Emma pentru cele întâmplate.
Din punctul meu de vedere, dacă aș fi trăit în perioada Revoluției, cred că această carte mi-ar fi plăcut și mai mult. Au fost anumite aspecte în narațiune, ce țineau de evenimentele din acea perioadă, pe care eu nu le-am înțeles foarte bine, datorită faptului că habar nu am de anumite nuanțe ce țineau, de exemplu, de sistemul de învățământ din anii 90 sau atitudinea față de alte naționalități în aceeași perioadă.  Sunt și destule nuanțe ce țin de tradițiile ungurești și de mentalitatea românilor din Transilvania, o zonă care mie nu îmi este cunoscută prea mult și din acest motiv, sunt sigură că îmi scapă multe lucruri în cadrul lecturii.
Dar per total, Rugul este o carte strălucită, pe care am îndrăgit-o foarte mult. Stilul de a relata evenimentele, elementele de magie ce se împletesc cu viața cotidiană, fetița, imaginile simbolice, relațiile interumane și soarta care pare să-i urmărească pe toți cei implicați în acțiune m-au cucerit. Rugul este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit anul acesta și a ajuns, fără nicio discuție, în lista mea cu romane preferate. Sunt curioasă de celelalte cărți semnate de Dragomán, Cartea desfacerii și Regele alb care, alături de Rugul, au apărut în română la editura Polirom
Finalul, care pentru unii a fost forțat, mie mi s-a părut  potrivit. Deși acțiunea capătă amploare și punctul culminant se află undeva printre ultimele file, sfârșitul volumului  pare a fi plasat undeva în atemporalitate, departe de evenimentele din jur. Mi-a plăcut cum s-a terminat cartea - cumva abrupt, dar din punctul meu de vedere, potrivit cu acțiunea și tot ceea ce s-a construit în jurul acesteia pe tot parcursul romanului.